Iubirile Dianei se nasc pe țărmuri fierbinți de mare și pier strivite sub așteptări, renunțări și deziluzii. Fantoma unui amor neinceput, o căsnicie fără rost și-o dragoste trădătoare țes pânza fină în care se zbate mugurele unui destin nevoit să-nvețe că singurătatea nu e, întotdeauna, o moarte, ci doar un somn trist după care se va lumina a ziuă, a eliberare, a speranță.
Diana Slavu se va îndrăgosti întâia oară, pe plaja de la Mangalia, de chipul blond și ars de soare al pictorului Petre Barbu. Dar el își va feri abil tristețea din calea pasiunii crude și vii a adolescentei de 16 ani, alegând să-și împartă melancoliile doar cu marea de care era îndrăgostit nebunește și cu care, în ochii Dianei, se contopea. “Când mă gândesc la Petre Barbu, nu pot să-l desprind prea bine de coasta stâncoasă a Mangaliei. Era arămiu, ca ea, și, ca și ea, călit de soare și de vânt. Când vreau să-mi amintesc vocea lui, o găsesc aproape cu totul acoperită de zgomotul valurilor.”
Plecarea sau, de fapt, nevenirea celui drag îi va spulbera, nemilos, iluziile. “Dragostea mea pentru Petre Barbu e un lucru grav, e poate pecetluirea nenorocoasă a destinului meu…”
Sărăcia de acasă și rana sângerândă a primului amor neîmpărtășit o vor arunca pe Diana în temnița unei căsnicii fără gust, fără fior, dar și fără griji materiale. Va trăi un timp, ca sub o anestezie, în umbra și sub povara unei iubiri căreia știa că nu-i poate răspunde, dar pe care învățase să o acepte, ca pe o fatalitate. “Michi însemna adăpostul, liniștea, o prietenie caldă (…). Mă obișnuisem cu dragostea și admirația lui de fiecare clipă, și credeam la 19 ani că atât îmi va ajunge, că iubirea se întâlnește numai o dată în viață, că pentru mine ea s-a numit Petre Barbu…”
Decorul mizer al casei în care trăise o copilărie fără bucurii se transformase, ca printr-un dureros număr de magie, în ziduri poleite între care Diana își va ascunde nopțile albe și lungi, sufletul sfârtecat și speranțele ucise. “Michi părea fericit. Adormea. Eu așteptam, neâmpăcată, cu ochii deschiși, să se risipească întunericul, să înceapă altă zi. (…) Mă simțeam ca un condamnat care încearcă stupid să rupă gratiile ferestrelor.”
O vacanță la Balcic va ajunge să clatine, însă, rutina, și va sădi în sufletul Dianei dorința de a rupe lațul. Apropierea sărată a mării îi va răscoli, necruțător, prin amintiri, căci peisajul de o frumusețe senină, nepământeană, mirosea a viață, a dragoste. “Abia când m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lumină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele și-l răspândeau apoi cu forțe gigantice, iar în depărtare, cu marea albastră, ca o revărsare a cerului peste o parte din uscat, abia atunci m-am trezit.”
Și, sub vraja lunii ce răsare după Capul Caliacra, dragostea i se va arăta din nou și o va privi cu ochii blânzi ai visului de mult pierdut, deloc uitat. “Am văzut la început în el pe acel Petre Barbu, care, într-o zi, când soarele dogorea peste plaja Mangaliei, iar eu aveam în mine toată căldura nisipului încins, mi-a spus că-i este frig, că nu e niciodată destul soare pentru el, apoi s-a ridicat și a plecat. Am pornit după el, am alergat, am căutat să-l ajung, dar nu l-am găsit. Abia după ani de zile, în care l-am purtat în suflet, uneori fără să știu, am dat de el, sau am crezut, mi s-a părut că-i el. (…) |i era frig și-l chema Alex.”
Alex o va primi fremătând între brațele lui, dăruindu-i fiori încă neștiuți. “Când gura mea a fost cu desăvârșire a lui, atunci a început s-o sărute flămând, iar eu, ca după o așteptare de o viață întreagă, pătimașă, am răspuns. (…) Nu știu când a încetat vântul, cum am ieșit din flăcări. Acum ploaia cădea în picături mari de tot, ca un plâns care ușurează.”
Îndrăgostită, Diana se va trezi ca dintr-un somn greu, sfâșiată, însă, între povestea ei de taină, și neputința de a-și abandona căsnicia muribundă.
“Eram condamnată pe viață. Michi mă iubea, eu îl iubeam pe Alex, dar nu puteam să-l las pe Michi, fiindcă nu puteam să-l văd plângând.”
Va găsi, în cele din urmă, puterea să fugă, dar nu protejată de speranțe de viitor, ci din dorința de a se elibera de o iubire știrbă. Vraja se va destrăma acolo unde începuse, pe țărmul sălbatic al Balcicului. O lună de vacanță, menită să-i aducă forța de a o lua de la capăt alături de cel pe care-l adora, scosese la iveală ezitările lui Alex, trădările lui, sentimentele lui debile. Dezamăgirea va ridica în jurul Dianei, din nou, temniță grea. “Nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu știu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oara, o amorțire aproape de moarte…”
|mbiată de prieteni buni, Diana se va amăgi cu promisiunile unui exil izbăvitor, va gusta din tentația evadării, dar se va întoarce din drum. “Nu pot rămâne aici și nu pot merge mai departe. (…) Parcă sunt într-un fund de prăpastie, cu tot cerul deasupra mea.”
Va rămâne la București, învățând să-și accepte singurătatea ca pe un balsam, scuturându-se de trecut și de false iluzii. “Când mă gândesc la Alex mi se pare că mi-am scrântit stupid piciorul, alunecând pe o coajă de pepene, și în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoțiile. Dar iată-mă vindecată.” Cu speranță și curaj va destrăma, fir cu fir, vicleana pânză de păianjen ce-o ținuse, atâta vreme, captivă. “Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Și o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor veni altele.” (Alina Grozea)
