fbpx

Salman Rushdie: Oamenii cred ca stiu povestea mea, dar, de fapt, vor fi foarte surprinsi

de

Salman Rushdie a povestit, intr-un interviu acordat MEDIAFAX, despre modul in care si-a scris memoriile, care au ca punct central perioada in care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini; desi povestea lui a tinut prima pagina a ziarelor, scriitorul prezinta, acum, varianta sa.

Pe 14 februarie 1989, de Ziua indragostitilor, Salman Rushdie a fost sunat de un jurnalist de la postul de televiziune BBC, care i-a spus scriitorului ca fusese “condamnat la moarte” de ayatollahul iranian Ruhollah Khomeini. Atunci a auzit pentru prima data cuvantul “fatwa” (condamnare la moarte). Ce crima comisese? Era autorul romanului intitulat “Versetele satanice”, acuzat de a fi fost “impotriva Islamu­lui, a profetului si a Coranului”.

 

Asa incepe aventura extraordinara prin care un scriitor a fost obligat sa intre in subteran, sa se mute in perma­nenta dintr-o casa in alta, sub protectia echipelor inar­mate de politie. I s-a cerut sa aleaga un pseudonim pe care politia sa-l poata folosi. S-a gandit la scriitorii lui preferati si la diverse combinatii intre numele lor si atunci i-a venit ideea, inspirata de scriitorii Joseph Conrad si Anton Cehov, si a spus: “Joseph Anton”.

 

Cum traiesc un scriitor si familia sa cu amenintarea mortii deasupra capului, mai bine de noua ani? Cum poate acel om sa-si vada de scris? Cum se indragosteste el si, mai ales, cum ii trece? Cum ii modeleaza disperarea actiunile si gandurile, ce anume il impiedica sa-si inde­plineasca destinul, cum invata sa-si infrunte dusmanii? Sunt raspunsuri pe care Rushdie le ofera in extraordinarele sale memorii. Autorul spune, pentru prima data, aceasta poveste a uneia dintre cele mai importante batalii date pentru libertatea cuvantului in vremurile noastre. El vorbeste despre realitatea, cateodata intunecata, cateodata amuzanta, a convietuirii cu politisti inarmati, des­pre legaturile stranse care s-au format intre el si cei care-l protejau, despre lupta lui pentru a obtine intelegerea si sprijinul guvernelor, ale sefilor de agentii de securitate, ale directorilor de editura, ale jurnalistilor si ale celorlalti scriitori si, in fine, despre cum si-a recastigat libertatea.

 

In interviul acordat la Londra agentiei de presa MEDIAFAX, Salman Rushdie vorbeste despre motivele pentru care scriitorii sunt primii care trebuie sa fie redusi la tacere de un regim tiranic, despre cei care l-au ajutat in, probabil, cea mai neagra perioada a vietii sale, despre motivele pentru care “Versetele satanice”, cel mai ambitios volum al sau, are, in sfarsit, destinul unei carti obisnuite si, nu in ultimul rand, despre cum poti afla daca esti sau nu urmarit de o masina pe autostrada.

 

Prezentam integral interviul acordat MEDIAFAX de scriitorul Salman Rushdie:

 

MEDIAFAX: “Joseph Anton: Memorii” vorbeste foarte mult despre relatia dumneavoastra cu “Versetele satanice” si despre cum vi s-a schimbat viata dupa publicarea acestei carti. “Versetele satanice” au suparat multi oameni. Credeti ca si “Memoriile” vor supara cativa oameni?

 

SALMAN RUSHDIE: Nu, nu cred ca va supara pe nimeni… Adica este povestea vietii mele, de ce ar supara pe cineva? Incerc sa vorbesc foarte corect despre oameni. Multi oameni stiu ce este in carte. Ideea este ca sa spui adevarul inseamna sa spui adevarul si, daca am de ales intre a spune adevarul si a nu supara cativa oameni, voi spune adevarul. Cred ca au existat oameni care s-au purtat foarte bine si este minunat sa recunosc asta si sa vorbesc despre asta, oameni care s-au purtat cu foarte multa gratie, care au fost prieteni loiali, oameni cu principii din industria editoriala sau din alte domenii si au fost oameni care s-au purtat rau si asta este tot. Incerc sa spun povestea in intregimea ei. Dar cred ca, probabil, persoana cea mai criticata din carte sunt eu. Asta a fost cel mai greu la realizarea cartii. Dar asta trebuia sa se intample. Trebuie sa fii cel mai sever cu propriile actiuni, cu propriile alegeri, altfel pare ca iti gasesti scuze. Daca tu esti singurul perfect si restul din jurul tau sunt plini de defecte… in primul rand, nu vor citi multi o asemenea carte, pentru ca cititorii nu vor crede povestea. Trebuie sa ii arati cititorului ca te cunosti, ca te cunosti in toate situatiile, in situatii de slabiciune sau de putere. Trebuie sa fii in stare sa spui: “Imi doresc sa nu fi facut asta” sau “Imi doresc sa nu fi spus asta” sau “Ar fi trebuit sa fac asta mai devreme” sau “Nu ar fi trebuit sa fac asta deloc”. Trebuie sa fii capabil sa scrii intr-o asemenea maniera incat aceste lucruri sa fie evidente. Mi-am spus: “Uite, nimeni nu te obliga sa scrii cartea asta. Dar, daca o vei scrie, nu poti fi aparat. Trebuie sa fii «ne-aparat»”. A trebuit sa scriu aceasta carte fara niciun fel de armura. Si, daca am folosit metoda asta asupra mea, m-am gandit ca asta imi va da dreptul sa am aceeasi abordare si asupra restului oamenilor. Sunt cateva lucruri in aceasta carte depre oameni care au spus lucruri despre mine in public care nu au fost foarte amabile. De data asta, este randul meu sa dau replica.

 

MEDIAFAX: De ce ati ales sa va publicati memoriile acum?

 

SALMAN RUSHDIE: Cred ca a fost mai mult vorba de instinct decat de o alegere rationala. In perioada in care toata situatia asta se apropia de final, cam in urma cu 10 ani, toata lumea imi spunea: “Ar trebui sa scrii o carte despre asta”. Iar eu pur si simplu nu am vrut. Era ultimul lucru din lume despre care voiam sa scriu. Tocmai trecusem prin asta si ideea de a ma intoarce in tot intunericul ala… am zis “oh, nu, multumesc, vreau sa las toate astea in urma, sa trantesc usa si sa continuu cu ceea ce am crezut ca era adevarata mea viata”. Voiam sa scriu romane, sa scriu povesti. Ultimul lucru pe care voiam sa il fac a fost sa ma uit inapoi. Asta a fost o reactie bazata pe emotii, dar, artistic, am stiut ca nu sunt capabil sa abordez aceasta tema cu obiectivitatea potrivita, sa fiu detasat si sa reactionez ca un scriitor, in loc sa fiu hiperemotional. M-am gandit ca nu sunt pregatit sa scriu asta, ca nu este momentul. Asa ca am lasat deoparte tema asta. Sincer sa fiu, intr-un fel, am stiut ca voi scrie ceva, asa ca m-am hotarat sa tin un jurnal. Ideea era ca jurnalul trebuia sa ma ajute sa imi amintesc, daca ar fi fost cazul sa scriu vreodata despre asta. Adevarul este ca, daca nu as fi facut asta, nu as fi fost in stare sa scriu cartea. Acesta a fost documentul meu principal. Restul cercetarii este un demers pe care il faci si in restul cazurilor: cine ce a zis, cand, in ce ziar. Dar sa iti amintesti zi de zi ce s-a intamplat – acesta a fost singurul mod in care imi puteam aminti. Mereu am stiut ca intr-o zi voi face asta. M-am gandit sa las decizia asta in voia instinctului artistic si sa cred ca momentul potrivit va veni cand ceva din mine imi va spune “Ok, scrie asta”. Asta s-a si intamplat. Mi-am terminat romanul “Luka si focul vietii”. Nu aveam ideea unui nou roman in minte, lucram la filmul “Copiii din miez de noapte”. Si atunci m-am gandit: “Poate ca e timpul… poate ca am capatat destula detasare, poate ca am scris destule carti si am trait destule lucruri incat sa ma pot uita inapoi si sa reflectez asupra lucrurilor care s-au intamplat”. Cam asa a fost. Am vrut sa stabilesc tonul cartii. Nu am vrut ca stilul sa fie excesiv de emotional. Am vrut o carte cu un ton egal, cu o voce moderata, calma.

 

Si tocmai de asta cred ca, daca m-as fi apucat cu doi ani inainte de momentul efectiv in care am inceput sa scriu cartea, ar fi fost prea devreme. Nu eram acolo inca…

 

MEDIAFAX: La finalul cartii le multumiti celor care v-au ajutat cu documentarea propriu-zisa facuta pentru a afla date despre viata dumneavoastra. Ati studiat istoria. Puteti spune ca v-ati tratat personajul ca un autor de carte istorica?

 

SALMAN RUSHDIE: Cred ca mai degraba ca un romancier. Da, pot sa spun ca este un roman istoric (rade). Da, am vrut sa verific totul, pentru ca nu am vrut sa fac greseli. Si da, au fost oameni care m-au ajutat foarte mult. Cei de la Emory University, asistenta mea Vanessa. Au fost oameni care au aflat o gramada de lucruri pentru mine. Dar, stiti, secretul documentarii este sa spui oamenilor ce sa caute. Daca spui doar “Duceti-va sa imi aduceti materialele alea”, este prea vag. Cu cat esti mai precis atunci cand spui de ce ai nevoie, cu atat documentarea este mai buna. Dar m-am gandit asa: “Ma voi apuca sa scriu asta cu setul meu obisnuit de instrumente” – “trusa cu scule a unui romancier”, ca sa ii spunem asa. Astfel, m-am axat pe conturarea personajelor, structura formala a cartii. Cand scrii un roman, trebuie sa raspunzi la cateva intrebari: “Ce poveste spun?”, “De ce spun povestea asta?” si “Cum spun povestea?”. “Cum?” este cea mai mare intrebare. Mereu. Cand scrii o autobiografie, nu trebuie sa raspunzi la primele doua intrebari. Adica stii raspunsurile pentru primele doua intrebari. Stii care este povestea si stii de ce o spui. Problema este “Cum”. Am stiut ca nu voiam sa scriu povestea asta, cum am spus, intr-o maniera foarte emotionala. Nu am vrut sa scriu o polemica, nu am vrut sa scriu un text ideologic dar mi-a fost greu sa stabilesc cum voiam sa scriu cartea. Si, intr-o zi, m-am gandit: “Ia sa vad ce se intampla daca nu scriu la persoana I”. Am zis: “ia sa scriu paragraful acesta astfel – in loc sa spun «Eu», sa ma uit la mine ca la un personaj la fel ca celelalte personaje ale cartii”. Pentru ca, daca folosesti “Eu”, “Eu”-ul te separa de restul personajelor, de toti “El” si “Ea”. Dar, daca scoti “Eu”-ul, atunci toate personajele devin “El” si “Ea”. Si m-am gandit sa fac asta. Am scris un paragraf asa si mi-am zis: “Oh, cred ca stiu cum o sa scriu cartea asta”. A fost un moment de tipul “Sesam, deschide-te!”. Atunci am fost sigur ca pot sa scriu cartea asta ca pe un roman, in care toata lumea este un personaj, inclusiv personajul cu numele meu. Iar eu, autorul… e ca si cum as fi iesit din cadru. Si aceasta pozitionare imi da abilitatea de a scrie si de dinauntru si de dinafara. Da, m-am gandit ca o sa functioneze. De acolo, nu m-am mai gandit la carte si am putut s-o scriu relativ usor. Intentia a fost a unui autor de romane. Ma gandeam… stiti, sunt toate romanele astea non-fiction, cum ar fi cele de Tom Wolfe, Truman Capote sau cine mai e… Mi-a placut ideea asta. Iei un fapt care s-a intamplat si ii creezi o forma si ii creezi personaje, pentru ca te folosesti de abilitatile de romancier. Dar exceptia este ca ei scriau despre vietile altor oameni. Iar eu am folosit tehnica asta pentru autobiografie. Este putin diferit, dar, la final, am reusit sa ma joc cu perceptia mea. Aveam un personaj cu numele meu si scriam despre el ca despre o persoana pe care o stiam foarte bine. Ceea ce este foarte adevarat.

 

MEDIAFAX: Dar faptul ca toata lumea crede ca va stie povestea, variantele pe care povestea dumneavoastra le-a avut… Acest aspect a creat o presiune in timpul scrisului?

 

SALMAN RUSHDIE: Nu, a fost exact opusul, intr-un fel. M-am gandit ca oamenii cred ca stiu povestea, dar, de fapt, nu stiu povestea asta si vor fi surprinsi. Oh, vor fi foarte surprinsi (rade). Este ca atunci cand ai un secret. Si este un secret foarte bine pastrat. Toata lumea crede ca stie ce s-a intamplat, dar, de fapt, doar tu stii ce s-a intamplat. Si la un moment dat te gandesti “Ok, o sa dezvalui secretul asta si oh, da, o sa fie uimiti”.

 

MEDIAFAX: Ati spus intr-un interviu anterior ca scrisul este esential pentru dumneavoastra ca persoana, pentru felul in care intelegeti lumea. Scrisul v-a adus destul de multe necazuri. V-ati gandit in aceasta perioada sa nu mai scrieti?

 

SALMAN RUSHDIE: Da, da, asta a fost, intr-un fel, cea mai evidenta dovada a traumei. Dupa ce s-au intamplat toate acelea… a fost singura data in viata mea… dintotdeauna am vrut sa fiu scriitor, dar a fost singura data in viata mea cand mi-am zis: “nu merita”. Petreci cinci ani din viata scriind cea mai buna carte pe care o poti scrie si se intampla asta? Ar trebui sa fiu sofer de autobuz. Ar fi o profesie mai demna. Cred ca acesta a fost un semn al fortei socului suferit. Si a durat destul de mult.

 

MEDIAFAX: Si ce voiati sa fiti? Ati zis “Ok, nu mai sunt scriitor”. Dar ce?

 

SALMAN RUSHDIE: Orice. Orice. Numai nu asta. Si apoi, ceea ce m-a adus inapoi a fost promisiunea pe care i-o facusem fiului meu, Zafar, ca voi scrie o carte pentru el, o carte pe care ii va placea sa o citeasca. Mi-am zis ca ar trebui sa imi pastrez promisiunea. Ce s-a intamplat i-a tulburat si lui viata in aceeasi masura in care mi-a tulburat-o si mie. M-am gandit ca as putea macar sa imi tin promisiunea. Si chiar… da… odata ce mi-am dat seama cum sa scriu cartea care a fost “Harun si marea de povesti”, procesul de a scrie acea carte a fost unul plin de bucurie. Mi-a facut enorm de multa placere sa scriu acea carte si, intr-o perioada in care in viata mea era foarte putina placere, brusc, cartea asta care se nastea in masina mea de scris era un deliciu. Pur si simplu mi-a ridicat moralul. Este atat de ciudat ca, probabil in cel mai intunecat moment al vietii mele, am scris cartea mea cea mai vesela. Pana am terminat-o de scris, am redevenit scriitor. Mi-a amintit de ce imi place sa fac ceea ce fac si m-a reconectat. A ajutat mult si faptul ca fiului meu i-a placut. Ma intreb ce naiba s-ar fi intamplat daca nu i-ar fi placut.

 

MEDIAFAX: Chiar daca ati avut momente de indoiala, nu voiati sa mai fiti scriitor, v-ati ales numele de cod dupa scriitorii preferati: Joseph Anton (Joseph Conrad si Anton Cehov, n.r.)? De ce nu ati ales, de exemplu, nume de fotbalisti?

 

SALMAN RUSHDIE: Pentru ca mi-ar fi fost rusine (rade). In primul rand, nu am vrut sa fac asta, dar erau motive practice. Trebuia sa inchiriez locuinte, trebuia sa scriu cecuri. Singura persoana care stia de numele asta, in afara de mine si de politie, era directorul bancii mele, pentru ca trebuia sa onoreze un cec semnat cu numele acela. Era, deci, acel motiv practic, dar si pentru ca politia nu trebuia sa imi foloseasca numele. Ar fi fost o problema daca cineva ar fi auzit din greseala numele meu. Cam astea au fost motivele. Nu am avut voie sa aleg un nume indian, ceea ce a fost dezamagitor, pentru ca era un fel de dezradacinare, pe langa faptul ca intram in anonimat. Asa ca m-am gandit: “Daca nu pot merge in India, atunci pot merge in literatura, care este cealalta tara a mea”. Am ales numele asta pentru ca suna veridic. M-am gandit ca ar putea exista cineva cu numele asta. Dar am urat mereu numele asta, am urat faptul ca a trebuit sa il folosesc. Si cand ziua in care am putut fi iar prezent sub propriul meu nume a venit, iar el (Joseph Anton) a putut sa mearga la culcare si sa nu se mai trezeasca, am fost foarte multumit.

 

MEDIAFAX: Ce alte combinatii de nume ati incercat?

 

SALMAN RUSHDIE: Oh, au fost o gramada. M-am jucat cu mai multe nume, dar toate combinatiile erau idioate. Niciunul nu suna… posibil. L-am scris pe asta si da, parea posibil. Mi l-am justificat, de asemenea, pentru mine. Conrad, in primul rand, ma gandeam la agenti secreti si da, Conrad a fost mereu foarte bun in ceea ce priveste descrierea lumii subterane. Si apoi m-am gandit la un citat din cartea lui, “Negrul de pe «Narcis»”. Marinarul care murea de tuberculoza pe vas este intrebat de unii din colegii sai: “De ce ai venit pe vas daca stiai ca esti bolnav?”. Iar el raspunde: “Trebuie sa traiesc pana mor”. Si mi-am amintit ca, in urma cu cativa ani, inainte sa inceapa toata nebunia, eram la New York si aveam o conversatie cu Edward Said, care mi-era un bun prieten si expert in Conrad. El vorbea despre replica asta, despre cat este de puternica si despre ce rezonanta a avut. Si a devenit pentru mine un fel de mantra: “Trebuie sa traiesc pana mor”. Asta a fost motivul pentru Joseph.

 

MEDIAFAX: Si pentru Anton?

 

SALMAN RUSHDIE: M-am gandit ca Cehov este un mare scriitor al singuratatii, al izolarii si al oamenilor care sunt intr-un loc, dar vor sa fie in alta parte… surorile care vor sa fie la Moscova… si eu simteam ca vreau sa fiu intr-un fel de Moscova. Si am zis ca asta se potriveste.

 

MEDIAFAX: Ati avut si o relatie apropiata cu garzile de corp…

 

SALMAN RUSHDIE: Da, am dezvoltat o relatie cu ei. Si da, in tot timpul asta, mai mult de zece ani, am ajuns sa ii cunosc pe multi dintre ei. Stateau cu mine cate doua saptamani, in ture. Asta presupune sa stai mult timp cu niste oameni. Cu pauze, au stat cu mine doi sau trei ani. Astfel ajungi sa cunosti oamenii.

 

MEDIAFAX: Si toti va spuneau “Joe”?

 

SALMAN RUSHDIE: Da… si ma infuria groaznic. Inca pastrez legatura cu cativa, cu multi din ei. Si chiar si acum trebuie sa faca un efort, trebuie sa isi aminteasca sa nu imi spuna “Joe”. Ii aud cum incep… si apoi se opresc. Pentru ca stiu ca urasc asta si mereu am urat numele asta. Dar da… a fost un lucru ciudat…

 

MEDIAFAX: De la ei ati invatat, voluntar sau nu, tehnici speciale, cum ar fi sa “scanati” o camera sa vedeti daca totul este in regula?

 

SALMAN RUSHDIE: Da, stiu toate astea acum. Am invatat o gramada de lucruri. Stiu cum sa detectez, intr-o camera, omul care este politist sau criminal. Pentru ca fac acelasi lucru – stau in usa si primul lucru pe care il fac este sa se uite unde sunt iesirile. Gandesc la modul: “Cum ies din camera asta?”. Si apoi pot sa stiu, intr-o camera, cine sunt cei care asigura securitatea. Toti fac asta, stau in usa, scaneaza camera si apoi intra. Iar eu zic: “Aha, stiu cine esti” (rade). Si apoi am mai fost invatat sa conduc in stil “contrasupraveghere”. Daca conduci o masina si vrei sa vezi daca cineva te urmareste, cum faci asta? Exista mai multe tehnici pentru asta… De exemplu, daca esti pe autostrada este greu sa iti dai seama daca esti urmarit, pentru ca toate masinile merg in aceeasi directie. Atunci, in principiu conduci prost si te uiti daca cineva face acelasi lucru. Daca mai e cineva care conduce in acelasi fel, inseamna ca te urmareste. Atunci, te indepti catre iesirea de pe autostrada si conduci cu mare viteza. Daca cineva te urmareste, nu stie daca iesi sau nu de pe autostrada, deci trebuie sa mearga la fel de repede ca si tine. Asa ca, daca cineva conduce ca si tine, spre iesirea de pe autostrada, cu 150 de km/h , inseamna ca te urmareste. Ce ai mai putea face este sa variezi viteza cu care conduci. Scazi viteza la 30 de km/h si dupa aceea o cresti la 150 km/ h si apoi o scazi la loc. Daca mai e cineva care face asta, este un singur motiv: te urmareste. Sunt o groaza de trucuri de genul asta.

 

MEDIAFAX: De obicei, dedicati volumele celor dragi. Memoriile sunt dedicate celor doi fii ai dumneavoastra, mamelor lor si tuturor celor care au ajutat. Credeti ca povestea dumneavoastra ar fi fost diferita daca nu ati fi avut o familie?

 

SALMAN RUSHDIE: Da. Nu doar familia-familie, dar si prietenii apropiati care sunt ca o familie, afinitatile elective, adica familia pe care o alegi, nu cea cu care nu ai de ales… Dar da, sora mea a fost pentru mine un stalp al puterii si fiul meu, desi era foarte mic, apoi mama lui, pana a murit. Apoi a fost grupul meu de prieteni apropiati … Adica… nu as fi aici daca nu ar fi fost ei.

 

MEDIAFAX: Ati supravietuit datorita lor…

 

SALMAN RUSHDIE: Da. Adica nimeni nu trece prin asa ceva singur. Apoi, am fost indeajuns de norocos sa intalnesc o persoana de care m-am indragostit si cu care am petrecut majoritatea acelor ani, iar ea a fost… Elizabeth… inca suntem foarte apropiati, suntem prieteni apropiati. Ea este o persoana care emana, in mod natural, fericire. Practic, aduce cu ea fericirea intr-o camera. Iar eu aveam nevoie de asta. Da, absolut. De asta dedicatia este asa cum este. Pentru ca oamenii care au ajutat… chiar au ajutat. Au ajutat emotional, au ajutat practic, cand mi-au gasit locuinte, cand au plecat din propriile case, ca sa locuiesc eu acolo. Au ajutat politic, cand m-au ajutat sa organizez diferite evenimente sau sa fac presiuni asupra unor guverne, da, m-au ajutat.

 

MEDIAFAX: Si in carte vorbiti foarte frumos despre “Copiii din miez de noapte”-filmul. Cum fost experienta de a ecraniza propriul roman?

 

SALMAN RUSHDIE: Da, sunt foarte multumit de filmul acesta. Este adevarat, nu exista filmul perfect. Ma rog, sunt vreo trei. Dar, in principiu, nu exista asa ceva. Ne-am luat o sarcina colosala – sa facem un lungmetraj dintr-un roman de 600 de pagini.

 

MEDIAFAX: Dumneavoastra semnati scenariul…

 

SALMAN RUSHDIE: Da, a fost foarte… a fost o provocare. Sa gasesc modul in care sa scriu un film care sa aiba o lungime acceptabila. Are 2 ore si 15 minute. Cred ca este la limita de sus a lungimii acceptabile pentru un film. Si voiam sa fie un film care sa nu se simta ca este o tradare a cartii. Am jucat doua roluri in acelasi timp. Pe de o parte, eram scenaristul care vrea sa scrie un film care sa functioneze exact ca un film, iar pe de alta parte, sunt autorul materialului-sursa si trebuie sa ma asigur ca acesta din urma nu este tradat. Cred ca functioneaza. Atat pot sa spun, iar acum este momentul in care oamenii vor judeca. Eu cred ca functioneaza. Distributia este extraordinara, nu exista niciun dubiu legat de valoarea actorilor. Este frumos. Vom vedea. Va fi prezentat la Toronto, iar la jumatatea lui octombrie va fi prezentat la London Film Festival.

 

MEDIAFAX: Cum a reactionat lumea la film la (festivalul de la) Telluride?

 

SALMAN RUSHDIE: Minunat. Toata lumea l-a placut. Telluride este un oras mic. Lumea te opreste pe strada si iti vorbeste. Mie lumea mi-a spus ca este filmul pe care oamenii voiau sa il vada. A fost filmul despe care s-a vorbit cel mai mult. Oamenii care l-au vazut au fost foarte miscati. Au fost oameni care au plans. Cineva mi-a zis ceva foarte frumos. Mi-a spus ca nu a plans de tristete, ci a plans datorita frumusetii.

 

MEDIAFAX: Si care sunt cele trei filme perfecte?

 

SALMAN RUSHDIE: (rade) Stiam ca o sa ma intrebati. Cred ca titlul pe care il spun cand lumea ma intreaba care este cel mai bun film pe care l-am vazut vreodata este “Pather Panchali/ Song of the Little Road”, de Satyajit Ray, primul din “The Apu Trilogy”. Cred ca acesta este un film perfect, in bengali. Este, de altfel, foarte putin dialog in el. Este un film despre copilarie, care iti sfasie inima. Ray i-a fost asistent lui Renoir (Jean, n.r.). Renoir a mers in India sa isi faca filmul, “The River”. Ray era foarte tanar. Il idolatriza pe Renoir si cred ca a incercat sa fie ca el si cred ca a reusit. Una este sa spui “Vreau sa fac filme ca Renoir” si alta este chiar sa le faci. Si, vorbind de Renoir, cred ca un film perfect este “La Grande Illusion” de Jean Renoir. Nu mai stiu…. Sunt un mare, mare fan al lui Fellini, as putea spune o gramada de nume de Fellini. Cred ca “La Strada”… Adica… am iubit filmele, am crescut iubind filmele si am invatat enorm de la ele. In Cambridge era un mic cinema de arta. Acum nu mai exista, a fost transformat in cafenea, ca si restul. Dar eu am crezut mereu ca am invatat mai multe in cinematograful ala mic decat la universitate. Ma duceam acolo de trei ori pe saptamana, chiar de patru ori pe saptamana. Chiar le spuneam unor studenti, anul trecut, in Atlanta, ca este foarte greu sa explici senzatiile si sentimentele alea. Sa fii in perioada aceea dintre finalul anilor ’50 si mijlocul anilor ’70 – este cea mai buna perioada a cinematografului mondial. Eu am fost la facultate din 1965 pana la 1968. Ma uitam atunci la filme care acum sunt clasice, dar in acea perioada erau premiera saptamanii. Te duci la cinema intr-o saptamana si este “Pierrot le fou” de Godard, saptamana viitoare este “The Seventh Seal” de Ingmar Bergman, saptamana viitoare e Kurosawa, saptamana viitoare este Truffaut, apoi un film de Visconti… o perioada minunata in Europa si in lume. A fost minunat sa vad acele filme, pentru ca au fost atat de emotionante si atat de bine facute, cu atatia actori minunati, oameni care mi-au populat imaginatia si care m-au inspirat enorm. Chiar cred ca educatia mea a fost formata la cinema. De asta mi se pare atat de ciudat ca a trebuit sa ajung la 65 de ani sa fac un film. Probabil din cauza asta ma bucur ca un copil de filmul acesta. Am crescut in Bombay, care este un oras al filmului. Filmele sunt peste tot. Am un unchi scenarist, o matusa care a jucat in filme, o matusa care a dansat in filme si care a avut o aventura cu un celebru regizor de film indian si asta l-a suparat pe unchiul meu (rade). Am crescut imbibat de filme. Erau la fiecare colt de strada in Bombay. Apoi experienta de la facultate… Ma simt foarte legat de film. Si acum am ajuns sa fac un film.

 

MEDIAFAX: Daca tot am ajuns la capitolul vietii la scoala, vorbeati in “Memorii” despre faptul ca, atunci cand erati elev, erati vinovat de trei greseli – erati “prea destept, prea strain si nu va pricepeati la sport”. Acum cum este?

 

SALMAN RUSHDIE: Aici este vorba de viata de internat. Regulile acestea nu se aplicã in afara internatului. Dar ce s-a schimbat in perioada aceasta in legatura cu sistemul de internat britanic este faptul ca atunci aproape toate erau scoli de fete sau scoli de baieti. Erau multe scoli de baieti si cateva de fete. Ce este interesant este ca scolile de baieti au devenit mixte, dar scolile de fete au ramas scoli de fete. Rugby, de exemplu, unde am fost eu atunci, este acum scoala mixta, iar caminul unde stateam eu este un camin de fete. Prezenta fetelor transforma situatia. Regulile se schimba. Totul se schimba. Cred ca lucrurile nu mai sunt la fel acum. Nu am mai fost acolo, dar se stie ca, daca nu mai este scoala de baieti, se aplica reguli diferite.

 

MEDIAFAX: Mai ales acum, dupa ce v-ati scris autobiografia, trebuie sa va intreb: daca v-ati intoarce in timp, ati face totul la fel?

 

SALMAN RUSHDIE: Nu tot. Dar as scrie cartea. Da. Da. Sunt foarte mandru de carte. Cred ca este, probabil, cea mai buna carte pe care am scris-o, daca nu una dintre cele mai bune doua-trei. Cu siguranta este, din punct de vedere tehnic, cea mai ambitioasa carte. Este si o carte masiva. Ce vreau sa spun este ca, daca exista carti care supravietuiesc, ei bine, ele supravietuiesc pentru ca oamenii le iubesc, nu pentru ca oamenii le urasc. Scandalul nu este o garantie a supravietuirii. Nu ne amintim de scandalurile literare de acum 100 de ani si, daca ne-ar spune cineva de ele, nu ne-ar pasa prea mult. Fiecare carte care supravietuieste supravietuieste pentru ca oamenii o iubesc, nu pentru ca este urata. Asta este testul. daca trece testul asta, va trai in continuare. Acum, in sfarsit, pentru ca lucrurile nu mai sunt atat de fierbinti, oamenii pot sa citeasca “Versetele satanice” ca pe o carte, nu ca pe un scandal politic. Asa ca sper ca va avea feedback-ul pe care oamenii il dau cartilor: unii le iubesc, altii nu pot sa le suporte, altii o judeca drept “hmmm, asa si-asa”. In sfarsit, dupa mai mult de 25 de ani de la publicare, cartea va avea viata normala a unei carti. Sper ca oamenii care o plac o vor tine in viata. Ce vreau sa spun este ca, atunci cand a aparut, oamenii care au urat-o au vorbit foarte mult, pentru mult timp. Iar acum eu cred ca ei trebuie sa taca, iar oamenii care iubesc cartea au ocazia sa vorbeasca.

 

MEDIAFAX: Media prezinta din ce in ce mai multe cazuri de artisti cenzurati sau amenintati de regimuri politice totalitare. Un exemplu este acum Jafar Panahi. Dumneavoastra ati trecut prin asta. Totusi, faptul ca aceste cazuri sunt vizibile schimba cumva situatia sau sunt doar niste povesti bune?

 

SALMAN RUSHDIE: Este o lupta fara sfarsit. Este lupta dintre Putere si Imaginatie si continua. Sunt foarte implicat in activitatile PEN SUA si PEN UK si toti stim ca in lume exista scriitori si artisti care sunt atacati de diferite guverne. Si, din pacate, lucrurile nu se schimba. In aparenta, este straniu… adica… scriitorii nu au armate, nu au arme, de obicei, sunt cam incompetenti fizic. Dar ei sunt, atunci cand este vorba de regimuri totalitare, scriitorii sunt cei mai temuti dusmani. Primii care sunt inchisi cand vine un dictator la putere sunt scriitorii. Dar de ce? Cred ca din mai multe motive. In primul rand, nimeni nu este stapanul scriitorilor. Un scriitor este o voce pe cont propriu, care spune ce crede. Este terifiant pentru un dictator sa nu poata fi capabil sa controleze vocea asta. Si apoi, pentru ca scrisul este un mod de a crea o viziune asupra lumii… un dictator vrea ca el si numai el sa stabileasca viziunea asupra lumii, asa ca oamenii care au ridicolul curaj de a avea viziuni asupra lumii sunt cei care trebuie redusi la tacere. Este un citat superb intr-un roman de Italo Calvino. Unul din personaje spune… nu pot sa imi amintesc cuvant cu cuvant, dar spune: “Poti sa iti dai seama de cat de mult o societate respecta literatura dupa dimensiunile aparatului folosit pentru a-i reduce la tacere pe scriitori”. Asta ar insemna ca Uniunea Sovietica respecta mult literatura. Statele Unite… nu prea…. E oarecum adevarat. Nu stiu ce obtine fiecare lupta individuala, dar stiu ca trebuie sa ducem bataliile astea.

 

MEDIAFAX: Unul dintre cititorii manuscrisului dumneavoastra a fost autorul si publicistul Christopher Hitchens. El ce v-a spus?

 

SALMAN RUSHDIE: A fost foarte trist, pentru ca a citit cartea cand era foarte bolnav. Nu ma asteptam sa citeasca cartea. Adica, i-am trimis manuscrisul, dar i-am zis: “Christopher, ti-l trimit ca sa te uiti pe el, dar nu trebuie sa il citesti. Poti sa citesti o pagina sau sa nu il citesti deloc. Ti-l trimit”. A zis “Ok”. Apoi, la cateva saptamani dupa, primesc un e-mail de la el care era o critica pe larg a manuscrisului. “Stii, aici nu sunt de acord si aici l-ai citat gresit pe nu stiu cine…” – un raspuns super detaliat. M-am gandit; “Serios! Ce mare figura esti”. Era in pat, cat se poate de bolnav si imi scria critica asta detaliata.

 

MEDIAFAX: El scria si despre boala lui in Vanity Fair.

 

SALMAN RUSHDIE: Da, dar asta era o carte de 600 de pagini pe care nu trebuia sa o citeasca. Nu doar ca a citit cartea asta, dar mi-a trimis si o analiza in profunzime a cartii.

 

Salman Rushdie este autorul a saisprezece carti, printre care “Copiii din miez de noapte”, roman castigator al Booker Prize, in 1981, al Booker of Bookers, in 1993, si, in 2008, al Best of Booker. “Ultimul suspin al Maurului” a castigat Whitbread Prize in 1995 si premiul Aristeion pentru literatura al Uniunii Europene. In 2007, Salman Rushdie a fost investit cu titlul de cavaler al Marii Britanii pentru servicii aduse literaturii. Este membru al Societatii Regale pentru Literatura/ Royal Society of Literature si Comandor al Ordinului Artelor si Literelor.

 

Volumul “Joseph Anton. Memorii”, de Salman Rushdie, este disponibil in librariile din toata lumea incepand de marti. In Romania, cel mai recent volum al lui Rushdie este publicat la Editura Polirom.

 

MEDIAFAX

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.