SIMONA CATRINA: Nu-ti dori sa faci tot ce vrei, ci sa stii ca poti sa vrei

Pe caietele mele din scoala, printre polinoame sau razboaiele cu turcii, cresteau in fiecare zi „te iubesc”-uri de cerneala, scrise in toate directiile si stilurile. Ma uitam la ele si voiam sa fac ceva cu ele, sa le trimit cuiva, sa destept intr-un coleg un zvacnet de nebunie creativa. Unii profesori imi gaseau insemnarile pe tivul caietului si zambeau cu mila – sau ma pocneau cu hartoaga in cap, dupa caz.

Mai devreme decat sa stau in maini cu tenisii sprijiniti de perete, am invatat din viata asta strepezita ca femeile nu au aceleasi drepturi cu barbatii. Ca sentimentul meu e sortit sa se blocheze-n inima si-n omusor, ca un sughit reprimat. Ca daca suspin necontrolat si ma intreaba cineva ce am, trebuie sa spun ca am luat un 9 la desen si ma doare aceasta nota, in nici un caz nu trebuie sa hohotesc intr-o flescaiala de lacrimi si sa recunosc ca iubesc un baiat care nu ma iubeste.

Traim intr-o lume in care tu, ca femeie, ai mai multa demnitate daca te urci pe o scena, intr-o sala arhiplina, si strigi: „Mi-a venit ciclul si ma doare burta, are cineva un algocalmin?”, decat sa aduni trei prietene si sa le spui soptind ca te-ai indragostit de cineva si ca vrei sa-i propui o relatie… Urasc si cand ma vad scriind asta, dar trebuie sa explic: avem de infruntat o norma absurda.  

Dar, in fond, ma gandesc cateodata ca norma asta nu e parola de intrat pe Internet, e ceva din viata mea, de ce trebuie sa trec prin etape si taste obligatorii? E frustrant, e ca si cum numai barbatii ar avea voie sa depuna cerere de post telefonic, femeile ar trebui sa astepte sa se ofere RomTelecom, fascinat de izolarea ta: stimata doamna, faceti-ne onoarea si acceptati acest numar nou. 

Formula Scarlett – poezie perfecta, strategie defecta

Am invatat devreme ca anumite relatii dintre femei si barbati au un regulament constipat. Am facut prima gafa la 14 ani, cand, indragostita de colegul meu de la o clasa paralela, Sorin, am lasat naibii temele si mi-am ocupat o dupa-amiaza intreaga insirandu-i o scrisoare pe patru pagini dictando. La sfarsit, dupa ce scrisesem inclusiv „te iubesc”, am lipit niste flori decupate de pe o felicitare. A doua zi nu aveam curaj sa-i dau hartia, pentru ca exact in dimineata aia imi iesise un cosulet in barba. Am trimis-o pe colega mea de banca sa faca acest comision, dupa care a aflat toata clasa, fiindca proasta a spus tuturor. (Dar asta e alta poveste. Poate intra in vreo dezbatere despre cat de devreme in viata se pierde increderea…)

Scrisoarea a ajuns la Sorin, iar in pauza mare nu m-am dus la chiosc sa-mi iau eugenii, am pazit curtea scolii asteptand ca baiatul pe care il iubeam sa vina sa-mi spuna ce fericit e. L-am privit pierduta, 20 de minute, cum a haituit mingea pe terenul de zgura. Am facut si cistita stand cu fundul pe un bolovan rece, singurul loc strategic de unde puteam sa ma holbez in voie. Cand a sunat de intrare, Sorin a scuipat pe jos, ca i se adunasera destule in gat de la atata fotbal, si a plecat in clasa lui. Dupa trei zile de perpelire, l-am asteptat dupa ore si l-am condus (eu pe el!) acasa, pana in fata portii lui. L-am intrebat de ce nu mi-a raspuns la scrisoare. Fandosit, flatat prematur de lirismul meu pe dictando, mi-a spus ca el nu are ce sa-mi raspunda fiindca nu stie ce, una la mana, si ca, doua la mana, oricum i se pare aiurea ca i-am scris eu prima ca-l iubesc.

Distrusa nervos, am venit acasa si i-am povestit maica-mii ce-am facut. Nu intelegeam de ce nu functioneaza formula. Eu imi imaginam ca asa e normal: cine simte primul, scrie primul. Mama mi-a adus aminte ca citisem „Pe aripile vantului“ de vreo sase ori si ca probabil imi imaginam ca fenomenul Scarlett O’Hara e traductibil in viata reala. I-am zis ca da, asa e, si ca daca ea l-a abordat pe Ashley Wilkes si i-a spus verde-n tample ca-l iubeste, pot si eu sa fac asta cu Sorin, doar de aceea exista exemplele din literatura. Mama mi-a amintit ca scena in care Scarlett i-a zis lui Ashley ca e topita dupa el s-a sfarsit cu o criza de tipete pe trei octave si cu o vaza sparta, pentru ca el tot cu Melanie s-a insurat. Deci reteta avea ceva stricat in compozitie.

Nici azi nu inteleg ce. Cineva mai destept ca mine a spus, de fapt: „Experienta e cel mai dur profesor: mai intai iti da testul si abia pe urma iti spune care era lectia de invatat”…

Refuzurile barbatilor sunt cumplite

Mie mi se parea realmente sexy ca femeile sa aiba initiativa, dar de cate ori debitez ideea asta se gaseste cate cineva in jur sa dea din cap ca un ierbivor: nuuuu… Mi s-a explicat matematic ca ar trebui sa iau partea gustoasa a lucrurilor: daca nu deschizi tu gura prima, nu risti sa ti se spuna „nu, multumesc”. „Refuzurile barbatilor sunt cumplite”, mi-a zis cineva o data. Era o fata simpla si nu i-am acordat credit atunci, credeam ca emite sabloane auzite la coafor. Dupa niste ani de experimentari, insa, m-am surprins aplaudand-o trist, in gand.

Eu ma simt prost si daca ii intind cuiva o tava cu fursecuri si zice „nu, ca sunt satul, poate mai incolo…”, cu atat mai mult daca m-as dezbraca si m-as vari in patul omului pe care il doresc, cu gandul omenos de a-i face o surpriza placuta… Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi ca destinatarul surprizei mele sexy sa se uite la mine ca la o testoasa cu carapacea in jos si labele-n aer. Iar in loc sa alerge spre pat cu ligamentele tremurand de dorinta, sa cocoseze buza de sus si sa maraie „aaa, mmm… poate altadata, acum ma doare capul…”. Trebuie sa admit ca nu sunt suficient de curajoasa ca sa risc asa ceva. Cred ca povestea cu Sorin, din adolescenta, a lasat sechele verzui.

Nu stiu ce e mai rau: sa stam sa asteptam la infinit ca barbatii sa ne invite undeva (la cafea, la film, in pat) sau sa avem dreptul absolut de a face si noi acelasi lucru? Prima varianta are niste riscuri atroce, cum v-am spus: refuzul doare ca o masea infectata.  Pentru ca la asta se adauga o cantitate toxica de umilinta. Pe de alta parte, am ajuns aici tocmai pentru ca este, chipurile, rusinos ca noi, femeile, sa luam volanul in maini. Un barbat refuzat e un peisaj mai degraba romantic decat trist. O femeie refuzata e ca o piftie topita, ii scade pretul de la ora la ora.

Nici macar din razbunare n-am reusit…

In facultate, am fost odata la o petrecere impreuna cu iubitul meu de-atunci. Pe drum ne-am certat fiindca, timp de patru statii de metrou, isi sleise ochii de tot in decolteul unei fete. I-am spus cu frumosul – ma rog, cat am putut eu de frumos, printre dinti – ca e vulgar. Si asta l-a imbotosit asa de tare, ca am ajuns la chef ostili de-a dreptul, ca doua tunete. Ca sa-mi arate ca se poate si mai rau, s-a apucat sa flirteze insistent cu una. O invita la dans cu o insistenta libidinoasa si ea accepta cu nesat, lipindu-si pantecul de slitul lui. Vedea ca vad.

Privirea ei ma sfida si gesturile lui la fel, voiam sa ma razbun pe loc si mintea mea a mers multa vreme in gol pana (am crezut ca) am gasit solutia. Aha… La petrecere erau si barbati singuri, dar prostii nu ma invitau la dans, pentru ca eu venisem cu altul, teoretic, si conventia muta era ca nu curtau femeia lui. Ma creponasem de ciuda si, pana la urma, mi-am propus sa invit eu pe cineva la dans, numai ca sa vada iubitul meu ca pot sa stau si eu atarnata de-un gat, pe muzica lui Chris de Burgh.

M-am furisat langa cel mai aratos barbat de-acolo si i-am soptit cu gura aproape inchisa, ca un ventriloc: „Vr-sa-dansam?“ Boxele bubuiau, asa ca surdul tampit a zbierat: „Aa?!“. L-am apucat de mana, ca sa nu mai repet verbal invitatia, iar el  s-a scuturat de parca-i pusesem o rama-n palma. S-a uitat apoi oparit la iubitul meu, de frica sa nu-l fi vazut ala si sa-i traga una-n osul nasului. N-am reusit sa fac nici o isprava cu asta si pana la urma m-am si impacat cu iubitul meu, ca sa fie circul complet.

Fetele cu initiativa sunt simpatice numai in pat? (Da?…)

Prin urmare, inteleg ca eu nu am dreptul sa invit un barbat la dans fara sa se uite la mine ca la un caine care vorbeste. Am auzit un milion de barbati nechezand cate un cliseu la moda: „Mie imi plac fetele cu initiativa!”. CARE initiativa, monser? Initiativa care le place lor e cea in care, in miezul unei tavaleli erotice, ea are minunata idee de a presta sex oral. Initiativa asta place tuturor, dar pana acolo nu. Nici macar in acest perimetru sexual, nu avem drepturi nelimitate. Numai barbatii decid cand, unde si daca.

Explicatia unora e de natura clinica, pentru ca e cea mai confortabila: nu poti initia un act sexual tu, ca femeie, fiindca nu stii daca barbatul e in toana aceea care ii permite o erectie. E penibil sa incepi sa-ti smulgi hainele de pe tine si sa sari pe el, ca sa constati ca, din cauza unor crampe, el este inapt de imperechere. Iar in sex nu exista planul B. Daca nu se poate, nu se poate. Gata. Imbracarea si fiecare pleaca pe usa pe care-a venit.

Am o prietena in Toronto care de patru ani asteapta ca iubitul ei s-o ceara de nevasta. Se plange mereu ca s-a imbolnavit de inima dupa ce a tresarit violent de-o suta de ori ca „gata, acuma ma cere!”. El ii aduce mereu prajituri si ea le mananca pe toate. S-a ingrasat 10 kilograme asteptand sa gaseasca inelul in crema, ca in filmele proaste. Acum se teme sincer ca oricum n-o mai cere de nevasta, fiindca e prea grasa. Exasperata, tipa cauta mereu contexte prielnice, in nadejdea ca poate are boul vreo stare „din aceea“ si scoate ceva maret din gura. Altceva decat scuipatii lui obisnuiti. De cate ori pleaca in excursie, il cara pe individ prin paduri de conifere, sperand ca pitorescul patriei sa-i destepte glanda mariajului. El tace.

Am intrebat-o de ce nu deschide ea subiectul, daca e asa de important. A zis ca nu, in nici un caz, ca pateste ca Charlotte din „Totul despre sex”.  Satula sa astepte inelul, simandicoasa din serial i-a spus iubitului ei: „Poate ca ar fi bine sa ne casatorim!”. Iar el, fara nici un pliu pe fata, a raspuns in timp ce se stergea cu servetelul la bot, de supa: „Ochei…”. Pe urma Charlotte nu se mai putea ostoi povestindu-le prietenelor, disperata, ca si-a dorit toata viata o propunere romantica, ingenuncheata, inelata, si s-a ales cu o casatorie dupa un „ok“ intre doua regurgitari mici.

Barbatii au acelasi regulament pentru noi si pentru snitele: daca le e foame, le mananca. Daca nu, n-au decat sa se usuce in frigider. Nu e drept. Si pisica are dreptul sa decida cand vrea sa fie scarpinata. Se urca in poala ta si stii ca trebuie sa-i ciufulesti blanita cu degetele, ca sa toarca. Eu, ca femeie, nu am dreptul sa ma urc in poala nimanui si sa torc sincer. Trebuie sa astept sa ma ia cineva de ceafa cand are chef, sa ma catere in poala, iar eu sa mimez ca torc.
                                                                                                            Articol preluat din Revista Tango nr. 1 din mai 2005