fbpx

Simona Catrina – Venituri si placeri salariale nete

de

Daca trageam de jobul care mi s-a propus candva in Toronto, acum scriam acest material intr-un hamac din Caraibe. Sau nu-l scriam deloc, scriam doar o carte in care explicam de ce-mi permit sa nu mai scriu in reviste. Trebuia sa lucrez la Departamentul de fraude cu carti de credit, in Canadian Imperial Bank Of Commerce. M-am sfortat demn vreo doua saptamani, mi-am luat jumate de leafa si-am demisionat mancand pamantul, ca-mi plesnea capul. M-am intors bucuroasa la saracia mea boema, la ziarul meu romanesc din Ontario.

 

Uschirea din serai
Primul meu job suna foarte pompos. Am fost translator de araba la Protocolul unei ambasade din Bucuresti. Eram o doamna – desi, cu oarece dispense si concesii tehnice, inca ma puteam numi domnisoara, aveam 24 de anisori. Timp de un an de zile, cat am trebaluit prin hartoagele lucioase ale diplomatiei, nu m-am descatarat de pe tocuri, n-am iesit din camasi scrobite, nu mergeam nicaieri fara masina neagra cu banchete de piele, mai aveau putin si ma carau cu lectica.
Plecam prin Orient si trandaveam la hoteluri de roiuri de stele, daduse peste mine o viata de huzur care, pentru anul 1992, cand se derulau aceste minunatii, era ceva chiar spectaculos. Fusesem un copil obisnuit, traversasem o studentie saraca, asa ca prima slujba m-a luat ca din oala – sau, mai bine zis, m-a asezat intr-o cratita de aur.
Totusi, dupa un an de indestulare si sclipici, am parasit jobul. Incepuse razboiul civil in tara lor, ma temeam sa nu inchida ambasada (n-au inchis-o, pana la urma), dar mai presus de toate, am plecat fiindca ma plictiseam de moarte. Toata ziua stateam ca o momaie, buchiseam scrisori oficiale sau traduceam pentru diplomatii mei, la diverse ministere sau unde-i mai manca pe ei in fund sa mearga.
Intr-o zi, atasatul cultural Omar Al-Cutarica m-a luat cu el, a zis ca avem o treaba importanta. Mi-am intins un ruj corespunzator, mi-am pigulit fusta de scame, mi-am insfacat geanta. Jos, ne astepta Mercedesul oficial. Ca sa-mi setez mintea din vreme – sa stiu daca urma sa vorbim (ca de obicei) despre acordurile bilaterale si despre inocenta Hamas-ului – l-am intrebat unde mergem, iar el mi-a spus ca la un magazin de frigidere. Am crezut ca n-am inteles eu bine, fiindca in limba araba, „frigider“ semana cu un cuvant de prin finante, am uitat care. Am ajuns la un depozit, prin zona industriala, nu era nici tipenie. Am zis: gata, astia ma rapesc si ma filmeaza cu bazma in cap si cu doi ieniceri langa mine, punandu-ma sa strig ca ame­ri­canii sunt diavoli si ca mars afara din Irak.
Am intrat intr-o harabaie, aveam ecou, mirosea a metal incins, asteptam din clipa-n clipa sa bubuie ceva, eventual sa explodeze Omar insusi, suicidal. Intr-un tarziu, dintr-un cotlon s-a ivit un nene in halat albastru, cu un creion dupa ureche. „Ce doriti?“, a intrebat el, iar eu l-am intrebat mai departe pe Omar ce dracu doreste. Dorea un frigider, deci ma luase dupa el sa-l ajut sa-si cumpere o combina frigorifica si sa ma tocmesc in numele lui cu domnul vanzator. Am intepenit, noroc ca inca nu stiam sa spun in araba „esti idiot“.
M-am apucat si-am tradus cum am putut eu, fiindca Omar punea intrebari despre freon, dezghetare automata, bobina, termostat, iar eu nu invatasem la scoala decat limbaj politic, istoria Mesopotamiei, conversatie suava si poezie beduina. Noroc ca-mi simplifica nenea ala munca, fiindca raspundea cu „nu stiu“ la toate intrebarile lui Omar. In fine, dupa o jumatate de ora de palavrageala, nu si-a luat frigiderul caruia-i tradusesem fiecare surub – e drept, folosisem cu totul alte cuvinte decat ar fi debitat un inginer de instalatii.
Am plecat de-acolo si, pe drum, Omar s-a oprit sa-si ia niste costume de la curatatorie, deoarece sluga care efectua de regula treaba asta era in concediu. Acolo, iar a avut nevoie de translatorita, ca a intrat instantaneu intr-un conflict, i se nazarise ca nadragii de protocol nu erau bine calcati. I-am spus aleia ca domnul atasat vrea pantalonii cu dunga mai hotarata, iar ea a bombanit ca mai bine de-atat nu se poate, ca e materialul prost. N-am putut sa-i transmit asta lui Omar, ca mi-era ca-i taie capul pe loc, asa ca am inventat ceva, i-am balmajit ca masinile de calcat din Romania atata calca, mai mult nu se poate, nu sunt asa de performante ca obiectele lor electrocasnice din Republica Yemen, ne pare deosebit de rau, firma isi cere scuze in numele tarii noastre sarmane. Flescait brusc de compasiune, Omar a dat din mana a le­ha­mite si-a renuntat la jihadul din spalatorie, si-a luat toalele si-a iesit, cu mine dupa el.
A doua zi, mi-am dat demisia.

Drepturi si indatoriri de autor
Asa am ajuns eu in presa. Eram saraca, dar chipurile jurnalista, meserie foarte admirata si ravnita, in anii ‘90. Ma angajasem batand cioc-cioc la usa ziarului si intreband daca e adevarat ca le trebuie oameni la sectia de stiri externe, care sa stie cel putin doua limbi straine, ca asa-mi ciripise mie cineva. Un sef de sectie – una dintre multele maini drepte ale lui Cristoiu (era o redactie tenta­culara) – mi-a spus ca ochei, sa vin de luni: o luna de proba, pe urma mai vedem. Inainte de asta, picasem doua concursuri la alte doua ziare mari. Stiu ca, daca le amintesc alora astazi asa ceva, sunt in stare sa nege hahaind, dar am dovezi.
Adoram munca mea, asa chinuita, cum era la inceput. Ma dadusera la Bulina albastra, care aparea dupa-amiaza, in tiraj mai mic, fiindca nu puteai sa ajungi la Bulina rosie din prima, asa, ca nesimtitul. Trebuia sa dovedesti ca meriti. Eu, in inconstienta mea, veneam si plecam topaind de la redactie. Capatam un salariu prost, suplimentat de-un asa-zis drept de autor, dar care la inceput era pipernicit rau. Cat sa te fi platit ca traduci stiri tembele venite pe telex, de la agentii straine?
Prima mea stire publicata in Bulina avea opt randuri si se intitula: „O congoleza a nascut trei gemeni din 50 in 50 de kilometri“. De fapt, toata stirea era in titlu, restul erau deci-uri, fiindca-uri, pentru-uri. A doua zi, lacrimam cu ziarul in mana, cu ochii la semnatura mea. Eram ziarista!
Eram fericitaaa, desi primele luni in presa au fost o bataie de joc. Azi, cand mi-aduc aminte, nu-mi vine sa cred ca am suportat atatea, insa cu totii pro­fitau de faptul ca-mi iubeam indeletnicirea. Nu aveam niciun scaun pe care sa sed, scriam stand cu fundul pe niste trepte, intrucat nu erau destule jilturi pentru atatea fapturi destepte. Nimeni nu era dispus sa-mi cedeze vreo piesa de mobilier, nici nu puteau, fiindca nu mai aveau pe ce sa-si puna cutiile de bere si paharutele de vodca – atunci, intre redactie si bufet nu erau deosebiri fundamentale. Intr-o zi, am gasit un scaun liber si mi l-am insusit, dar aveam sa regret amarnic: in zece minute, a venit iubita lui Radu Tudor si m-a certat – era scaunasul ei. I l-am dat iute, ca sa nu iau bataie de la vreunul dintre veteranii de-atunci. Eram bucuroasa oricum, eram ziarista, da, da, ma usuiau de-acolo si eu plecam extaziata sa ma asez in praful de pe trepte si sa traduc tampenii.
Am plans iar de emotie cand m-au publicat prima oara in Bulina rosie. Gica Voicu, seful meu de-atunci, a venit la mine scuturandu-mi sub nas o stire pe care tocmai i-o predasem: „Televiziunea chineza a difuzat din greseala un film porno“. Gica era transfigurat de neastampar: „Ma, esti sigura c-ai tradus bine? Ca vreau s-o dau pe prima pagina, sa nu-mi faci vreuna lata!“. Zic: da, domnu’ Voicu, sunt sigura, cuvantul acesta rusinos suna cam la fel si-n engleza… Aveam gatul uscat ca iasca, i-as fi pupat mainile sefului meu, noroc ca erau pline cu foi, ca de cand il stiu.
A doua zi, numele meu se lafaia pe prima pagina, sub stiruta cu chinezii porno. Aveam impresia ca toata redactia se uita la mine altfel, mai cu respect, si mi se paruse la un moment dat ca insusi Cristoiu era cat p-aci sa ma salute, dar s-a razgandit. Evident, deliram, in realitate ii durea-n cot. Mai aveau sa treaca multe luni pana sa ajung sa am locul meu la o masuta, macar la una scartaita si julita, asa cum se inghesuiau pe-atunci alde Rosca Stanescu, Dan Andronic, Dan Capatos si multi alti tineri entuziasti.

Ministerul hobby-urilor si protectiei sociale
Am lucrat vasazica mai intai pentru Corpul Diplomatic, ma plateau bine, aveam geanta indopata de dolari, eram o ducesa popotata pe sandale scumpe, stateam la biroul meu intimidant. Am plecat, fiindca m-au plictisit, m-au enervat, m-au folosit pentru translatii neoficiale, cateodata jenant de domestice. Eram nefericita.
Apoi, am intrat in presa scrisa, unde ma plateau prost, aveam geanta indopata de facturi, eram o moaca in blugi si adidasi, scriam ghemuita pe ciment. N-am plecat, fiindca nu ma plictiseam niciodata, desi ma foloseau pentru tot felul de texte de care n-avea nimeni altcineva chef, uneori penibile. Eram fericita.
Nu cred ca trebuie sa mai fac multe calcule si sa mai reduc multi termeni asemenea ca sa ajung la concluzia ca am preferat sa muncesc de placere, la viata mea. In toti acesti ani, mi-a ajuns de multe ori nedreptatea la os si chiar la maduva, in diverse imprejurari. Concomitent, am avut oferte sa pa­ra­sesc breasla si sa-mi iau campii in vreun mi­nister sau regie autonoma, unde redeveneam o tanti in taior si scapam de stresul intrigaraiei din presa.
N-am plecat, ba am convins-o si pe Alice sa-si lase balta slujba de invidiat pe care-o avea atunci – ajunsese sefa biroului de presa al unui serviciu militar foarte important din tara asta, avea grad de maior si functie de colonel, sau cam asa ceva. Dar, desi functia bate gradul, limbarita mea a batut functia. Sotul ei era sa ma omoare, a crezut ca i-am ruinat cariera si-o aruncasem in dezastru. A fost cumplit de greu la inceput si deja aveam remuscari atroce, dar anii urmatori ne-au deschis porti pe care le credeam ferecate, am razbatut impreuna pana azi. Inca ne e groaznic uneori, dar cu toate propunerile pragmatice, banoase, corporatiste, businessaresti din lume, n-am fost capabile sa parasim scrisul, presa, cartile.
Coabitez cu un risc permanent, dar adrenalina pasiunii ma apara de orice atac de anxietate. Da, mie mi se pare vital sa traiesti din profesia care-ti place, sa ai norocul ca hobby-ul tau sa se afle in nomenclatorul meseriilor recunoscute de minister. Sa-ti oferi satisfactii pentru care nu trebuie sa platesti, ci satisfactii pentru care trebuie sa fii platit.

 

Categorii:
Dosar · Simona Catrina

Comentarii

  • Din nou,citesc și plâng.

    Mihaela mai 29, 2017 4:17 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.