fbpx

Tiberiu Soare: O partitură este, de fapt, un altfel de jurnal

de

Este dirijor al Operei Naționale București și unul dintre cei mai iubiți dirijori români, aplaudat de public, premiat și apreciat de critică. Tiberiu Soare a absolvit două dintre Facultăţile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, cea de dirijat şi cea de interpretare muzicală – tubă, a dirijat mari orchestre românești și a avut colaborări de excepție cu mari orchestre și artiști internaționali. 

V-ați fi imaginat – când erați copil – că veți avea o asemenea carieră? V-ați proiectat acest parcurs?

Tiberiu Soare: Lucrurile au mers, pur și simplu, de la sine, de fapt nu cariera era lucrul pe care-l aveam eu în vedere, ci forța care mă împingea de la spate să fac ceea ce am simțit că trebuie să fac, să dirijez. Aveam conturată destul de clar o idee în minte, încă de pe la 16 ani, când nu se punea problema de a începe instituțional vorbind studiile de dirijor de orchestră, dar eu știam că asta vreau să fac, îmi era foarte clar și încercam să mă pregătesc cât mai bine pentru admiterea la clasa de dirijor de orchestră a Conservatorului bucureștean. Dar ca să revin la întrebarea dumneavoastră, dacă mi-am imaginat, dacă mi-am proiectat, răspunsul este nu, cu siguranță nu și cred că nimeni nu poate întrevedea cu adevărat ce va să fie, nu cred în asta. Doar încerci să faci cât mai bine lucrul pe care ai ales să-l faci din pasiune, din dragoste, și-l faci cât poți tu de bine. Ce va ieși… asta cred că stă în mâna lui Dumnezeu.

Sunteți bucureștean? Aveți familia aici?

Tiberiu Soare: Da, sunt bucureștean și iubesc foarte mult Buucreștiul. Acum mama e plecată din țară, e stabilită în Cipru. Pe mine m-a crescut bunicul, conjunctura familială nu a fost una extraordinar de fericită, dar eu am avut o copilărie foarte frumoasă, nu am fost afectat foarte mult de particularitățile istoriei familiei mele neapărat, mi-am văzut de ale mele, ca să zic așa. Și mă bucur că bunicul e sănătos la 89 de ani. El m-a dus la școala de muzică, el și-a dat seama că aveam ceva înclinații și aptitudini muzicale deci lui îi datorez faptul că sunt muzician. Dar să știți că, deși am început devreme studiul muzicii, m-am și jucat, am avut o copilărie frumoasă, am copilărit în Berceni, ieșeam afară, jucam fotbal, ne suiam în corcoduș…

Cred că și acum aveți o viață foarte frumoasă…

Tiberiu Soare: Motive să te plângi găsești întotdeauna dacă ai natura de așa fel, dar e viața pe care am ales să o duc, așa că și în cazul în care aș avea să mă plâng de ceva, n-ar trebui să mă îndrept decât catre mine cu plângerile respective. Suntem beneficiarii sau prizonierii alegerilor pe care le facem în anumite momente în viață. Fără a eluda ideea de destin, e clar că multe din lucrurile de care suntem sau nu mulțumiți sunt consecințele alegerilor noastre.

Iar alegerea acestui drum al muzicii ce a presupus? Ce a trebuit să înțelegeți ca să puteți să ajungeți dirijor?

Tiberiu Soare: Haideți să încerc să vă explic pe scurt, pornind de la un mic paradox. Din activitatea unui dirijor, la vedere este faptul că un domn apare în fața unei orchestre, agită mâinile într-un anumit fel și muzicienii produc acea muzică, ăsta ar fi rezultatul. Poate părea ceva spectaculos, mai ales dacă domnul respectiv are niște gesturi mai exuberante.

Are și o baghetă… ca de vrăjitor!

Tiberiu Soare: Are și-o baghetă, care face trimitere către lumea copilăriei și bagheta magicianului. Dar, de fapt, dirijorul este acel muzician al cărui unic instrument este partitura, nu orchestra. De foarte multe ori se spune că instrumentul colectiv al dirijorului este numit orchestră. Eu, în urma unor ani de reflecție, mi-am dat seama că orchestra nu este un instrument, fie el și colectiv, ci un grup de muzicieni al căror țel este să facă împreună muzica scrisă într-o partitură de către un compozitor. Dirijorul este un ghid ritmic și expresiv pentru acei oameni, dar, pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să fie unul dintre cei mai bine pregătiți muzicieni de acolo, dacă nu cel mai bine pregătit. De aceea, marele test pentru un dirijor nu este cum se comportă într-un concert sau într-un spectacol, ci cum se prezintă la prima repetiție în fața orchestrei. Trebuie să fie cât mai bine pregătit și să se erijeze într-un fel de avocat al compozitorului care a lăsat acea partitură, căci instrumentul unui dirijor este de fapt partitura. La fel cum un violonist, un pianist de performanță sau toți oamenii de vârf în domeniul lor petrec zeci de ore pe zi în fața instrumentului, un dirijor petrece zeci de ore pe zi, sau pe noapte, în cazul meu, fiindcă eu studiez noaptea, în fața partiturii. Instrumentul meu este partitura.

Ce puteți să vedeți diferit de ce vede altcineva într-o partitură?
Tiberiu Soare:
Studiul unei partituri implică în primul rând o metodă, dar, totodată, cere un fel de implicare totală. La un moment dat intri într-un fel de relație osmotică cu notele cuprinse în partitura respectivă și deja începi să întrezărești adevărul celor spuse de un mare muzician: ”Muzica rezidă în spațiul acela alb dintre notele din partitură”. Cred că este foarte adevărat, dar pentru a ajunge acolo trebuie să treci prin note, trebuie să înțelegi, trebuie să-i acorzi timp lucrării respective pentru a veni către tine. Dirijorul își construiește o proiecție mentală – 3D, în timp și spațiu – a muzicii care urmează să aibă loc. Concertul e concretizarea acelui construct mental al imaginației și al auzului intern al dirijorului. Eu când mă uit într-o partitură, și văd scrise notele, să zicem pentru trompetă, pentru vioară, pentru clarinet, realmente, puteți să mă credeți sau nu, pentru că nu există nici un test pentru a dovedi asta, eu chiar aud clarinetul interpretând vocea respectivă, vioara, harfa… Se numește auz timbral, se cultivă prin lecturi asidue, prin studiu, prin vecinătatea cât mai frecventă cu ceea ce înseamnă sunet de orchestră simfonică, dar există. Iar acest auz timbral îi permite unui dirijor să extragă dintr-o partitură adevăratul înțeles sonor. Iar dacă tot vorbeam de magie, probabil că nu cu bagheta de dirijor se realizează magia, ci prin această putere a minții omenești de a extrage din înțelesul unei partituri o imagine sonoră.

Care au fost pașii cei mai importanți care v-au adus până la aceste descoperiri? Care au fost revelațiile importante?

Tiberiu Soare: Pot enumera câteva dintre ele, dar nu neapărat într-o ordine cronologică. Esențiale au fost întâlnirea cu muzica lui Beethoven, mai precis cu simfonismul lui, și puțin mai târziu, după ce mi-am educat suficient mintea și urechea, cu cvartetele lui Beethoven. Cvartetele beethoveniene – iar asta o spune un dirijor și, atenție, nu este nevoie de dirijor pentru a interpreta muzica unui cvartet- mie mi-au revelat foarte multe înțelesuri, nu numai despre muzica lui Beethoven, ci despre muzică în general. Întâlnirea cu muzica lui Beethoven s-a întâmplat undeva în perioada liceului… Mult mai devreme, nu știu când, am ascultat prima dată în viața mea Mozart. Și muzica lui Mozart poate că era în mine de dinainte, nu știu cum să explic asta, dar cu siguranță întâlnirea cu partiturile lui Mozart a reprezentat, de asemenea, un punct de cotitură pentru mine. Bineînțeles, au contat și oamenii care m-au format, vorbim de maestrul Ludovic Bacs, de domnul profesor Petru Andriesei, de Horia Andreescu, sunt oameni care au avut un aport la formarea mea profesională. Și apoi a contat întâlnirea cu toate orchestrele, cu toți oamenii, cu toți muzicienii cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în decursul anilor. Aproape de la fiecare orchestră sau muzician am putut să învăț ceva, totdeauna, câteodată am învățat și ce să nu fac, și asta e o școală bună… Întâlnirea cu gândirea lui Sergiu Celibidache, cu interviurile și cu textele scrise de el, cu înregistrările concertelor sale a fost tot o întâlnire bulversantă și esențială. Iar după terminarea studiilor, întâlnirea cu partiturile enesciene, de-adevăratelea, nu cum eram obligați la școală să le parcurgem ca pe un fel de bibliografie obligatorie, a reprezentat pentru mine un moment crucial. N-aș mai fie eu cel care stă acum de vorba cu dumneavoastră, dacă nu aș fi studiat partiturile lui George Enescu.

Deci, dincolo de muzică e multă învățătură, e filosofie, e psihologie…

Tiberiu Soare: E matematică, fizică, trebuie să ai totuși habar, chiar și la un nivel elementar, de ce se întâmplă atunci când se produce un sunet, cu alte cuvinte, de acustică, de felul în care se propagă un sunet, cum este perceput. Și aici intrăm în fenomenologia percepției. De altfel, Fenomenologia percepției a lui Merleau Ponty a reprezentat una dintre cărțile care stăteau în permanență deschise pe biroul meu în perioada studiilor.

Până nu demult toată lumea vă spunea „sunteți un dirijor tânăr”. Când s-a făcut trecerea la „sunteți un mare dirijor”?

Tiberiu Soare: Eu cred că lângă termenul de dirijor nu ar trebui adăugat niciun fel de alt atribut, că ești tânăr, că ești mare, că ești mic, că ești bătrân. Meseria de dirijor implică și o anumită latură de exercitare a autorității, vrem – nu vrem, și, bineînțeles că, în momentul în care la 20 și ceva de ani și te duci în fața unei orchestre ai căror membri pot să aibă și 60 de ani, începi să-ți pui probleme dacă ai într-adevăr vreo autoritate. Răspunsul meu este unul foarte simplu, singura autoritate de care se poate prevala dirijorul în fața orchestrei este cea a competenței, competența este singurul criteriu. Un dirijor trebuie să fie competent din punct de vedere al auzului, să-și dea seama imediat unde sunt inexactități, mai mult decât atât, să fie capabil să pună degetul pe sursa greșelii, pentru că muzicienii nu fac greșeli intenționat, iar prin cunoașterea profundă a partiturii respective nu ai cum să nu-ți dai seama dacă ceva nu e în regulă acolo. Toate acestea fac parte din îndatoririle noastre de bază. Oamenii trebuie să cânte corect textul pe care îl au în față, și abia după aceea vine și latura propriu-zisă de interpretare, de inspirație…

Și conectarea cu inspirația, cu nivelul aceste superior cum reușiți să o faceți? Reușiți întotdeauna? Iese întotdeauna?

Tiberiu Soare: Răspunsul este foarte simplu, nu iese întotdeauna, dar când se întâmplă să iasă, este extraordinar, se deschid cerurile! Și pentru momentele acelea merită tot, tot efortul pe care l-ai investit, și singur, studiind partitura, și zecile de ore petrecute în fața orchestrei, încercând să transmiți lucrurile pe care le-ai înțeles din partitură. Toate se compensează cu vârf și îndesat într-o seară din asta, aleasă.

Cât de greu a fost în viața personală, ați făcut sacrificii? Ați pierdut, poate, ceva din copilăria fiului?

Tiberiu Soare: Eu cred că oricine care a reușit să facă ceva cât de cât bine în domeniul pe care și l-a ales a trebuit la un moment dat să renunțe la alte lucruri. Așa că o iau ca pe un dat firesc. Însă nu am pierdut lucruri importante, pe fiul meu l-am văzut mergând prima dată, am fost lângă el când a mers pe bicicletă, nu cred că am pierdut momentele cheie. Bineînțeles că orice părinte își dorește să stea cât mai mult timp cu copilul lui, iar cea mai mare problemă nu este cea a absorției în lumea abstractă a cărților, a partiturilor, cea mai mare problemă vine odată cu deplasările. Viața de dirijor presupune foarte multe plecări de acasă și de aici vine doza de amărăciune și de dor. Dar, cine știe, poate că și absențele acestea frecvente de acasă fac ca eu și băiatul meu să avem o relație specială, îmi place să cred asta, adică el se bucură foarte mult, și eu mă bucur foarte mult când sunt lângă el, apreciem și încercăm să gustăm fiecare moment când suntem împreună. Alexandru are acum 11 ani și avem multe activități împreună, facem și teme împreună, la matematică mai ales…

Ați fost, deci, tată cu normă întreagă, cât era mic?

Tiberiu Soare: Vă pot spune cu siguranță despre simfonia a V-a de Serghei Prokofiev că a fost studiată pe băncile Cișmigiului, cu căruțul în care Alex dormea, lângă mine. Mai sunt și alte lucrări, dar pe asta mi-o amintesc cu siguranță, și o leg întotdeauna de momentele acelea, din parc. Avea până într-un an, era vreme frumoasă, era primăvară spre vară, iar eu îl luam cu căruțul, mergeam în Cișmigiu, mă așezam pe o bancă undeva la soare, mă asiguram că are tot ce-i trebuie, și deschideam partitura.

Când sunteți fericit?

Tiberiu Soare: Sunt foarte multe momente de fericire, și personale, și atunci când înțeleg sau cred eu că am ajuns să înțeleg anumite lucruri din partiturile pe care le studiez, când iau contact cu frumosul, în general, când mi se întâmplă să văd un film – căci sunt și cinefil… Cărțile îmi aduc fericire, căci nu m-am putut lipsi de lecturi niciodată, nici nu pot adormi dacă nu citesc ceva.

Puteți să-mi dați un exemplu de o carte care vă place mult?

Tiberiu Soare: Una dintre cărțile la care revin mereu cu foarte mare plăcere este Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, o am în mai multe exemplare, în mai multe traduceri, căci îmi place să compar traducerile. Am ajuns să recitesc selectiv, sunt mai multe pasaje care îmi plac foarte mult și mă duc la ele direct. Dar, bineînțeles, nu sunt omul unei singure cărți, îmi plac autori de genuri foarte diferite, Charles Bukowski, Hemingway, Terry Pratchett, Milorad Pavic… Mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc Dostoievski în original, căci și el e unul dintre autorii foarte dragi, așa cum și Cioran este.

Scrieți, țineți jurnal?

Tiberiu Soare: Nu, în schimb, în momentul în care termin de analizat o partitură îmi trec data când am terminat analiza partiturii respective și apoi, când deschid partituri din biblioteca mea, am o oarecare nostalgie… O partitură este, de fapt, un altfel de jurnal, pentru că, la fel ca madlena lui Proust, îmi trezește anumite amintiri. Da, e tot un fel de jurnal, personal și foarte abstract.

( Interviu realizat în decembrie 2018)

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.