fbpx

Toma Popovici: Ne oprim sa invatam cand nu mai cantam un sunet

de

Pianistul Toma Popovici este lector universitar al Universitatii de Muzica din Bucuresti si unul dintre cei mai iubiti si talentati muzicieni din tara noastra. Fiul marelui scriitor Titus Popovici nu duce mai departe pasiunea pentru cuvantul desavarsit a tatalui sau, ci canta pe scenele lumii, ducand mai departe vestea ca talentul nu cunoaste si nu recunoaste granite.

Alice Nastase Buciuta: Ati fost in strainatate multi ani, dar v-ati intors. De ce?
TOMA POPOVICI: Am fost in strainatate, am stat opt ani in America, intre 2000 si 2008, la Boston. In 2000 am plecat sa imi continui studiile si cu gandul sa raman, dar mi-am dat seama destul de repede ca nu vreau, totusi, sa raman acolo. Era si distan?a foarte mare, iar structura mea interioara e mai domestica, ma ?ine mai aproape de locurile unde am crescut.

Marea Dragoste – Tango:
Deci decizia de intoarcere este o decizie umana, nu profesionala.
TOMA POPOVICI: Poate mai mult umana. Profesional, cred ca am avut conditiile si posibilitatea de a ma realiza si in State. E adevarat ca acolo e mult mai greu, competitia este mai mare, nivelurile sunt mult mai stratificate si diversificate decat la noi, intre cel mai jos si cel mai sus exista o infinitate de alte niveluri, ca sa spun asa.

Marea Dragoste – Tango: Cum a inceput totul? Ati cantat de bunavoie sau a fost indemnul parintilor?
TOMA POPOVICI: A inceput pe nesimtite. Aveam vreo cinci-sase ani si parintii mei au decis sa cant la un instrument doar de placere, pentru cultura mea muzicala, pentru educatie. Incet-incet, a devenit o a doua natura a mea si mi-am dat seama ca asta vreau sa fac. Am fost indrumat, bineinteles, sa fac in mod profesionist acest lucru. Si de atunci incoace, intotdeauna am stiut ca asta voi face.

Marea Dragoste – Tango: Dar ispita principala nu a fost, totusi, scrisul, avand un model asa de puternic in familie? Nu va impresiona faptul ca tata este un scriitor cunoscut?…
TOMA POPOVICI: Eram probabil prea mic sa constientizez si nici nu mi s-a impus niciodata sa fac nimic. Nu m-au pus niciodata sa studiez cu forta. Mama mea povesteste – chiar nu stiu gradul de adevar – ca odata m-a trimis la joaca si am venit singur dupa cateva zeci de minute. Cand m-a intrebat „De ce nu mai stai sa te joci?”, eu i-am raspuns ca am de studiat. Ei, acum probabil ca mai exagereaza si ea, eu nu tin minte, sa fiu cinstit, dar se poate sa fie adevarat. A, sa nu omit complet adevarul… Am cochetat cu scrisul de la varste foarte fragede! Cand eram luat de la gradini?a, mi se permitea, pana la ora mesei, sa ma joc la masina de scris a tatalui meu, si cum inva?asem sa scriu si sa citesc inainte de scoala, scriam si eu „scenarii”. Cred ca as fi putut fi un precursor al „Noului val romanesc” de cinema, al anilor 2000. „Scenariile” mele erau extrem de minimaliste. Aveau intre patru si opt randuri.

Marea Dragoste – Tango: Mama cu ce se ocupa? Are vreo legatura cu muzica?
TOMA POPOVICI: Mama este absolventa de Litere, lingvist, a fost redactor la Romania Literara vreme de multi ani. Deci tot in domeniul literelor. Nu am antecedente muzicale in familie, absolut deloc. Ma rog, profesioniste, ca tatal meu povestea ca bunicul, adica tatal lui, avea o voce de tenor extraordinara si canta in biserica. El spunea ca, daca bunicul si-ar fi urmat vocatia in sens profesional, ar fi ajuns un mare tenor. Nici nu stiu daca e bine intotdeauna sa se urmeze traditia, pentru ca este, totusi, o povara foarte mare sa atingi sau sa depasesti asteptarile celor dinaintea ta, din familie. Nu stiu daca e bine, poate ca e mai bine sa fiu primul din familie care face muzica.

Marea Dragoste – Tango: Dar nu primul care iubeste muzica…
T.P.: Sigur, la noi in familie se asculta multa muzica buna. Dragostea mea pentru muzica a fost poate dinainte de a merge la concerte. Stiu ca ai mei mi-au cumparat un pick-up cand am implinit 11 ani si atunci am inceput sa vanez toate discurile existente pe piata romaneasca. Cred ca atunci am inceput sa-mi formez cultura mea muzicala. Incepand de atunci, ascultam tot ce se putea asculta. Inregistram de la radio, sau de pe discuri imprumutate tot ce se putea inregistra. Bineinteles, informatia stim foarte bine ca nu circula cum circula astazi. Tin minte ca aveam expeditii intregi de cautat discuri, porneam pe Calea Victoriei, era magazinul Muzica, mai jos era magazinul Romanta, unde acum e Yamaha, si mai era unul langa libraria Eminescu, mai bine aprovizionat decat cele de profil, Simfonia se numea…

Marea Dragoste – Tango: Ce liceu si ce scoli ati facut?
TOMA POPOVICI: Am facut Liceul George Enescu din Bucuresti. Cand am dat eu admiterea, era un singur liceu, dupa revolutie s-au despartit si am continuat la Dinu Lipatti. Apoi am facut Conservatorul, Universitatea de Muzica se numeste acum. Si, dupa terminarea studiilor aici, am plecat in Statele Unite, unde am urmat cursurile de masterat ale Universitatii din Boston.

Marea Dragoste – Tango: Cum ati ales varianta asta?
TOMA POPOVICI: Pai ma aflam la momentul terminarii studiilor de licen?a si, la vremea respectiva, in anii 1999-2000, posibilitatile de a ramane aici si de a-mi face un rost in profesie erau destul de reduse, asa ca am decis sa-mi continuu studiile si sa-mi incerc norocul in alta parte. Asa a fost… Acolo, dupa ce am terminat masterul, am infiintat un trio cu care am cantat foarte multa muzica de camera. Aveam doi colegi, francezi amandoi si, daca ma gandesc bine, probabil castigul cel mai mare pe care l-am avut in America a fost ca am invatat un repertoriu foarte vast de muzica de camera, de trio, de cvartete cu pian, lucru pe care nu cred ca as fi avut sansa sa il experimentez aici, sau, oricum, nu la fel de mult.

Marea Dragoste – Tango: Aveati concerte? Cum arata viata acolo?
TOMA POPOVICI: Aveam o serie destul de stabila de concerte in fiecare an, cincisprezece, douasprezece, saptesprezece, participam la festivaluri… Cel mai greu este, cred, sa pastrezi din punct de vedere uman o formatie de genul acesta. Fiecare am plecat, pana la urma, pe drumul lui, nu am putut sa ramanem impreuna. Violonistul a plecat inapoi in Franta, violoncelistul a intrat in Orchestra Simfonica din Boston si asta este sansa vietii pentru instrumentistii de orchestra, altii decat pianisti, iar eu m-am intors in 2008 acasa. Am urmat aici cursurile de doctorat si in timpul acesta am predat pian ca asistent doctorand, timp de patru ani. Acum sunt lector la Universitatea de Muzica.

Marea Dragoste – Tango: Si, in paralel, viata personala cum a decurs? V-ati casatorit intre timp?
TOMA POPOVICI: Nu, nu m-am casatorit, nu oficial. Imi numaram zilele pana sa vin acasa, cam astea erau trairile mele acolo, si probabil de asta m-am si gandit dupa un an, doi, ca n-as vrea sa traiesc intr-un loc de unde abia astept sa plec… Nu m-am simtit acolo niciodata acasa, poate ca din vina mea.

Marea Dragoste – Tango: Aici ati avut vreodata vreun avantaj de pe urma faptului ca sunteti fiul unui mare scriitor, fiul lui Titus Popovici? Oamenii v-au privit cu mai multa atentie?
TOMA POPOVICI: Nu, din punctul asta de vedere nu, si chiar ii sunt recunoscator tatalui meu ca nu s-a implicat niciodata si nu si-a folosit relatiile ca sa ma ajute. Ce mi-am construit am construit singur. Chiar tin minte ca am fost invitat de multe ori in emisiunea regretatului om de cultura Iosif Sava, care ma cunostea, ma aprecia. Intr-o emisiune la care nu am participat a venit vorba despre tatal meu si un invitat a spus „dar stiti ca are un fiu pianist?” A facut ochii mari, „Cine?” „Toma Popovici” A fost foarte mirat ca nu a stiut si m-a intrebat de ce nu i-am spus, era foarte contrariat ca tatal meu nu a venit niciodata sa-i vorbeasca despre mine, sa intervina. Probabil ca fusese asaltat de foarte multi alti parinti.

Marea Dragoste – Tango: Cum a fost relatia cu tatal dumneavoastra?
TOMA POPOVICI: Mi-e greu sa o descriu. El a disparut la o varsta la care eu nu deschisesem foarte bine ochii, probabil ca de atunci incolo s-ar fi format o relatie mai profunda. Aveam 19 ani. Probabil ca as fi beneficiat uman si intelectual de pe urma relatiei cu tatal meu mai mult daca s-ar fi continuat. Nu stiu, nu pot sa spun acum ce-ar fi fost daca…

Marea Dragoste – Tango: Am citit ca ar fi existat o suspiciune ca Titus Popovici ar fi fost asasinat.
TOMA POPOVICI: Nu, asta e o prostie. Nu! Erau tot felul de teorii, de zvonuri, ca ar fi incercat sa-mpuste un iepure din geamul masinii, din mers… Asa ceva nu exista, nu se poate, numai in filmele comerciale se trage cu arma din masini. A fost doar un accident de circulatie. Imaginatia noastra colectiva este foarte bogata, dar nu e cazul de asa ceva, absolut deloc.

Marea Dragoste – Tango: Cati ani aveati la Revolutie? Ati reusit sa sesizati diferentele sau erati prea mic?
TOMA POPOVICI: Ei, nu eram prea mic, aveam 14 ani, incepusem sa deschid ochii sa vad ce anume se intampla in jurul meu, mi-aduc aminte foarte bine. Bineinteles ca diferentele au fost uriase.

Marea Dragoste – Tango: Poate ca, daca n-ar fi venit Revolutia, nu erati aici?
TOMA POPOVICI: Nu stiu ce sa spun, probabil ca as fi plecat din tara la un moment dat, stiu ca, inainte de Revolutie, toata lumea ma sfatuia sa fac tot posibilul sa plec. Ca aici nu se vedea niciun viitor, orizontul era cenusiu, total inchis si fara nicio speranta.

Marea Dragoste – Tango: Cand ati inceput sa cititi cartile tatalui dumneavoastra?
TOMA POPOVICI: Pana pe la 14 ani eram destul de tanar ca sa le inteleg sensul profund. Le-am citit pe parcursul adolescentei, tineretei, le recitesc si acum… Tata era un foarte bun povestitor, cred ca mai mult decat scria, isi putea povesti romanele sale. Putea sa stea ore intregi sa povesteasca romane nescrise inca, tatal meu era un personaj fascinant, din punctul acesta de vedere.

Marea Dragoste – Tango: Probabil de asta si cariera buna de scenarist. Avea si in viata de zi cu zi acelasi umor pe care il regasim in unele scenarii?
TOMA POPOVICI: Da, da, sigur ca da, avea mult umor! Si cu toate ca era ardelean suta la suta, mie imi reprosa ca nu am umor, pentru ca sunt jumate ardelean. Dar eu cred ca, totusi, i-am mostenit umorul.

Marea Dragoste – Tango: Nu cochetati deloc cu scrisul?
TOMA POPOVICI: Nu, nu imi place, chiar nu-mi place. Prefer sa ma gandesc la unele lucruri, sa le discut, sa le dezvolt, dar nu imi place sa le pun pe hartie, sa le formulez, desi multi mi-au spus ca am un stil bun in scris. Dar nu ma atrage.

Marea Dragoste – Tango: Totusi, ati facut o cercetare de doctorat. Ce inseamna doctorat in muzica? V-a ajutat?
TOMA POPOVICI: Ca sa fie adaptat cerintelor europene si academice internationale, s-a impartit in doua tipuri de doctorat: doctorat pe interpretare sau profesional si doctorat stiintific, adica numai in muzicologie. Despre cel pe care l-am ales eu, doctoratul profesional, se spune ca este mai usor, dar eu nu sunt de acord, cred ca, dintr-un anumit punct de vedere, este chiar mai greu. Inseamna si concerte, si inregistrari, si doar teoretic, partea scrisa, partea academica este mai usoara decat la doctoratul stiintific, dar practic nu e asa. Odata ce te apuci sa scrii, nu cuantifici paginile. Pe mine doctoratul m-a ajutat sa-mi explic unele lucruri pe care, probabil, le intelegeam fara sa le gandesc foarte mult, dar m-a ajutat si in pedagogie, in modul cum le explic studentilor, cum imi aleg cuvintele. Si, bineinteles, profesional, ca sa existi in mediul universitar, iti trebuie aceasta diploma. Desi in domeniul artistic poate nu e asa de binevenita aceasta idee, adica, un mare actor, de exemplu, care a trait o viata pe scena nu poate sa predea pentru ca nu are o diploma? Nu stiu daca se potrivesc anumite sabloane academice puse in orice ramura. Cred ca doctoratul trebuie sa fie expresia unei experien?e profesionale mai vaste, de o viata, si rezervat celor care chiar simt nevoia sa se exprime prin acest fel de comunicare, al scrisului. Nu sunt de parere ca doar o teza scrisa iti valideaza valoarea intr-un domeniu.

Marea Dragoste – Tango: Cat de important este talentul in muzica clasica? Pentru ca munca si studiul conteaza enorm, dar talentul?
TOMA POPOVICI: Eu cred ca e in aceeasi masura de important, cat si profesionalismul, inteligenta si cultura. Cred ca un artist complet trebuie sa aiba cate o doza din toate aceste componente.

Marea Dragoste – Tango: Va referiti la cultura muzicala sau la cultura ca deschidere intelectuala?
TOMA POPOVICI: Ma refer la ambele, pentru ca acestea se reflecta in modul de abordare a repertoriului, a conceptiei muzicale. Se simte un artist care canta numai din talent sau unul care nu e talentat, dar canta doar in urma stiintei si a studiului, dupa cum se simte si artistul care le are pe amandoua, si studiu, si talent. De asta si exista atat de multi si atat de diversi artisti, pentru ca toate acestea se imbina intr-o proportie sau alta si asta creeaza o diversitate extraordinara. In diversitatea asta ne gasim locul fiecare dintre noi.

Marea Dragoste – Tango: Unde urmeaza sa va vedem cantand?
TOMA POPOVICI: In stagiunile filarmonicilor din tara, pe cat posibil, pe cat sunt chemat, pe cat insist si eu sa fiu chemat… Recunosc ca nu sunt foarte bun intotdeauna la self promotion, ca sa spun asa. In Bucuresti, cant frecvent in stagiunea Orchestrelor Radio.

Marea Dragoste – Tango: Care sunt marile bucurii ale artistului Toma Popovici?
TOMA POPOVICI: Bucuria artistului este sa cante pe scena, imi place foarte mult sa cant muzica de camera. Cred ca muzica de camera intr-un ansamblu redus de trei, patru, doi este expresia cea mai potrivita a unei relatii umane si aceasta muzica propune un univers de stari sufletesti pe care nu il intalnim in muzica simfonica sau muzica de opera. E mult mai intim, mai cald, e un repertoriu cu totul special. Deci, ca artist, satisfactia mea suprema este sa cant. Poate ca suna a cliseu, dar asa e. Inainte de recunoasterea, de validarea publicului, sunt trairile date de muzica pe care o facem.

Marea Dragoste – Tango: In afara de bucuriile profesionale, cum arata viata dumneavoastra? Ce placeri aveti, ce hobby-uri?
TOMA POPOVICI: Nu pot sa spun ca am un hobby de care sa ma tin cu insistenta, imi place foarte mult sa merg la teatru si ma gandesc ca, daca nu as fi fost muzician, poate mi-ar fi placut sa fiu actor de teatru. Poate, nu stiu. Pe undeva, probabil ca sunt comune cele doua vocatii, cele doua profesiuni au ceva comun. Si una si alta creeaza lumi, fie ca ele se intrupeaza intr-un personaj, sau intr-o sonata de Beethoven. Sunt si un mare fan al filmelor romanesti. Imi place sa calatoresc, imi place foarte mult sa ma plimb in natura, pe munti. In calatorii, prefer, de multe ori, locurile retrase oraselor mari, cu toate ca nu pot sa spun ca nu-mi place sa vizitez orase cu traditii, cultura…

Marea Dragoste – Tango: Mai aveti casa din Retezat, care a fost a tatalui dumneavoastra?
TOMA POPOVICI: Nu, nu mai e in familie.

Marea Dragoste – Tango: Si nu mai aveti nicio alta casa undeva la tara, in natura?
TOMA POPOVICI: Ba da, am facut de curand o casa pe Valea Doftanei, e mult mai aproape de Bucuresti, si cand putem sa ajungem acolo in vreun weekend sau chiar si pentru o singura zi, o facem cu mare placere.

Marea Dragoste – Tango: „O facem”, adica dumneavoastra si cu…
TOMA POPOVICI: Sotia mea, daca pot sa-i spun asa, partenera mea.

Marea Dragoste – Tango: Este tot muzician?
TOMA POPOVICI: Nu este muzician, dar este iubitoare de muzica poate chiar mai infocata decat mine. Asta e o alta problema, profesionistii probabil ca nu primesc muzica cu aceeasi deschidere cu care o primesc iubitorii adevarati de muzica, pentru ca intervin conceptiile personale, preconceptiile, spiritul critic. Cred ca melomanii recepteaza mult mai direct muzica si arta decat specialistii in domeniu care au acest zid al profesiei de care, vrand, nevrand, nu se pot detasa.

Marea Dragoste – Tango: Invatati in continuare? In afara studiului propriu zis mai exista si alte trepte ale invatarii?
TOMA POPOVICI: Ne oprim sa invatam cand nu mai cantam un sunet. Invatam, deci, cam toata viata, pentru ca repertoriul se schimba permanent, se imbogateste. In plus, dobandim experienta, maturitate si se schimba viziunea asupra muzicii, asupra pieselor pe care le-ai cantat, de exemplu, acum 10-20 de ani. Se schimba constant. Sunt oameni care progreseaza toata viata, sunt unii care au un varf de forma la o anumita varsta, dupa care se plafoneaza. Depinde de fiecare, repet, nu e o regula.

Marea Dragoste – Tango: Acum, in momentul in care va aflati la 39 de ani, cum va simtiti? In ce moment al carierei?
TOMA POPOVICI: As putea peste zece ani, probabil, sa privesc inapoi si sa ma judec cum am fost acum zece ani.

Marea Dragoste – Tango: Dar de pierdut ceva ati pierdut fata de ce aveati acum zece ani?
TOMA POPOVICI: Ca sa glumesc, cred ca am pierdut niste par, dar am dobandit kilograme. Imi place sa cred ca nu am pierdut deocamdata nimic, dar asta probabil ca din afara se poate judeca cel mai bine.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *