fbpx

Tristan Petrescu – Femeia, roza Ierihonului

de

Citim cu nesat povestile de iubire care au intrat in patrimoniul literaturii universale, povestile care, cu timpul, au devenit asternutul din patul procustian in care culcam fiece relatie pentru a-i masura unicitatea. Am avut o mare slabiciune in adolescenta pentru astfel de lecturi. Imi amintesc noptile petrecute citind “Pacientul englez”, “Iubita locotenenetului francez” sau “Ramasitele zilei”, ca sa nu mai vorbesc de “Pasarea spin”. Va mai amintiti de iubirea interzisa dintre parintele Ralph si frumoasa Meggy? Despre eroina din “La rascruce de vanturi” sau despre Romeo si Julieta sau Tristan si Isolda nu mai vorbesc. Ce mi-a placut cel mai mult in toate aceste carti era faptul ca ele, povestind despre iubire, povesteau mai mult, despre viata.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

  „Poate, daca el le-ar fi auzit, nu ar fi plecat”

Am intrebat de curand o doamna in varsta, despre care stiam ca a trait tumultuos. “Daca ati putea sa alegeti un an, un singur an, din trecutul dumneavoastra si ati putea sa-l retraiti asa cum v-ati dori, stiti care ar fi acela si ce ar fi diferit de ce a fost?”

“Cu trupul de atunci si cu mintea de acum?”m-a intrebat ea, zambind aproape strengareste. “Bineinteles, asa cum doriti” am sarit eu grabit, “dar mai e o conditie pe care trebuie s-o mentionez: la sfarsitul acelui an totul revine la loc, nu puteti sa va schimbati istoria personala, nu veti putea lua nimic dincolo de granita dintre ani”.

Dupa cateva secunde lungi, timp in care ochii-i vedeau fara sa priveasca amintiri  indepartate, mi-a raspuns:

”Cu siguranta as spune cateva cuvinte pe care nu am avut curajul sa le rostesc atunci … Vorbe pe care le-am repetat de sute, daca nu chiar de mii de ori in toti acesti ani, dar pe care nu le-am rostit niciodata cu voce tare. Poate, daca el le-ar fi auzit, nu ar fi plecat”.

Auzind-o, mi-am amintit de trandafirul de Jericho, roza Ierihonului. E-o floare care renaste mereu. Poate supravietui fara apa ani si ani, dar in momentul cand da o ploaie in desert reanfloreste imediat. Asa e si cu astfel de femei, pot trai din iluzii facand o arta a intelegerii din interpretare de gesturi sau  cuvinte. Te pot iubi ani si ani fara sa-ti ceara nimic si iti zambesc cand ai batut la usa dupa un deceniu, de parca ai fi iesit ieri din casa.

 

”In loc sa-mi vina sa-i cad in genunchi, imi venea s-o arunc pe fereastra”

Cati barbati s-ar putea inscrie in cursa celor care si-au trai viata in numele iubirii? Victor, prietenul meu, se incapataneaza sa-mi spuna ca a vrut, ca a incercat. „ Dar n-am reusit”, mi se marturiseste trist. „Dupa o vreme am facut tentativa sa-i spun ca m-am schimbat, ca nu se mai poate, ca nu mai merge, ca ma simt vinovat, ca nu pot s-o privesc in ochi, ca  ma surp sub  povara iubirii ei,  ca ma simt luat pe sus de taifunul de dragoste venind dinspre ea. Insa mi-a maturat cu un gest al mainii toate argumentele, asa cum si-ar indeparta o suvita de par neastamparata care tocmai i-a cazut pe fata. <<Vii cand vrei si stai cat poti, eu voi fi mereu aici, asteptandu-te.>>”… Iar mie, in loc sa-mi vina sa-i cad in genunchi, imi venea s-o arunc pe fereastra, asa de cumplit ma enerva atitudinea ei”.

Am incercat sa-i arat partea pozitiva a situatiei: “…Nu tu obligatii, nu control, nu te freaca nimeni la cap, sex misto cand ai chef… ce dracu vrei mai mult? Undita de pescuit ti-a cumparat?”… Dar Victor s-a intristat si mai mult, prea onest ca sa accepte varianta bataii de joc, prea barbat ca sa aiba taria de-a refuza, totusi, ofranda iubirii neconditionate.

 

Cred asta, pentru ca sunt barbat

Suntem fascinati inca din copilarie de povesti de dragoste imposibile. Cu cat mai imposibile, cu atat pare mai mare dragostea, la fel si dorinta noastra ascunsa ca ei sa reuseasca. Acceptam chiar si pretul suferintei platit de eroi ca pe un fel de taxa de fericire, daca le iese cumva pasienta. Durerea altora are ceva excitant, ne forteaza sa ne masuram pe un raboj dat de propriile trairi. Admiram la altii taria de caracter, capacitatea de suferinta si hotararea in a nu renunta sau a nu face compromisuri. Eroina nu va mai fi capabila sa iubeasca un alt barbat pentru ca nici un alt BaRBAT nu se ridica la nivelul marii ei iubiri. ~sta da barbat!! Aud si la birou astfel de istorisiri, carti sau filme  cu astfel de teme, si nu obosesc minunandu-ma de matusile mele care isi petrec dupa amiezele, cu pumnii stransi, in fata televizorului  plangand soarta unor eroi nefericiti ai vreunei telenovele.

Si totusi, cred cateodata ca fericirea e fada. Ma gandesc adesea ca nu degeaba sfarsiturile fericite sunt scurte, precum finalele basmelor pentru copii. Poate ca se spune “Si au trait fericiti  pana la adanci batraneti…”  pentru ca nu se mai intampla nimic excitant odata ce toti copiii au ajuns la scoala, farfuriile in dulap, iar barbatul in fotoliul din sufragerie, seara de seara, cu ziarul in mana. Cred asta, pentru ca sunt barbat. Cred asta pentru ca, printre genele mele barbatesti se ascunde, probabil, si aceea care ma face, paradoxal, sa fug vesnic de povestile de dragoste care sa ma tintuiasca pe viata, dar sa caut mereu femei care sa ma iubeasca pentru totdeauna.

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Voulez vous Tango avec moi?

    Nimic nu mă pregătise s-o văd pe Monica dansând.
    I-am văzut siguranța paşilor, atitudinea uşor provocatoare, modul în care lingea îngheţata, precum şi gestul de a se descotorosi de ambalaj. Și apoi, privirea căutând sprijin în ochii lui aşa cum stăteau faţă-n faţă: un cuplu, o imagine în oglindă.

    Brusc, prezenţa lor, precum un gaz nobil, s-a revărsat umplând spaţiul avut la dispoziţie.
    S-au luat în braţe. Era o luptă… era o sărbătoare? El conducea, ea îl urma, el decidea, ea echilibra. Mişcarea era lină, pluteau spre un tărâm numai de ei ştiut, doar paşii picioarelor desculţe erau martorii tăcuţi ai progresului lăuntric. Privirea-i concentrată acoperea lava clocotitoare a emoţiilor.

    Nimic nu mă pregătise pentru această întâlnire neaşteptată în care eram un simplu spectator. Nimic nu-mi fusese dezvăluit în cuvinte, iar acolo, urmărindu-i, mi se părea că privesc pe gaura cheii un cuplu de îndrăgostiţi care îşi destăinuiau o promisiune trupească a cărei intimitate era dincolo de sex. Dansau. Tango.

    Îmbrăţişarea era mai curând o vibraţie sufletească, era o trecere prin curcubeul trăirilor, părea un amestec de dorinţă şi respect, de atingere şi rezonanţă. Cât despre noi, spectatorii profani ţintuiţi în nemişcare şi evlavie, urmăream acest cuplu perfect cu respiraţia tăiată, muţi de admiraţie, invidie şi nu puţină dorinţă. Păreau şi ei „o istorie a patimii de trei minute”, aşa cum a numit cineva tangoul în Argentina, ţara de unde a pornit. Este un dans al curiozităţii, al cunoaşterii, al curajului de a lua viaţa pieptiş, uneori pe făgaşuri lăturalnice, acolo unde improvizaţia e secretul reuşitei. Poate fi o călătorie iniţiatică în care cunoaşterea celuilalt nu e un ţel, ci mai curând un zbor permanent între suflete. Mă întreb dacă acest dans este o evoluţie sau o întoarcere emoţională către un arhetip al cunoaşterii în care pasiunea poate fi cheia, iar atingerea nu este decât recunoaşterea că undeva, cândva, eram cu toţii o singură entitate. Cum altfel aş putea înţelege deschiderea pe care o poţi simţi faţă de o altă persoană întâlnită o singură dată şi pe care se prea poate să n-o mai revezi vreodată?

    Toate aceste gânduri mi-au năvălit în minte, aduse de talazul mişcărilor, de freamătul trupurilor lor, de tot ce se întâmpla acolo pe mica scenă, locul unei pasiuni nediluate.

    Văzând-o pe Monica dansând, mi-am amintit de acele gesturi nesigure cu pretenţii de dans, în care verdele necopt al vârstei se lupta cu senzaţia dată de prima apropiere adevărată, urmată de prima atingere a adolescentei pe care o iubeam pe atunci în tăcere şi timiditate. Fusese prima invazie agreată a spaţiului personal al unei fete, mascată de o formulă acceptabilă reciproc. Fusese iniţierea tactilului în rotunjimile formei feminine, prima îmbrăţişare sublimată social într-un dans. Tangoul fusese atunci primul meu complice, cel care îmi dăduse acces la trupul ei fără să mă fi prăbuşit în ruşinea dorinţei, în jena gândurilor mele ce-o luaseră brusc razna, iar corpul, sau măcar părţi din el, declarase război de independenţă raţiunii şi bunelor maniere.

    Și Monica dansa în continuare tango.

    Eram vrăjit de transa lor, de cum erau subjugaţi de muzica bandoneonului. Pasiunea era dată de sunetul lasciv, mângâietor, de impactul lui asupra urechii şi, de acolo, asupra diverselor niveluri de percepţie emoţionale, psihologice sau spirituale. Ca toţi ceilalți spectatori, priveam fascinat acest ritual unduitor prin care cei doi îşi destăinuiau o poveste, o dorinţă, o amintire sau poate chiar singurătatea, dar care, în clipele acelea atât de intense, păreau fericirea absolută golită de amintirea oricărei dureri. Putea fi esenţa unei trăiri neîmpărtăşite, dar, dincolo de asta, era o bucată de viață.

    Pentru unii dansatori, tangoul a devenit o obsesie, o parte esenţială a vieţii de zi cu zi, asemenea hranei şi respiraţiei. Se spune că senzaţia legată de acest dans poate fi una de dor, încărcată de valenţele melancolice date de o melodie încărcată de efluviile dorinţei. Ei spun că timpul te învaţă cum îmbrăţişarea pe această muzică fluidizată prin ritm, trecută apoi prin inimă, devine un catharsis. Poate fi precum o zbatere karmică, un pelerinaj continuu între durerea individualizării şi al reuniunii în formă de cuplu, spectrul trăirilor nefiind decât un mănunchi de diapazoane ce intră în rezonanţă, deşi doar unul dintre ei a fost atins. Pentru ei, nu e important să ştie perfecţiunea mişcării, ci să recunoască cu sufletul patosul muzicii, să descopere intuitiv mişcarea şi să-şi lase apoi paşii să deseneze volute unice, înfrumuseţate de gesturile ornamentale ale coapselor. Atunci cuplul devine o nouă fiinţă, o entitate cu patru picioare şi patru braţe, o zeitate orientală, elegantă, puternică şi pătimaşă. Dansatorii de tango mărturisesc fără echivoc că acest dans se învaţă mai întâi cu inima, apoi, în timpul mişcării pe muzică, se creează o legătură spirituală între parteneri, iar apropierea dintre ei e urmarea compatibilităţii dintre nenumărate gesturi şi regăsiri neînţelese. Astfel, eleganţa mişcărilor cuplului pe suprafaţa lustruită, deşi poate dobândi prin îmbrăţişare şi ceva tente erotice, nu mai e demult doar un dans, ci e hrană pentru suflet, e poezie.

    Ascultând muzica pasională care-mi trezea amintiri, am făcut o scurtă călătorie, o escapadă imaginară în cartierele rău-famate ale unei capitale sud-americane la sfârșitul veacului al XIX-lea: Buenos Aires. Oraşul era inima unei naţiuni relativ nou create. În el, pulsau emoţiile nenumăraţilor emigranţi din aproape toate ţările Europei. Cu toţii erau departe de un loc numit acasă, cu toţii tânjeau spre un nou loc pe care să-l fi putut numi acasă. Și, deoarece muzica are propriul limbaj ca să transmită trăiri, pentru a înţelege cuvântul dor, s-a născut ceva ce s-a numit mai târziu Sufletul care cântă. Iar oamenii aceia simpli dansau şi trăiau pe această muzică. Tangoul a fost flacăra care a topit diferenţele sociale şi culturale ale acelor naţiuni devenite poporul argentinian. Dansul acesta pătimaş, născut în bordelurile mahalalelor, nu era pe atunci poezie, dar a devenit, cu repeziciune, substanţa vieţii din Buenos Aires.

    O priveam pe Monica dansând tango, o priveam cu o veneraţie nostalgică neînţeleasă, când mi-am amintit că Lucian Blaga, vorbind despre suflet, despre trăiri, despre contradicţii, a încheiat o poezie superbă cu versul: „Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”.

    Din cartea “Calea trăirilor interioare” autor Tristan

    Tristan noiembrie 4, 2023 10:41 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.