fbpx

Undeva, Cândva, Cineva… – de Ovidiu Tudoran

de

UNDEVA, CÂNDVA, CINEVA ne-a dăruit o minte pentru a raționa și o inimă pentru a iubi. Numai că noi ne-am înecat mintea într-o mare de trufie și inima într-un ocean de dependențe…

Și atunci, CINEVA, CÂNDVA, UNDEVA ne-a trimis DELFINII ca să ne reamintească lecția uitată despre rațiune și iubire!

Noi n-am priceput și le-am furat libertatea, i-am înrolat, i-am înțepat, le-am implantat bombe și cipuri (atunci când nu i-am căsăpit înainte de a-i mânca!) Delfinii n-au protestat, doar au lăcrimat și, când au înțeles că nu-și mai pot îndeplini misiunea, s-au lăsat să eșueze demn pe țărmuri pustii…

Și atunci CINEVA, CÂNDVA, UNDEVA a trimis la ușa noastră PISICILE, ca să ne învețe creierul că dacă vrei să fii iubit din inimă, mai întâi trebuie să dăruiești! Pisicile s-au așezat cuminți, torcând binefăcător exact pe locurile nostre cele mai dureroase fizic și mai tensionate psihic. Iar noi, noi ce le-am dăruit? Le-am fugărit cu pietre, le-am lipit de asfalt sub roți, le-am aruncat de la etaj ca să vedem cum cad ele întotdeauna în picioare, le-am furat puii (atunci când am uitat să le mutilăm uterul și ovarele), i-am pus în saci bine-legați și i-am scufundat acolo unde era apa mai adâncă! Atunci pisicile au ales să ia asupra lor toată încărcătura noastră întunecată, iar când greutatea ei le-a copleșit au ales să moară în liniște, departe de ochii noștri sensibili la suferință…

Și atunci CINEVA, CÂNDVA, UNDEVA ne-a trimis CÂINII, dar a avut grijă ca de data asta ei să vina la noi cu lecția de iubire gata învățată! Noi i-am încarcerat în cuști, le-am ciopârțit urechile, le-am pus zgărzi, botnițe și i-am înhămat la sănii, iar ei s-au bucurat bătând vesel din codițe de fiecare dată când au stat în preajma noastră! Doar că noi i-am abandonat adesea, deși ani la rând ne-au așteptat cu urechile ciulite, doar-doar vor auzi zgomotul îndepărtat (dar inconfundabil) al motoarelor noastre fumegânde! Însă noi ne-am întors acasă nervoși, le-am tras un șut sub codițele nerăbdătoare (oricum avusesem grijă să-i lăsăm de mici fără testicule, deci…de ce i-ar fi durut?) Iar atunci când târșâitul nesigur al pașilor noștri ne-a purtat pe ultimul drum, ei s-au tolănit neclintiți pe mormintele noastre ca să nu ne fie frig și să nu fim singuri dincolo…

Poate că atunci CINEVA, CÂNDVA, UNDEVA a oftat, după ce a văzut ce mult am prețuit și CAII pe care i-am biciuit, înrobit, însângerat, iar când nu ne-au mai putut slugări i-am transformat în salam! Așa că a mai făcut o ultima încercare și ne-a trimis mesaje prin Mama Geea… care a strănutat iritată de milioanele de particule de plastic din apă și din aer, ridicând uragane devastatoare și tsunami, ca mai apoi să ofteze și Ea din greu, sufocându-se lent și resemnată printre valurile de arșiță si noroi, exact acolo acolo unde odată ozonau pădurile EI!

Se pare că CINEVA, UNDEVA, CÂNDVA poate deja, nu mai are răbdare și se gândește să facă un referendum, acum… sau poate la o nouă pandemie?! Și atunci…CINEVA… TOȚI…ORICÂND…NICĂIERI…

Photo by Pagie Page on Unsplash

Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.