Zece citate din ediția specială de sărbători a revistei Tango-Marea Dragoste

Cea mai frumoasă ediție a revistei Tango-Marea Dragoste de până acum, cea mai așteptată, este de astăzi pe piață, pregătită să ofere cititorilor săi întâlniri memorabile cu interlocutori de păstrat mai departe, pentru totdeauna, în suflet, în admirație, în gând, în bibliotecă…

Dintr-un sumar fastuos, am ales, deocamdată, doar zece citate care să vă convingă să vă faceți, de sărbători, darul acestei ediții speciale de revistă.

Marina Constantinescu – Regele şi-a ţinut întotdeauna promisiunile

Nici până astăzi nu am înțeles de ce nu l-au lăsat să intre în țara lui pe Regele Mihai. Cât de frică le-a fost de el, de fapt, câtă frică au strâns în ei în zeci de ani de comunism! Probabil că s-au temut că, dacă intră aici, desface apele, ceea ce a și făcut. El n-a rămas, deși poporul i-a cerut: „Majestate, nu pleca!” A plecat pentru că promisese puterii de atunci. Asta a fost condiţia ca să fie lăsat să vină. Regele şi-a ţinut întotdeauna promisiunile. Care altul din politica recentă românească, să se fi văzut adulat, nu ca Ceaușescu, ci de-adevăratelea, ar mai fi plecat?!…

Gabriel Liiceanu- Îndrăgostirea e primul exercițiu de altruism al vieții

În adolescență, când ne îndrăgostim prima oară, noi ne „golim” de eul propriu pentru a putea primi în noi eul celuilalt, abia astfel ajungând cu adevărat să ne găsim și să ne iubim pe noi. Îndrăgostirea e primul exercițiu de altruism al vieții. Un om neiubit nu se iubește pe sine, iar unul care nu se iubește pe sine nu poate iubi.

La fel și un popor. De pe vremea regilor noștri care s-au pus trup și suflet în slujba „poporului lor”, românii n-au mai avut conducători care să-i iubească și prin care ei să se iubească și să se accepte ca popor. Ultimii au fost regina Maria și regele Mihai. Odată cu venirea comuniștilor, noi ne-am urât „conducătorii mult iubiți”, cum se autointitulau aceștia în mod cinic, și ne-am urât între noi. De opt decenii societatea română este, pe linia iubirii, castrată afectiv. Ce ne unește în clipa de față este ceea ce am moștenit din comunism: ura.

Horia-Roman Patapievici – Bunătatea va salva lumea

O vorba faimoasă spune că frumusețea va salva lumea… Eu nu cred asta. Bunătatea va salva lumea, dar frumusețea este, și ea, o formă de bunătate. Oricum, nimeni nu-și poate propune să salveze lumea decât dacă este bolnav de orgoliu, de mândrie luciferică. Nimeni nu poate salva lumea, dar poate să facă să mai scadă din zgomotul, din zâzania și din ura în care trăim.

Ramona Popescu – Divinitatea din noi ne oferă puterea de a ne crea experiențele

Când omul înțelege că este o esență divină ce deține atributul de Creator, realizează că își poate crea realitatea. Acela este momentul în care reușește să depășească regulile limitative ale acestei realități și devine manifestator conștient al vieții sale. Omul a manifestat realitatea sa dintotdeauna, doar că nu a știut. Este timpul schimbării! Divinitatea din noi ne oferă puterea de a ne crea experiențele prin modul în care alegem să ne rafinăm percepțiile. De acolo mai departe, doar cerul este limita…

Ioana Nicolaie – În capul meu sunt tot felul de camere, unele fără uși, unele numai sticlă

În capul meu sunt tot felul de camere, unele fără uși, unele numai sticlă, unele cu arhitecturi nemaivăzute – altfel n-aș putea scrie pentru cei mici – și unele, puține, cu pereți dogoritori. Din materialul acesta a fost și Reghina de care mult timp n-am avut cum să mă apropii. Am făcut-o abia când n-am mai avut de ales, căci însăși viața m-a răsturnat în încăperea aceasta: mama a făcut un atac cerebral și totul a explodat în jur. Când mama n-a mai avut voce, a trebuit să i-o inventez, când mama n-a mai putut nici măcar șopti, am fost nevoită să-i pun în ordine arhiva de strigăte. Și-am făcut-o cu teamă, cu strângeri de inimă continue, cu mare greutate.

Ioana Pârvulescu – Atunci când ești altul, automat se schimbă și lumea odată cu tine

Hm, cred că mă gândeam la veșnica întrebare „Cine ești?”. Nu numai trupul se schimbă de-a lungul unei vieți, radical, ci te schimbi tu în întregime, cu lumea în care ești cu tot. Fiindcă atunci când ești altul, automat se schimbă și lumea odată cu tine. Nu se poate ca tu să te schimbi și să rămâi în aceeași lume, ea își modifică fibra. Mi se pare atât de ciudat cum se schimbă copiii, cât de uluitor de repede, de la un an la altul, sunt complet alții. Cine-i vede zi de zi nu observă, dar cine-i vede după un an-doi, da. Sau uneori vezi un cuplu: sunt într-un anumit fel când se căsătoresc și după câțiva ani sunt complet alții sau numai unul dintre ei e complet altul (de asta legarea prin căsătorie se face, mai întotdeauna, de un șir viitor de străini și străine – și poți avea surprize de tot soiul).

Cristian Bădiliță – Iubirea este argumentul esenţial şi personal al perpetuării noastre dincolo de viaţa biologică

Sunt absolut convins că iubirea confirmă existenţa de Dincolo. Altfel spus, iubirea este argumentul esenţial şi personal – imposibil de formulat în limbaj curent – al perpetuării noastre dincolo de viaţa biologică. Cine a iubit şi a fost iubit, măcar o dată, măcar o clipă, în această viaţă, nu va înceta să trăiască nici după moartea lui biologică. Nu e o convingere, nu e un slogan de credinţă, ci un simţământ atât de profund şi de real, încât mi se pare profanator să-l explic.

Viorel Ilișoi – Vrei să trăiești clipa. Și atunci iubești așa, orbește…

Știi cum zicea Eminescu: „Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată”. Simți câtă muzică e în versurile astea simple? Și unde e muzică e și adevăr.

În puținele dăți când m-am îndrăgostit n-am ales ca din raft, după compatibilități, după zodiac, după înălțime, gusturi etc. Pur și simplu îți cade năpasta asta în cap. Evident că dacă ai sta să diseci ai găsi niște explicații ale apropierii de o anume persoană dintre toate celelalte, s-ar găsi o noimă a alinierii pe portativ, dar nu rabzi să vezi cum țipă sentimentul disecat sub lupa rațiunii, nu vrei să strivești corola de minuni. Vrei să trăiești clipa. Și atunci iubești așa, orbește, și știi – fiindcă așa te-a învățat viața – că într-o zi totul se va sfârși.

Nadine Voindrouh – Nu merităm mai mult decât alții

Nu-mi place că sunt profesii în care unii oameni sunt mai aplaudați decât alții. Societatea ar trebui să fie construită în așa fel, încât fiecare om, atunci când iese de la serviciu să fie aplaudat (râde). Să i se spună: „Felicitări că ai stat departe de copilul tău și de zona ta de confort și ai investit în compania altcuiva! El îți este recunoscător și îți mulțumește pentru timpul tău pe care nu îl mai poți căpăta înapoi! Știu că nu ți-a fost ușor! Ne vedem mâine!” Aud mereu, în diverse profesii, diverși invitați, care spun: ”La noi e mai greu!” Ba nu e, frate, mai greu! E la fel de greu peste tot. Nu merităm mai mult decât alții, orice profesie am avea, și nici alții nu merită mai mult decât noi.

Alex. Ștefănescu- Vacanţa aceea a fost a unei prietenii stranii, a unei solidarităţi fanatice om-animal

Vacanţa aceea a fost a unei prietenii stranii, de neuitat, dintre mine şi un câine, a unei solidarităţi fanatice om–animal, a bucuriei fără margini de a străbate în doi câmpiile, luncile şi pădurile din împrejurimi. Aşa ceva nu mai întâlnisem decât în cărţile lui Jack London. Dacă vreun om făcea greşeala să dea impresia că mă loveşte sau doar să ridice vocea într-o discuţie cu mine, Ozana se năpustea asupra lui într-o secundă şi trebuia să-mi folosesc toată autoritatea ca să o conving să-l lase în pace.

În fiecare vacanţă, coborând din autobuzul care mă aducea de la Suceava, eram întâmpinat de Ozana, care schelălăia de fericirea revederii. Era ca şi cum timp de nouă luni nu ar fi făcut decât să mă aştepte.