Angelica Lambru – Exercitiu de supravietuire

De la iarna asta risipita, bearca si salcie ca un algolcamin, mi se trage. Mi-e o mila sfasietoare de mine, Doamna! Mi-e atat de mila, incat as scrie un poem de patruzeci si trei de randuri, le-as boci pe fiecare, si-apoi le-as sterge litera cu litera, sinucigas. Mi se strange o lacrima mare, mare, ca un balon de iribal, in gat, se ridica usurel in ochi si daca as lepada-o inainte sa cada, cu degetul aratator, ar improsca chiar literele acestea, mustrator, cu zgomot de meduza cazuta din galetusa, plof! Nu e un sentiment energizant, nu e un sentiment pozitiv, nu e un sentiment util, nu e un sentiment-cartof! (Sentimentele-cartofi sunt acelea pe care daca le lasi in ladita, la caldura, incoltesc, inverzesc si chiar infloresc, dand pui de sentimente placute la vedere, pe care le poti contempla cu mandrie de gradinar, mai ales ca nu a trebuit sa faci nimic pentru venirea lor pe lume). In ceafa ii stau ochii de broscoi ai lui Sartre, atintiti asupra propriei existente. Mai bine sa-l tacem, daca nu putem scoate nici macar un vers decent de pe urma lui.

E cam ireverent ce spun eu acum, dar mi-a intepenit mijlocul de atatea reverente. In definitiv, o reverenta nu-i o matanie! Asa ca-i dau drumul: ai bagat de seama cum ne alearga an de an, Conventia, ca ogarul, din povestea lui Calin Gruia? Spre deosebire de iepurele cel incaltat cu ciubotelele ogarului, pe noi ne prinde! Si platim dupa cat ne tine buzunarul, inima, starea civila, conditia de parinti sau de fii. La intrebarea tampitica: “Ce-ti place mai mult, Pastele sau Craciunul” (“Pe cine iubesti tu mai mult, pe Mama sau pe Tata”?) eu raspund invariabil si la fel de tampitel, ca “mai mult, Craciunul”.

Pentru ca e Sarbatoarea tainei a doua fiinte, cea care naste si cea care se naste. Pentru colindele noastre, cele mai frumoase din lume. Pentru copii. Pentru binecuvantata singuratate a Mamelor singure, divortate sau vaduve. Pentru felul in care se strange manuta Puiului in mana lor, cand tarasc voiniceste de bradut. Pentru ca e Sarbatoarea Mamei si-a Pruncului. A celei care n-are scutec de infasat, nici hainute de imbracat, pentru fiutul ei de imparat. A Mamei mele, a Mamei tale, a Mamei Lui, in clipa tainica in care si-au vazut pentru intaia oara pruncii. (Iar vine lacrima de iribal, ce-i fac, o clipesc sau o plang pe dinauntru?)

E Sarbatoarea Milei si a Bucuriei, ca un fel de 8 Martie contopit cu 1 iunie ridicat la puterea infinita a Sacrului, pentru cei care cred.

E Sarbatoarea Mosului cu trasaturi familiare. (Eu am fost pacalita pana la o varsta inaintata, cand am gasit o masca barboasa, sus, in biblioteca, dosita dupa punga cu bomboane cubaneze). A bucuriei lui parintesti cu care mana saniuta.

In Casa Craciunului incapem cu totii, chiar daca unii ramanem intepeniti in usa, stingheri, bombanitori. In definitiv, cum se intampla cu toate pe aceasta lume, fiecare avem Craciunul pe care suntem pregatiti sa-l primim. Ii plang pe cei care spun: “Craciunul e in fiecare zi”. Ii plang si fug din calea lor de oameni fara sarbatori. “Ziua ta, iubito, e in fiecare zi” ii spune barbatul zgarcit, sotiei lui, ca sa-si justifice manile goale. In fiecare zi, adica niciodata.

Stiu ca traim timpul Craciunului sub steagul unei mari conventii comerciale idiotizante. Cumparam induiosati jucarii scumpe (cu cat mai scumpe, cu atat mai inutile), dar alungam potaia care se apropie de noi, dand din coada, prietenoasa. Cred ca ar trebui sa stam cu pusca de vanat sentimente frumoase, pusa la ochi si sa pandim, dupa perdea, ca personajele din Desperate Housewives. Trece pe alee vecina cu limba ascutita, care strange in cele doua randuri de gusi, rautati si grasime, hop si noi sa-i luam sacosa, s-o ajutam sa urce scarile alunecoase si s-o conducem pana la lift. Si sa nu-mi ceri sa fac asta tot timpul anului, ca una e sa fii crestin si alta, sa fii masochist!

In Occident, cersitul e o arta pe care concurenta venita in valuri din Estul Europei o perfectioneaza din mers. De ce asiaticii nu cersesc aici? Si nici musulmanii? N-am vazut vreun chinez asezat la coltul strazii, pe cartoane si nici vreo marocanca imbrobodita, rezemand usile de la Alimentara si intinzand palma vopsita cu henna. Or fi… dar eu nu i-am vazut. Jerome K. Jerome are niste pagini antologice despre exercitarea individuala a milei in perioada Sarbatorilor de iarna. Iata o carte numai buna de citit intr-o dimineata cu caloriferele pline de lene.

Fantomele personale nu mai asteapta Craciunul ca sa ne viziteze, clipim la ele a duca-se invartindu-se, cat ai zice peste, ocupati cum suntem sa nu ramanem inzapeziti pe tarlalele hotilor de timp. Dinspre ei vine adevarul pericol. Isi schimba mastile intre ei, azi poate fi seful, caruia i s-a mai nazarit un pui de cocoasa buna de lipit pe spinare, asa, ca sa se rezeme mai bine ciucurele Mosului, maine pot fi alti cunoscuti, amici, rude, hamesiti de foame, gata sa te ciupeasca, sa te hartaneasca de o ora, o dupa-amiaza, o seara. Arta de a spune nu la timp, in fata, fara ca tonul interlocutorului sa lase buza in jos, a suparare, e un excelent exercitiu de supravietuire.

Altul este fuga cea sanatoasa. Sa fugi pe cat te tine punga si te duce benzina. Sa te haiducesti, cu o ceata mica. Daca e posibil, fara ceata. Lasa, ca s-a intoarce motu’ acasa, dupa ce va fi trecut pericolul meselor intinse. “E usor de spus,” vei zice, si parca te vad cum fluturi din brat, cu gestul tau dulce. Ai dreptate! Asa cum iti scriam in scrisoarea trecuta, e bine sa faci ce zice popa si nu ce face popa, caruia, iertata fie comparatia pagana, ii creste amenintator sortul de bucatarie, chiar acum cand iti scrie.

Nimic nu pot face pentru noi luminile bradului municipal, daca in priviri ne palpaie numai singuratate sleita. Tocmai de aceea, sa ne suflecam manecile, caci ne-a venit randul, Doamna. Sa iesim si noi, din cartile, din birourile, din cancelariile noastre, care cu racituri, care cu salate, care cu cozonaci, care cu tortulete de biscuiti, sa le iesim oaspetilor in prag. Care ciufulite, care mirosind a sarmale, care in capoate, care incaltand pantoful Cenusaresei. Sa ne punem si barba alba, daca puiului nostru ii e Craciunul… monoparental. Sa ne intoarcem sufletul de la perete si lacrima, balon de iribal, de la apus, caci pe colindatori se cade sa-i primim, nu cu buzunarul, ci cu inima, pe prag. Sfarsit al lumii in zori de solstitiu, s-a mai pomenit, dar Craciun fara femei, ba!

Primesti cu colindul, Doamna? Primesti cu colindul?