Se apropie timpul amenintator al bilanturilor, i se hraneste umbra cu foi de calendar. Unde sunt calendarele de perete, mici si pantecoase, cu mirosul lor imbatator, de brad si portocale, cu bancurile lor naive, ca stergarele de perete brodate in versuri?
Mi-ar placea un calendar cu 365 de bomboane, toate cu gust diferit si cu arome intacte, de la prima la ultima: zilele sa se masoare in arome de capsuni, de zmeura si de lamaie, de cafea cu lapte si de caramel…
Zilei de noiembrie din care iti scriu i s-ar potrivi una cu gust de ciocolata neagra, cam prea compacta, dupa parerea mea, dar tocmai in asta consta minunea calendarului: nu poti sa stii ce-ti pica pana nu o desfaci si o topesti pana la ultimele ore ale noptii: se intampla sa pleci dimineata cu un energizant gust de scortisoara si sa-ti lasi capul pe perna, noaptea, crontanind un rest cat o unghie amaruie, de zahar (mult prea) ars. Asta este, asta ti-a fost norocul!
Nu aprob deloc obiceiul american de a scoate lucrurile care nu-ti mai folosesc, la vanzare, in fata casei. Deloc, deloc. S-a gandit cineva, oare, la durerea veiozei care se vede schimbata pe doi dolari, dupa ce a invaluit ani de-a randul fotoliul soaptelor de dragoste? (Probabil ca si fotoliul, tremura din incheieturi, de frica urmatoarei Mari Curatenii!) E umilitor sa fii instrainat in fata propriei sweet home. Ori daruiesti ce nu mai vrei sa vezi, trecandu-l altuia, ori… lustruieste, pregateste, innoieste si du-l la targul de vechituri! Pentru toate pragurile exista o ceremonie, de ce ar insemna mai putin instrainarea de propriile obiecte, in definitiv, e tot un exercitiu de moarte mica!
Nu m-am gandit la ce-as insira eu pe o taraba, stiu insa, sigur, ce nu as pune: carti. Iti marturisesc inca o slabiciune, daca mai ai loc in sacul postal. Nu ma pot uita in ochii cantaretilor de strada si nici ai vanzatorilor de carti vechi. N-am niciodata destui bani pentru ei si percep asta ca pe o imensa vina rusinoasa. Cele mai bune dictionare de limbi straine le-am cumparat din fata fostei Bai Publice, de la un intelept cu chipul si mainile lui Johnny Raducanu si cu ochii ca tuica galbena de prune. Alte comori la care am jinduit din copilarie (Ciresarii, de exemplu, sau ciclul cartilor de aventuri ale lui Mark Twain) mi-au aparut din senin, dinainte, si le-am primit din mainile unei doamne cu glas gros si broboada la fel, in care am stiut ca se ascunde o minunata si induratoare Minerva-Sophia. Eu am avut norocul cartilor esentiale, asa cum altii si-au intalnit la timp iubirile, averile, aventurile. Si inca ma mai rog pentru el, caci, Doamna, mai am atata de citit…
Am avut multi profesori exceptionali de literatura si mai pe toti mi i-am cautat eu, nu m-au gasit ei. Erau poeti, gazetari, descoperitori de talente, antrenori de elevi olimpici. Prima biblioteca in fata careia am incremenit a apartinut profesorului Florin Pietreanu, de la liceul (astazi Colegiu National) Mircea cel Batran din Constanta. Fie-i tarana usoara, cartile si tigarile aproape! Nu-mi plac biografiile, nici panegiricile si nu cred ca istoricul literar, indreptatit de “nobila”-i misiune, poate sa-si vare nasul in oale de mult sleite. Scriitorii, ca noi toti, de altfel, au dreptul de a-si controla biografiile si dupa moarte, mistificandu-le, coafandu-le, manipulandu-le dupa bunul plac. Barfa literara nu ma intereseaza, iar jocul scenic al orgoliilor de artist, si mai putin. Putinele interviuri pe care le-am luat ocazional, au fost nerusinat de partinitoare, deoarece cred ca oamenii destepti si talentati trebuie lasati sa spuna ce vor, cum vor si cat vor din viata lor. Dupa moartea sa, biblioteca profesorului, scriitorului, poetului Florin Pietreanu, mentorul cenaclului Poesis, a ajuns nu in strada, ci la gunoi. La pubela! N-am fost acolo, sa plang si sa adun!
Cunoscutul psiholog Steven Pinker, in una din ultimele sale carti, “The Better Angels of Our Nature”, sustine ca epoca noastra este cea mai putin violenta din toata istoria umanitatii si o dovedeste cu date empirice. Este de parere ca arta, muzica si in special, literatura atenueaza pornirile violente ale fiintei umane.(Cum sa-l numim pe cel care lasa carti la gunoi?) Psiholingvistul crede in puterea cognitiva a fictiunii: “Nu ma pot opri sa cred ca fictiunea, naratiunea, arta povestirii si a crearii de lumi imaginare au o functie cognitiva, destinata a reprezenta diverse situatii in ochiul mintii, explorand teritorii sociale complexe”. Vede in feminizarea societatii o garantie a pacii viitoare. Apararea drepturilor animalelor este, in opinia sa, cel mai bun indicator al pasilor facuti in directia scaderii violentei in lume. “A apara drepturile animalelor este o chestiune de ratiune pura, de pura empatie, cel mai bun exemplu despre felul in care ingerii pe care ii purtam inauntru, pot sa ne influenteze in mod binefacator, comportamentul”. Pinker, care sustine ideea ca suntem programati pentru perpetuarea speciei si in beneficiul genelor noastre, nu are copii si intrebat odata in legatura cu aceasta “grava” incrongruenta, a raspuns: “Dar eu sunt fericit asa cum sunt. Daca genelor mele nu le place, sa se arunce de pe un pod!” Ceea ce ne confirma o data in plus (acum, ca am intrat in Postul Sfintei Nasteri a Domnului) intelepciunea zicalei care spune sa faci ce zice popa si nu…
