Dani Dumitrescu – Uneori, îmi dau voie să fiu egoistă

de

Parcă mai ieri aveam 18 ani și credeam că tot ce zboară se manâncă. Când cei trecuți prin viață -altfel îi numeam eu atunci… – îmi dădeau binevoitori sfaturi, eu aveam impresia că, de fapt, mă bombardează cu sfaturi. Dacă o frază începea cu ai grijă, deja mintea mea spunea stop! nu mă mai interesează urmarea. Când cineva înțelept m-a sfătuit: Ai grijă! fericirea nu se cere, fericirea se dobândește, atunci când înveți să te bucuri de lucrurile mărunte, am zâmbit ironic. Bineînțeles că aveam impresia că sunt atoateștiutoare și că nu am nevoie de indicații prețioase. Când ești tânăr și alternativa este să trăiești viața cu intensitate, uneori chiar să faci excese, bineînțeles că asemenea sfaturi ți se par perimate.

Azi, când am trecut de primăvara vieții și mă aflu aproape mai degrabă de toamnă, am o altă o altă perspectivă, am alte priorități sau dorințe. Am învățat că, atunci când am așteptări de la cei din jur – amici, familie, colegi –, mai mult ca sigur voi fi dezamăgită, fericirea rămânând o himeră. Nu pentru că ei își propun să mă întristeze, să mă facă să sufăr, să mă dezamăgească, ci pentru că nu îmi pot citi gândurile, nu știu ce așteptări am de la ei. Azi, mi-am dat seama că fericirea o pot găsi, pentru început, în mine. Dacă înainte voiam să le fac pe plac celor din jur, azi, aleg să îmi fac pe plac mie. Azi, aleg să fiu blândă, tolerantă cu mine, aleg o altă cale spre fericire, aleg să fiu – din când în când – egoistă. De ce? Pentru că acum știu că dacă eu sunt fericită, și cei care mă înconjoară au o șansă să fie la fel. Pentru că am învățat că a aștepta ca altcineva să mă facă fericită, este cea mai bună metodă să fiu nefericită. Azi, știu că sunt atâtea lucruri simple în jurul meu care pot să mă facă să mă simt împlinită.

Dacă odinioară ascultam muzica, azi trăiesc muzica. Mă regăsesc în versuri, mă metamorfozez în femeia care iubește cu patimă sau în femeia care se razbună pe cel care a făcut-o să sufere, merg și eu pe străzi cu felinare stinse, că să nu-mi vadă cei din jur lacrimile, aștept și eu ca bărbatul de lângă mine să-mi șoptească cele două cuvinte magice.

Am atâtea motive ca să aștept dimineața următoare: răsăritul, cafeaua aburindă și aromată, verdele crud sau albul imaculat ori, pur și simplu, un mic dejun delicios. Cel mai mult îmi plac zilele în care nu sunt trezită de soneria telefonului, ci de razele soarelui care pătrund timid prin faldurile perdelei și mă rafață cu mângâieri delicate. Zilele când conștientizez că sunt în concediu și voi petrece o nouă zi pe malul mării. Puținele, dar atât de așteptatele zile de reapaus.

Dacă odinioară îmi doream să stau cât mai departe de ai mei, să nu mă mai sufoce, acum îmi doresc să fiu încojurată de zâmbetele și brațele lor. Îmi plac toate zilele pe care le pot petrece alături de cei dragi, pentru că astfel de zile îmi încarcă bateriile fericirii pe termen lung.

Ador să primesc sau să ofer cadouri. Nerăbdarea, surpriza, entuziasmul meu sau al celor din jur. Momentul plin de speranță al trecerii de la un an la altul, fie calendaristic, fie al vieții.

Îmi plac, îmi plac, îmi plaaaac plimbările, călătoriile, momentele când aflu, văd, mă aventurez, cunosc, gust, admir, mă îmbogățesc cu amintiri. Briza mării, răsăritul sau apusul în locuri în care nu credeam să ajung vreodată, aerul curat de munte, liniștea pădurilor, forfota metropolelor, sunt experiențe de neuitat.

Conversațiile pline de miez, matinale sau nocturne, conversațiile însoțite de o cafea, pe o terasă cu muzică în surdină, conversațiile care te fac să uiți unde ești, care te determină să faci abstracție de cei din jur, care te fac să uiți că timpul trece.

Da, îmi plac zielele când îmi dau voie să mă bucur de lucrurile mărunte ale vieții, când dau pauză grijilor, supărărilor, stresului, termenelor, planurilor, când îmi dau voie să fiu egoistă.

Tag-uri:
· · · ·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *