Mihai Eminescu

de

“O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.

Ion Luca Caragiale despre Mihai Eminescu

 

Amor

Și cu focul blând din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri,

De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,

Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui…

 

Blestem

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ți iscodesc,

Și te uram cu-nverșunare,

Te blestemam, căci te iubesc.

 

Chemare

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

……………………………………….

Să simt fiorii strângerii în brațe,

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

 

Dor

Și inima aceea, ce geme de durere,

Și sufletul acela, ce cântă amorțit,

E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

 

Enigmă

Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,

Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi…

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!

 

Femeie

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele și stea între femei

Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

 

Iubire

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Iertare

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire,

Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

 

Lacrimi

Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.

 

Lună

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!

 

Nebunie

A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

 

Oameni

Tu vrei un om să te socoți

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

 

Singurătate

Departe sunt de tine și singur lângă foc,

Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc.

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

 

Taină

Și mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui

Gură tu! învață minte, nu mă spune nimărui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!

 

Toamna

Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată,

Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri;

Și tu citești scrisori din roase plicuri

Și într-un ceas gândești la viața toată.

 

Uitare

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;

Nu floarea veștejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

 

Versuri

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

 

Vis

Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,

Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,

Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…

Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…


Zădărnicie

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

 

(Selectie preluată din volumul Cele mai frumoase citate, antologie apărută la Editura Cărțile Tango)

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *