Am avut un iubit care îmi spunea că trebuie să îl conving de calitățile mele nu trăind frumos și demn alături de el, ci vorbindu-i mereu despre atuurile mele infailibile. Pentru el nu era de ajuns să apar, delicată, elegantă, la brațul lui, ci avea neapărată nevoie, ca să îmi poată vedea frumusețea, să asculte mai întâi un discurs deșănțat în care eu să-i arăt cu degetul splendorile trupului, ale minții și ale vestimentației mele. În final, obligatoriu, îmi cerea să-l zgâlțâi nițel cu niște fraze referitoare la norocul care a dat peste el și la faptul că alta mai grozavă ca mine nu va găsi, oricât ar căuta. E drept că, de fiecare dată, zvâcnea să mă contrazică, așa că eram nevoită să-i amintesc că nu eu, ci el a instaurat convenția declarativă…
O vreme, strădania lui de a lupta împotriva propriilor ciudățenii mi s-a părut un semn de iubire. Pasămite știa că e ceva în neregulă cu el, dar se zbătea să reziste maladiei care îl invadase pe timpul unei copilării trăite sub pingeaua unui părinte autoritar și al unei preadolescențe erotizate precoce, în care iubise nebunește o doamnă convinsă că succesele ei redutabile la bărbați se datorează splendorii sale, și nu ușurinței cu care ceda avansurilor lor.
Un timp, jocul pervers m-a amuzat. (Apoi m-a oripilat și-am fost nevoită să plec, răsuflând ușurată, după ce am plâns câteva luni). Dar atunci l-am luat ca pe un exercițiu gogonat pentru reșaparea stimei de sine și am învățat să mă laud – cu voce cam împleticită -, ca și cum m-aș fi scos la vânzare în fiecare zi. Mi-am recapitulat atunci, cu glas tare, toate calitățile, până le-am învățat pe dinafară, de le pot spune și acum, în ordine, chiar și trezită din somn. Am mâini frumoase, bun simț, piele catifelată, creativitate, păr lung, onoare, sâni rotunzi, prezență de spirit, rochii de firmă, IQ nobil, lecturi suplimentare, umor, copii buni și vârstă potrivită pentru orice. Mi-am repetat, doar în gând, tot de atâtea ori și pleiada mea de cusururi, ca să păstrez echilibrul virtual al discursului și echilibrul meu mental, deopotrivă. Sunt suspicioasă, leneșă, nesigură, pistruiată, geloasă, îndesată, lipsită de umor, răzbunătoare, grăbită, am gene drepte, coșmaruri, urechi clăpăuge, picioare în x, copii mulți și vârstă nepotrivită pentru orice.
Nu mai practic de mult exercițiul descrierii amănunțite, nici în fața oglinzii, nici în fața ochilor lumii. Am înțeles între timp că, din încâlceala de calități și defecte, oricum le-aș așeza pe hârtie sau în discurs, ies tot eu, aceeași, dintotdeauna, chiar dacă termenii cu plus nu se reduc cu aceia cu minus, iar bunele nu se împart la rele. Matematica vieții mele se revoltă și, dincolo de egal, se rostogolește în poezie, unde iubirile și tristețile mele cresc în ritm iambic, apoi se ostoiesc printre rimele niciodată împerecheate pentru eternitate.
Sunt perfectă, pentru că sunt imperfectă. Sunt – și atât.
