Ritualuri. Variații cu Olaf

de

Suntem clădiţi din superstiţii, Doamnă, din obiceiuri, repetiţii consolatoare. Ele sunt bulgărele dintâi pe care-l chiftelim în palme, cu îndârjire, ca pentru veşnicie. Peste el rostogolim zăpada orelor chinuite, topite din deşteptător sau din ceaiul menit sa ne sărute somnul, pe frunte. (Zic şi eu “ceai”, ca sa sune mai cehovian în miezul acestei zile pline de vânt, cam prostuţă şi cam împrăştiată, în niciun caz demnă de importanţa cu care a încoronat-o calendarul.)

Olaf îşi cere drepturile, vine de pe terasă şi-mi sare pe birou, certăreţ. E cam bleg, ca toţi cei frumoşi (la motani mă refer, ce ai crezut?) şi uită de la mână pân’ la gură: se vede că m-a căutat prin toată casa până m-a găsit aici, ascunsă, cu un pix cu mină verde, în mână. Îmi frământă halatul cu lăbuţele scurte, pufoase şi groase, de căţel, apoi se culcuşeşte, în stand by. Halatul acesta din care-ţi scriu e mama lui. Are îndoieli doar când e proaspăt spălat si-n loc să miroasă a el, cum se cuvine, miroase a duşmanul Ariel. Se uită atunci, în sus, la mine, cu un “CE-AI FĂCUT CU MAMA MEA?”, zemuind de reproş, în ochii lui albaştri, de prinţ norvegian. (Cred că ţi-am mai spus că-i prinţ pe dinafară şi… ţigan şi purcel, vorba lui Vlăduţ, pe dinăuntru). “El nu ştie că-i alb”, îl scuză, plină de perspicacitate, M., când aude cum ţâţâi apical-dental – tztztztz – când mi se arată un motan persan ALB cuibărit în coşul cu lemne. Între lemne, nu pe lemne, cât de importante sunt prepozitiile, Doamnă, şi noi nici un ne uităm la ele…)

Tocmai lucram la metafora omului de zăpadă, când a venit el şi mi-a zburat-o din vârful pixului (cu pasta verde, ţin la detaliul acesta semnificativ), aşa cum face cu toate dopurile, capacele, clamele, pe care le lăsăm ispititor, pe marginea chiuvetei. Le face vânt cu lăbuţa şi fuge, adoratul, să se ascundă sub dulap. Coada alba şi stufoasă îi rămâne afară, dar el nu ştie, şi nu trebuie ruşinat pentru asta. Acum adulmecă foaia de hârtie (reciclată!), cu nasul lui de bondar albin. E tot în stand by, n-are linişte, nu-i chip, cu mâna mea dreaptă mişcându-se absurd, de la stânga la dreapta, izvor de semne verzi, fără sens: nu se pot mânca, iar de mirosit, miros aiurea, a cremă de mâini cu uree. Dacă aş unge coala cu puţină mousse Gold sau Diamant (pisicarii cunosc referinţa), poate, poate ar fi ceva de capul ei. Se enervează, îmi zice două vorbe şi-mi sare din poală. Ştiu unde se duce fără să întorc capul: pe canapeaua din spatele meu, la locul lui albit de păr de prinţ. (Ţi-am spus vreodată că-i persan?)

Las metafora în neagra uitare, în limbul figurilor de stil începute şi neterminate. Tocmai filosofam pe seama obiceiurilor cu care ne împănăm răcitura tradiţională, An ((Nou) de An (Nou). Şi răcitura e un obicei. Usturoiat, ademenitor, latent, în ceea ce mă priveşte, căci altele sunt ispitele ce-mi pun la încercare fierea, pe meleagurile cucerite de Hanibal. Sunt pusă pe creat, Demiurg anonim, umilit de tradiţii şi înfrânt, dar nu învins. Învins, dar nu înfrânt. Sunt pusă pe creat ritualuri noi. Specifice. Şi mi se arată cinci, ele-singurele, proaspete ca “salăţile” Ursului, noi-nouţe, tocmai bune să le îndepărteze cu un cot elegant, între coaste, pe cele vechi:

  1. Să ating (să pun mâna, ce mai, pe) o carte bună, scrisă de un om deştept. O carte nouă, achiziţionată în prealabil şi tratată cu mănuşi. Magie de contact. Fulminantă.
  2. Să arunc o găleată cu apă, pe geam. (“Cele rele să se spele”…). Numai apa din găleată, că nu-s belfer. “Către” şi nu “peste” uşa vecinilor petrecăreţi, gălăgioşi şi grobi, care sforăie porcin, acum, când îţi scriu. O găleată purificatoare, menită să măture spre canalizare covoraşul de chiştoace de maría (nu Maria Magdalena, ci Maria Marihuana) cu care mi-au colindat toată noaptea, la ferestre.
  3. În primele zece secunde din ianuarie, să-l pup pe Olaf fix în bot, deşi nu-i place.
  4. Să uit conştiincios dorinţa de la Început, ca sa-mi răsară proaspătă, în minte, la Sfârşit.
  5. Să-i spun cuiva foarte drag “la multi ani!”- şi aici e noutatea – FĂRĂ AŞTEPTĂRI, ca o coală albă de hârtie dispusă să fie făcută listă de cumpărături sau început de roman.

P. S. Să-ţi scriu mereu prima scrisoare, Doamnă, nouă şi verde. Verde ca… şi aici fiecare e liber să scoată din tolba subţiatului Moş Crăciun ce termen de comparaţie vrea. Numai noi două ştim că ritualul acesta, cel mai de preţ, nu-i deloc nou. E chiar în floarea vârstei. Doar culoarea e nouă si nici măcar nu se vede. Va trebui să mă crezi pe cuvânt. Oare ţi-am spus “La mulţi ani!”, Doamnă, ţi-am spus “La mulţi ani”?

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *