fbpx

Şerban Pavlu: În fiecare zi mă trezesc fericit

de

Am stat de vorbă cu actorul Șerban Pavlu despre UMBRE și despre toate luminile vieții sale pline de iubire, în care este nu doar artist ce a preschimbat, norocos, vocația în profesie, ci și tată și soț mereu neliniștit, adesea fericit.

Fotografii de Paul Buciuta

Marea Dragoste/revistatango.ro: Simţi că într-adevăr ai ajuns acolo unde îţi doreai să ajungi? Acum eşti recunoscut pe stradă, ai succes, eşti mai vedetă ca niciodată…

Șerban Pavlu: Să știi că lumea poate să te recunoască pe stradă și de la o reclamă, nu-ți trebuie cine știe ce realizări… Mare parte din notorietatea asta de care vorbeşti s-a datorat la început prezenței mele într-o emisiune de divertisment a lui Mihai Bendeac, unde ajunsesem, recunosc, din motive financiare, dar am rămas suficient de mult timp acolo. Apoi a existat o campanie de publicitate extrem de vizibilă, aceea cu Văru’, şi abia apoi a venit primul sezon din UMBRE. Toate acestea laolaltă, proiecte care se adresau unui public diferit, până la urmă, au dus la creșterea asta de notorietate de care zici tu, dar să știi că notorietatea poate să vină din te miri ce. La un moment dat ajunsesem atât de agasat de povestea asta cu publicitatea şi cu televiziunea, încât nici nu mai răspundeam celor care mă opreau sau le răspundeam obraznic. Până când am început să am surprize, oamenii veneau spre mine, iar eu le spuneam: “A, da, da, știu, m-ați văzut în reclamă, merci, ok!” Şi ei spuneau: “Nu, n-am văzut reclama, eu v-am văzut la teatru!” Sau ziceam, “Da, da, bine, sunt de la Bendeac!” Iar omul îmi răspundea, “Eu nici nu mă uit la televizor! V-am văzut în cutare film!” Și abia apoi mă scuzam și spuneam “Mulţumesc!”…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci nu-ți folosește în vreun fel notorietatea…

Șerban Pavlu: Nu îmi face rău, dar nici nu o privesc ca pe ceea ce mi-am dorit de la meseria asta! Eu mi-am dorit să fac lucruri care să îmi placă şi, evident, important e să primeşti roluri, asta contează! La noi, în România, nu e ca şi în America, nu e ca şi cum ai fi foarte cunoscut și box-office-ul ar exploda, dacă ești cunoscut, adică azi ai făcut un film pe 1000 de euro, dar, dacă merge bine, următorul tău film va fi de 100 000 de euro. Lucrurile nu merg aşa aici. Popularitatea asta în altă parte se traduce concret: eu sunt foarte cunoscut și, datorită acestei chestii, obţin contracte din ce în ce mai mari şi pe urmă merg cu limuzina, iar dacă vreau eu să mă dau jos şi să vorbesc, vorbesc, dacă nu, nu! Dar la noi nu e deloc aşa, nu e nimic plăcut să te oprească lumea la piaţă, când îţi cumperi și tu roşii, nu îţi foloseşte la nimic. Aici, ai mai mult partea neplăcută a popularităţii. Nu te îmbogăţeşti, nu devii un star… La noi nici nu există staruri propriu zise!

Marea Dragoste/revistatango.ro: Totuşi, de jucat ai jucat mult, ai avut roluri multe, bune…

Șerban Pavlu: Da, am jucat, şi pe mine mă uimeşte, mai ales că la noi nu prea se fac filme, dar dacă dau pe Imdb şi îmi trec numele, apare aşa o listă destul de lungă… Am jucat și sper să mai joc, pentru că eu mi-am dorit foarte mult profesia asta.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De când ai știut că asta e ce îți dorești cu adevărat, că ăsta e talentul tău?

Șerban Pavlu: La mine, înainte de a fi un talent, a fost o pasiune. Pentru că eu, când am dat la facultate, nu eram aşa de convins că am talent, doar că, pur şi simplu, îmi dădusem seama că mie îmi place foarte mult teatrul şi pentru mine asta a fost opţiunea numărul 1, teatrul.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a început pasiunea asta, cine te ducea la teatru?

Șerban Pavlu: Părinţii mei, în copilărie, mergeau relativ des la teatru, chiar dacă nu au nici o legătură cu lumea artistică decât pe bază de apreciere, ca spectatori. Însă erau nişte oameni care mergeau la film, la teatru şi la operă în mod constant. Când am crescut suficient, am mers și eu împreună cu ei, iar de când am ajuns în liceu am început să merg singur. Am avut aşa o perioadă în care nu mă mai interesa teatrul foarte tare, apoi îmi amintesc precis momentul când m-am reconectat, eram în liceu, la Ion Neculce, și un coleg care avea bilete la un celebru spectacol la Grădina Icoanei, Visul unei nopţi de vară al lui Liviu Ciulei, m-a luat cu el. Am mers datorită lui la spectacolul ăla şi apoi am continuat să merg singur. Nu vedeam chiar toată stagiunea, dar vedeam multe spectacole, în special la Bulandra. E foarte comic că acum sunt angajat la Bulandra!

Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu e comic, e minunat! Ce șansă, ce noroc!

Șerban Pavlu: Eu m-am angajat la teatrul Bulandra în momentul când am terminat facultatea, ceea ce a fost iarăşi un imens noroc, o potriveală extraordinară. Într-adevăr există și noroc în povestea asta, dincolo de talent sau de muncă, există şi noroc, și coincidenţe… Rectorul facultăţii a fost Victor Rebengiuc, care, în momentul când am terminat facultatea, era directorul teatrului Bulandra, or, el ne ştia foarte bine, omul ne văzuse în examene, ne văzuse învățând, ne văzuse jucând timp de patru ani de zile…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar se învaţă actoria, se poate învăţa, de fapt?

Șerban Pavlu: Eu am învăţat-o mai mult după ce am terminat facultatea, în facultate mai mult m-am învăţat eu cu ideea de a fi actor. E un fel de interfaţă facultatea între tine, liceanul, civilul care ai fost înainte și profesia asta, e o trecere, un punct, un nod de conexiune cu alţi oameni, cu regizorii. Asta nu e o artă care se poate practica pe cont propriu, din păcate, din punctul ăsta de vedere diferă total de arta cu autor precis. Nu eşti un pictor, un scriitor care se aşază la masă şi scrie, nu eşti un muzician care până la urmă se duce şi exersează acasă şi îşi practică instrumentul ăla, eşti în permanență legat de ceilalţi. Sigur, poţi să faci un one man show, dar şi acolo eşti legat de public cumva. Nu poți spune: ăsta e produsul meu, poftim, ţi-l aduc, am terminat! De aceea, eu nu mă simt legat de facultate într-un fel determinant, nu pot nici să spun că sunt un autodidact, însă, într-un anumit sens, partea de învăţare a actoriei a venit după ce m-am angajat la teatru, când a început aşa, ca o a două şcoală, cum era probabil pe vremuri, înainte să existe facultăţi, când ajungeai într-o trupă și învățai acolo, că eu nu cred că pe vremea lui Molière era facultate, deși oamenii jucau şi atunci.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi a fost greu la Bulandra sau, nimerind într-un teatru bun, a fost mai uşor?

Șerban Pavlu: Nimerind într-un teatru bun, standardele erau sus şi nu era prea simplu să joci un rol mai important. Sau, jucând alături de oameni care sunt deja foarte sus, e uşor să te pierzi. Poți să rămâi un etern anonim, dacă nu îţi afirmi propria voce.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Acum, însă, ai roluri bune, roluri principale, și în teatru.

Șerban Pavlu: cum au început să apară nişte lucruri foarte interesante. Mulţi spun că există şi o vârstă ideală pentru fiecare actor, nu neapărat toţi strălucesc la început, şi poate eu sunt mai aproape acum de vârsta asta bună pentru mine. Profesorul meu din facultate, Alexandru Repan, mi-a și spus: tu nu o să joci acum la 20 de ani sau până în 30 de ani. Și ceva-ceva a fost adevărat în ce mi-a spus, fiindcă la mine lucrurile au început să se lege foarte tare după 35 de ani.

Ce puteam să zic?! “Facem totul, băieţi, dar asta, nu!”?… Am avut o strângere de inimă, clar, nu e plăcerea mea cea mai mare să mă dezbrac de tot în faţa camerei de filmat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și în filme ai jucat la regizori mari…

Șerban Pavlu: Am jucat şi la Lucian Pintilie, dar, pentru mine, esenţială e întâlnirea cu Radu Jude, cu acest regizor care mi-e şi prieten, cu care am făcut un scurt metraj, numit Alexandra. Scurtmetrajul ăla a schimbat foarte mult în viaţa mea, pentru că a fost chiar o întâlnire… Mulţi regizori de film nu calcă în teatru sau nu merg foarte des la teatru, să vadă actorii jucând, ei vor castinguri, iar actorii români nu prea ştiu sau nu prea vor să dea castinguri. De aceea a fost o întâlnire valoroasă.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar în afară de proiectele de la Bulandra, joci şi în alte părţi?

Șerban Pavlu: Am început să joc şi în afară, joc la Teatrul de Comedie, la Teatrul Evreiesc, joc la Teatrul Naţional, la Arcub, la Godot, joc la Cinema Pro în Demnitate.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și nu ai intrat într-o tipologie, joci de toate, și în film, și în teatru, te-am văzut şi domn, şi golan…

Șerban Pavlu: Probabil că există o tipologie fizică, dar, dincolo de asta, pentru mine e o componentă esenţială a meseriei de actor să joc de toate, şi comedie, şi dramă, până şi în film sunt lucruri extrem de diferite, pentru că, pentru mine, treaba asta este importantă. Nu îi desconsider pe actorii care au un fizic foarte puternic şi care mereu merg în aceeași zonă, dar pentru mine o asemenea situație nu ar fi prea plăcută, eu prefer ca fiecare rol să îl iau ca pe o chestie albă. Deschid textul, mă uit care e prima replică şi abia apoi văd unde mă duc. Iar faptul că mi se permite să joc şi comedie, şi chestii serioase, mă bucură foarte mult. Cel puţin până acum ăsta a fost idealul meu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci nu ești genul de actor care să se remarce și pe stradă… Să fluture o eșarfă, să întoarcă lumea capul după el…

Șerban Pavlu: Eu prefer ca pe stradă să nu te remarci prin nimic. Nu am fost niciodată fanul acelui tip de artist care trece pe stradă, arată într-un fel, e înalt, e frumos, poartă eşarfă, cravată, poartă o floare – toate clişeele astea mai vechi sau mai noi, după care întoarce lumea capul pe stradă, se vede că a intrat un actor de scenă. El aşa intră şi într-o florărie, de altminteri consider că, mai degrabă, aceşti oameni se fac remarcaţi în florărie şi în magazine. Pe scenă, brusc, le piere charisma, şi vocile alea, deodată pe scenă nu se mai aud la fel, dar, sigur că există persoane care au, pur şi simplu, alte date fizice sau vocale.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi în UMBRE ai un rol… cum n-a mai fost altul, ești un recuperator, un criminal, un tip absolut nemilos în partea profesională… Cum a venit rolul ăsta?

Șerban Pavlu: Ca un cadou imens a fost pentru mine rolul din UMBRE! Rolul ăsta este o victorie a mea personală, mi-a plăcut foarte tare, mai ales că UMBRE, în sine, este o poveste ca visul oricărui puşti! (râde) Visezi să te faci actor și să joci într-un serial de acţiune, iar ăsta e modelul de serial american, ce mai vrei?! Însă nu credeam că voi primi acest rol, nici eu nu mă vedeam neapărat în el. Și nu pentru că mă văd ca pe Chopin tânăr, ca pe un intelectual prin excelență, totuşi, tipul ăsta se presupune că e un recuperator periculos, un om cel puţin capabil să îţi rupă mâna, să ţi-o pună în buzunar și să te trimită acasă cu ea. Și mi-am dat seama că există o limită pe care o ai, ca prezenţă. Dacă ar intra acum un recuperator pe uşa şi s-ar pune pe canapeaua asta, deodată, fără să zică nimic, l-am recunoaște… Plus că o persoană care are o anumită înfăţişare de la natură nu se mai preocupă atât de tare de cum arată, se poate preocupa de ce simte, ce crede, ce spune, pentru că restul, parchetul ăsta exterior e făcut deja, ori mie mi se părea că pachetul ăsta exterior lipseşte la mine şi nu am cum să-l fabric eu, aşa… Dar castingul a fost lung, nu a fost o singură probă, s-a tot prelungit, iar eu m-am tot cufundat în rolul asta. Până la urmă am luat, dar în timpul rolului am fost şi eu surprins şi sper că, dacă serialul a fost o reuşită, probabil că am reuşit să mă apropii de zona asta care mi se părea atât de incompatibilă cu mine. Dar, recunosc, prima dată, reacţia mea asta a fost: nu o să mă ia pe mine să joc aşa ceva, în veci! Nu am fost un tip din ăsta bătăuş, am făcut sport, dar nu eram un om din ăsta de pe stradă. Dacă ar fi mers pe reţeta americană pentru asemenea producții, ar fi luat pe unul care în tinereţea lui a fost bătăuș, şi după aia a mers un an la pușcărie, și abia apoi s-a făcut actor. Atunci, da, ai un background. Eu eram un băiat din Bucureşti, am avut şi eu o gaşcă, dar nu eram nişte oameni care mergeam şi ne băteam pe străzi cu lanţul… Am ascultat şi eu muzică hip-hop, dar… nu-i chiar același lucru.

Marea Dragoste/revistatango.ro: A fost, deci, foarte greu?

Șerban Pavlu: A fost o încercare şi o şcoală în sine, pentru mine…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar nu ai avut și limite? Nu mai zic de bătăi, de sânge, dar, de exemplu, ai apărut gol, te-am văzut gol pușcă, te-a văzut toată ţara…

Șerban Pavlu: Și acuma ce puteam să zic?! “Facem totul, băieţi, dar asta, nu!”? Simţeam că e parte din întreg, nu mi se păreau niște scene inventate, așa… Am avut o strângere de inimă, clar, nu e plăcerea mea cea mai mare să mă dezbrac de tot în faţa camerei de filmat. Dar acum consider, aşa, că m-am şcolit din punct de vedere al stăpânirii în faţa camerei.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci ţi-a folosit!

Șerban Pavlu: Da, mi-a folosit imens din punct de vedere profesional.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar personajul tău, Relu, are şi o nuanţă de umanitate, de generozitate, de aici vine frumuseţea rolului, nu e numai un mafiot veros…

Șerban Pavlu: Da, e tot ce îţi poţi dori! Relu e personajul negativ, dar are o poveste foarte înduioşătoare, are famila lui la care ţine, pe care încearcă să o protejeze de tot gunoiul în care trăieşte, iar spaimele lui care ţin de familie, de oamenii pe care îi iubeşte, de fapt îl fac să fie un om mai bun, iar, în termeni dramaturgici, un personaj mai complex.

Marea Dragoste/revistatango.ro: La sezonul doi a fost diferit?

Șerban Pavlu: Toată lumea a fost mai încălzită, ştiam cu toții mai bine… Sezonul ăsta e mai dark, mai descreierat puţin, eu sper să meargă bine. Oricum, am simțit, deși nu sunt foarte activ pe reţelele sociale, că unor oameni nu le-a rămas indiferent serialul asta. Era evident că nu a trecut neobservat şi asta e o mare satisfacţie. Dar a fost mult de muncă…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și a fost și o perioadă foarte aglomerată a ta și în plan personal, ai doi copii mici, foarte mici!

Șerban Pavlu: Natalia o să facă şase ani şi Nicolae o să facă trei… Da, a fost o perioadă mai aglomerată ca oricând, aproape că nu mai dormeam. Eu am filmat şi am făcut lucruri pentru care alţii se protejează enorm, într-un moment în care eu, acasă, aproape nu dormeam. Au venit foarte multe lucruri deodată.

Experienţa paternităţii a fost, toată, foarte ciudată pentru mine, cinci ani a fost… ca o facultate. Abia acum sunt părinte, până acum nu mă dezmeticisem. Am avut nevoie de cinci ani ca să mă transform într-un tată.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deduc să te-ai implicat mult şi în creşterea copiilor. Le făceai laptele în biberon?

Șerban Pavlu: Da, le fac şi acum! Pentru că noi suntem doar noi, sunt eu, soţia mea, Oana, și copiii, nu avem unul dintre bunici care să stea cu copiii, așa, permanent.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ești, deci, familist dedicat… Nu ai admiratoare, nu vin doamne după tine, nu îţi trimit scrisori?

Șerban Pavlu: Cred că, în profesia asta, există o uşurinţă mai mare cu care probabil te-ai putea apropia de publicul feminin, dar nu, nu mai vine nimeni după mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Când se termină chestia asta, cu flirtul, cu înșelatul?

Șerban Pavlu: Când îmbătrânești, cred.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai asistat la naşterile copiilor?

Șerban Pavlu: La fetiţă, nu. La Nicolae, da. Natalia s-a născut în Spania, pentru că soţia mea a lucrat o vreme acolo şi avea o asigurare socială şi dreptul să aibă asistenţă medicală în sistemul lor de sănătate, care e mult mai bun ca al nostru.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost pentru tine să fii departe de ea când năștea?

Șerban Pavlu: Ciudat… Experienţa asta a paternităţii a fost, toată, foarte ciudată pentru mine, cinci ani a fost… ca o facultate. Abia acum sunt părinte, după cinci ani. Până acum nu mă dezmeticisem. Am avut nevoie de cinci ani ca să mă transform într-un tată, să simt relația asta, să-i simt tot timpul ca parte din viaţa mea. Au fost şi momente de revoltă, nu o să ascund lucrurile astea, dar au fost copii doriţi.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi cum ai reuşit să treci peste revoltă, cum ai reuşit să te adaptezi?

Șerban Pavlu: Am mai şi îmbătrânit, am tăiat distracţiile de pe listă… Iar o parte din distracţia mea s-a transformat în munca mea. Mi-am propus ca momentele mele plăcute să fie tocmai astea în care muncesc şi încerc foarte mult să mentalizez lucrurile în felul acesta. Mi-am propus, de exemplu, ca întâlnirea mea cu Marius Manole din Demnitate să nu fie ca şi cum eu aş lucra undeva, ci ca și cum în timpul liber mă întâlnesc cu prietenii şi fac teatru. Şi treaba asta a funcţionat. Am început să mă gândesc și că, din punct de vedere al sănătăţii, este, de fapt, foarte rău să pierd nopţile. Eu chiar am analizat serios lucrurile astea şi, pur şi simplu, am înțeles că îmi face rău pe termen lung să stau nopțile, că, de fapt, îmi fac singur rău. Înainte simţeam ca o gheară, aşa, care mă strânge, când mă întrebam: adică eu nu mai pot acum să ies, eu nu pot acum să merg cu prietenii?! După care mi-am dat seama că o mare parte din această strânsoare nu vine din partea copiilor, ci vine din cauza carierei. Şi a faptului că un actor, dacă joacă teatru, nu o să plece în weekend din oraş, căci spectacolele sunt în weekend. M-am întrebat, dacă nu aș avea copii, nu aș face lucrurile astea, la fel, pentru cariera mea?! Și mi-am dat seama că tot aşa le-aș face…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi cu copiii, te implici, stai cu ei?

Șerban Pavlu: Consider că a sta cu ei înseamnă a vorbi cu ei, iar a vorbi cu ei înseamnă a-i modela într-un fel mai important decât orice fel de lecție. Timpul ăsta petrecut cu părinţii nu prea poate fi înlocuit. Și nu mă gândesc la stat cu bona, nici măcar dacă stau cu bunicii nu e acelaşi lucru. E foarte uşor să pui copilul la ţară, la pachet, și îl mai vezi în vacanţă, dar nu e acelaşi lucru.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar tu, ca tată, ai putea să stai fără ei?

Șerban Pavlu: Mă tem că aş putea, recunosc că mă tem de mine. Dar nu e cazul, că nu se întâmplă așa. Eu am înțeles cum stau lucrurile și m-am hotărât să văd beneficiile din situaţia în care sunt. Și nu sunt beneficii mici! Nu sunt mulţi oameni care să îşi permită să trăiască așa. Mie nu îmi lipseşte nimic. Pot să îmi văd copiii zilnic, dar sunt în acelaşi timp un om activ în carieră. Şi lucrurile astea sunt foarte bune. Simţi că eşti într-o situaţie care nu îţi place, dar dacă te compari cu alții, de fapt vezi că nu sunt foarte mulţi oameni în situaţia asta așa de bună. Să fiu conectat tot timpul cu familia mea, dar și, practic, să trăiesc din meseria asta, care e vocaţia mea…

Marea Dragoste/revistatango.ro: La nivel de iubire, de sentimente, ce ai descoperit de când eşti tată?

Șerban Pavlu: Am descoperit că sunt un om egoist, că e foarte greu să renunţi, dar că, uneori, trebuie să renunţi la tine. Și am mai descoperit frica de moarte, mai puternică decât oricând. Știu că, la nivel psihologic, lucrurile se leagă, atunci când ai copii. Proiectând vieţile lor, proiectez și… Când îmi spun că atunci când băiatul meu o să aibă 30 de ani, eu o să am 70 de ani, reiese o matematică foarte concretă. Și-mi dau seama că atunci când fiul meu va avea vârsta mea de acum, e foarte posibil ca eu să nu mai fiu în viaţă. Prin ei, asta am descoperit, de fapt, că se termină… Iar tot ceea ce simt e inundat de o duioşie foarte mare, mă trezesc aşa, în mijlocul zilei sau al serii și mă întreb: ce or face? Unde or fi ei acum? S-or fi culcat? Eu mă duc să fac repetiţii la nu ştiu ce piesă şi ăia plâng acasă după mine…, îmi spun.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Devine mai simplu când se fac mai mari…

Șerban Pavlu: Eu vreau să petrec timp cu ei, acum, îmi doresc să crească, dar de fapt vreau să curgă cât mai încet timpul, încet-încet, ca mierea… Aş vrea să avem timp să facem multe lucruri împreună. Oricum, în fiecare zi, mă trezesc fericit. Și știu că, faţă de alţi oameni, eu am avut o perioadă de libertate mult mai mare, mai aveam un pic şi făceam 40 de ani, dacă nici asta nu e tinereţe cu distracţii, atunci care e?! Acum trăiesc altă etapă.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai opri timpul pentru copiii tăi, dar pentru tine, în profesie? Mai crești?

Șerban Pavlu: Am un proiect în care sunt acum implicat, cu un actor care mi-a fost al doilea profesor al vieții mele, Victor Rebengiuc, la care ţin enorm. Prezenţa lui în viaţa mea profesională este extrem de importantă şi repet la Teatrul Naţional “Regele moare”, cu el în rolul principal. Și îmi face mare plăcere să îl văd din nou. Culmea e că am jucat mai des cu el decât cu mulţi actori de vârsta mea sau din generaţia mea. Nici nu ştiu al câtelea proiect e să fiu cu el pe scenă, cu el şi cu Mariana Mihuţ…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci mai înveţi, în continuare… Mai sunt încă lucruri pe care poţi să le înveţi jucând cu actori buni?

Șerban Pavlu: Da, continuu. Acum ştiu suficient de multă actorie, cât să pot învăţa actorie fără să mai fie un curs, ştiu la ce să mă uit. Și da. Răspunsul este, clar, da, în continuare de la ei doi învăţ.

Rolul ăsta este o victorie a mea personală, mi-a plăcut foarte tare, mai ales că UMBRE, în sine, este o poveste ca visul oricărui puşti! Visezi să te faci actor și să joci într-un serial de acţiune, iar ăsta e modelul de serial american, ce mai vrei?!

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și în UMBRE ai o parteneră de excepție, Maria Obretin e și ea, ca și tine, un mare talent.

Șerban Pavlu: Da, e o actriţă formată acum, şi cu o faţă de film foarte bună, care, în altă țară, de exemplu, făcea multe parale. Asta e o meserie mai aspră cu fetele, sunt şi mai puţine roluri, nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată la lucrul ăsta – dar ia orice piesă şi uită-te câte roluri de bărbaţi sunt şi câte roluri de femei sunt! Acum au început şi prin America să se mai agite, dar va mai dura ceva. Apar figuri din astea foarte cunoscute, Annette Bening sau Susan Sarandon, care au început să spună că roluri după 50 de ani nu mai există, pe când, pentru bărbaţi, roluri de 60 de ani sunt destule. La femei, peste 60 de ani mai e Meryl Streep şi, după ea, s-a închis cortina. Și asta este o discriminare, una reală. E o meserie aspră pentru femei, eu nu aş lăsa fata mea să fie actriţă… Există o discriminare reală, de multe ori femeile sunt luate într-o producție pe criterii din astea, superficiale, hai să înfrumuseţăm puţin peisajul…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar o femeie se consideră că, în primul rând, trebuie să se ocupe de familie. În interviuri, pe femei le întrebăm cum împacă familia și cariera, pe bărbați îi întrebăm doar de carieră.

Șerban Pavlu: Întrebarea e bună și pentru mine, eu chiar asta fac, împac cariera cu viaţa. Le împac pentru că ele, în mod obișnuit, nu se împacă ușor. În România rămâne totuşi status quo-ul ăsta în care o familie înseamnă o femeie care se ocupă de copii şi un bărbat care aduce, şi taie, şi spânzură. Dar câtă vreme chestia asta e privită inclusiv de femei ca fiind situația normală, lucrurile nu se vor schimba. La mine, repet, nu este cazul…

Interviu realizat în octombrie 2017

 

 

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *