Nu intotdeauna facem alegeri care sa ne faca parintii fericiti, si nu putine sunt situatiile cand drumurile pe care pornim nu sunt deloc cele bine vazute de familie. Cum e sa-ti doresti sa devii cantaret, iar mama sa te vrea cu orice pret profesor de matematica? Cum e cand tu vrei o cariera in televiziune, iar parintii tanjesc sa te vada doctor? Cine poate decide, pana la urma, ce e mai bine pentru noi? Mihai Traistariu si Leonard Miron ne-au povestit din experientele lor pe aceasta tema.
Mihai Traistariu: „Mama mi-a spus sa las prostiile si sa-mi vad de matematica“
In familia mea chiar a fost cazul de “tineri in loc”, mai ales din partea mamei, cand eram copil. Ea a vrut tare mult sa devina cantareata, iar tata era pictor, deci, cumva, ar fi trebuit sa se astepte ca, din patru frati, macar unul sau doi sa se indrepte spre arta. Mama, insa, n-a fost deloc de acord cu mine cand a auzit ca vreau sa cant. Prin clasa a unsprezecea incepusem cu muzica, dar o tratam ca pe un hobby si nu stiam daca o sa fac cariera din asta. Plus ca eram olimpic la matematica, iar mama abia astepta sa ma vada la facultate, nicidecum pe scena!
Dar eu am inceput sa particip la festivaluri si sa ma preocup indeaproape de muzica, spre ingrijorarea mamei. Mi-a spus sa las prostiile si sa-mi vad de matematica, pentru ca n-aveam sa ajung nicaieri cu muzica. Ea a tot incercat sa faca ceva in domeniu, vreo sapte ani s-a straduit, a participat la „Steaua fara nume“, dar nu a reusit sa se lanseze… Vazand ca a esuat, s-a gandit sa ma scuteasca si pe mine de o dezamagire.
Tata a fost neutru la alegerea mea si, din pacate, a murit cand eu eram abia la inceput in cariera. Mama, pana la urma, s-a bucurat pentru mine. A murit cand eu eram la Eurovision… Dupa moartea ei, am gasit prin casa articole din ziare despre mine, pe care ea le stransese, deci cred ca era mandra de mine.
In ceea ce-i priveste pe fratii mei, n-am avut sentimentul rivalitatii cu ei, decat poate cu cel care e pictor. Probabil ca fiind tot artist, si-ar fi dorit sa ajunga mult mai cunoscut si mai apreciat. Ma gandesc ca tocmai de aceea, vazand ca mie mi se acorda atentie publica, are un soi de invidie fata de mine, lucru care ma deranjeaza si chiar i-o spun!
Leonard Miron: „Ai mei au tot sperat sa ma apuc de ceva serios, cum ar fi Medicina“
Cand m-am hotarat sa intru in televiziune, evident ca s-a lasat cu scandal in familie. Ai mei au tot sperat ca intr-o zi „sa-mi vina mintea la cap“ si sa ma apuc de ceva serios, cum ar fi Medicina. Si anii treceau, sperantele si sansele de a deveni dr. Miron scadeau, asa ca, pana la urma, bunica a gasit scuza ideala: „E mai bine la televiziune; cel putin, daca o da in bara, telespectatorii pot scapa de el cu telecomanda, pe cand bietii pacienti cum ar evada din cabinet?“
Ani mai tarziu, am devenit insotitor de zbor. Aici am fost cam las, cam fricos si i-am spus mamei destul de tarziu. Si, de fiecare data cand se intampla un incident aviatic, trebuie sa o sun sa o linistesc.
In afara de cariera, nu am mai avut discutii, pentru ca am inteles de mult ca indiferent ce cred eu intr-un anumit moment, ai mei imi vor intotdeauna binele. Si daca mai punem in ecuatie si experienta lor de viata, e clar ca balanta se inclina catre punctul lor de vedere. Exista insa si acum dispute minore: numarul de tigari zilnice, ora de culcare, paharul de Campari (ne)lipsit de la masa de seara, cum ma tund… Dar astea-s amuzante, ca vorba aceea „cainii latra, ursul trece“. Cine sunt cainii si cine este ursul ramane de stabilit de la caz la caz…
