Ea, Medeea Marinescu, este o mare actriță și o făptură de-o finețe și de-o delicatețe greu de egalat. El, George Dăscălescu, este un director de imagine talentat, căutat și premiat și un om onest, corect, atent, plin de umor… S-au cunoscut în urmă cu zece ani, s-au îndrăgostit unul de celălalt și astăzi sunt părinții a doi băieți: Luca și Filip.
George Dăscălescu: Căutăm echilibrul normalității
Alice Năstase Buciuta: De când a venit atracția ta, George, către lumea filmului și a teatrului?
George Dăscălescu: Întâmplarea face că eu am crescut în teatru. Mătușa mea lucra la Teatrul Odeon, iar eu am fost un soi de copilul al teatrului…
Te lua că nu avea cu cine să te lase sau te lua și pentru că îți făcea plăcere?
George Dăscălescu: Și, și… Era, la început, o combinație, dar în timp a devenit o mare plăcere, stăteam la repetiții la toate spectacolele. Se organizau acolo întâlniri, se făceau revelioane, iar eu stăteam cu băieții actorilor. Așa m-am împrietenit cu Alex Iureș, băiatul lui Marcel, și suntem prieteni de la 12 ani și până astăzi.
Nu ai vrut să te faci și tu actor?
George Dăscălescu: Nu, pe mine m-a fascinat, mai degrabă, regia. Stând acolo la repetiții, cu Alexandru Dabija, cu domnul Dragoș Galgoțiu, cu toți regizorii care au fost, regia mi s-a părut partea fascinantă… Iar Radu Afrim mi-a marcat direcția artistică, chiar dacă el nu știe.
Ce anume te-a marcat, ce te-a impresionat la Radu Afrim?
George Dăscălescu: Viziunea liberă cu care lucra, libertatea pe care și-o dădea și curajul de a căuta tot timpul altă latură a lucrului evident. Și cât eram la liceu, la arte plastice, și apoi, când am intrat la facultate, începusem să fac fotografii pentru caietele-program de la teatru. Iar când am ajuns la o piesă de-a lui Radu Afrim – se chema ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, un spectacol absolut superb, prima mea experiență nonclasică a abordării unui text – am ajuns în contact direct cu Radu, care mi-a spus: ”Vreau să faci fotografii altfel, nu vreau să faci fotografiile pe care le-am văzut până acum, vreau să găsești altceva!” În momentul acela, cerința lui m-a destabilizat, dar, în același timp, m-a forțat să ies din zona mea de confort și am început să caut lucruri în direcții la care nici eu nu mă gândisem. A fost o experiență foarte interesantă și plină de emoții, fiindcă nu știam ce-o să zică, mai ales că Radu este foarte exigent vizual, el chiar este un regizor extrem de vizual! Când m-am dus la el cu CD-urile cu fotografii aveam emoții enorme, dar, surprinzător, i-au plăcut și, tot surprinzător, am înțeles ce voia și, din momentul acela, fotografia a fost pentru mine o supapă creativă.
Dar nu ai dat la Regie…
George Dăscălescu: Am dat la Imagine, după ce făcusem liceul de arte plastice, Tonitza, deci având un bagaj vizual în spate. Pe atunci, în liceu, nu aveam o pasiune nestăvilită pentru film, dar când m-am dus să văd programa la facultate și am făcut cursurile pregătitoare, care să te introducă în lumea filmului, mi-am dat seama că Imaginea nu este numai despre lumină, despre mișcarea camerei și despre tehnica din spatele aparatului, ci ține de fapt de un întreg concept pe care îl pui la punct cu regizorul. Tot aud colegi care zic că meseria asta e pe cale de dispariție, fiindcă toate au devenit foarte la îndemână, există aparate digitale și toată lumea filmează și prinde imediat secretele tehnicilor, dar eu nu cred asta, pentru că, de fapt, în spate este un întreg concept, asemănător regiei, nu este cu nimic mai prejos. Regizorii îl concretizează cu mizanscena și cu actorii, noi îl concretizăm cu obiectivele și cu lumina, este mai mult sau mai puțin același lucru. Și meseria asta nu are cum să moară, pentru că e, de fapt, un pilon extrem de important în structura dramaturgică și în conceptul pe care îl propui spectatorului. Și m-a motivat asta și de aceea am rămas la Imagine.
Din păcate, ține și de buget, mulți probabil că fac rabat exact în zona asta atât de sensibilă.
George Dăscălescu: Trebuie să te acordezi bugetului disponibil, de asta a și apărut cumva expresia asta minimalistă, care a devenit azi un curent… Evident că atunci când ești și talentat, și ai o viziune foarte clară a ceea ce vrei să spui, în definitiv nu contează atât de mult ce buget ai, există variante de expresie pentru fiecare buget în parte. Iar minimalismul este o opțiune care trebuie respectată pentru că e extrem de profundă, în definitiv, fondul este mai important decât forma, se merge către esențializare. Evident că bucuria ar fi să le ai pe amândouă, să ai și forma, să ai și fondul, iar noi avem fondul, dar nu prea avem bani de formă… Dar așa cum s-au descurcat regizorii din ‘90 încoace, așa trebuie să ne descurcăm și de aici încolo.
De când ai înțeles că asta e calea ta cea bună, de când ai început să ai succes?
George Dăscălescu: Eu am rătăcit în facultate până în anul III, dacă nu chiar IV, și toate filmele mele din facultate au fost niște rebuturi. Aveam cumva dorința asta regizorală în mine, tot timpul voiam să mă duc mai departe, nu mă rezumam la chestiuni vizuale, voiam și dramaturgie, de asta au ieșit niște rebuturi. Noi am avut doi profesori, în primii doi ani a fost domnul Mircea Gherghinescu, iar din anul II a venit domnul Doru Mitran, care, din păcate, s-a stins acum câteva săptămâni, mult prea tânăr… Domnul Mitran, care a fost un operator extrem de talentat și extrem de cult (e foarte ciudat să vorbesc așa la trecut despre el!), a fost pentru mine ceea ce a fost Radu Afrim… Abia ascultându-l și învățând de la el mi s-a întâmplat să aflu cam ce vrea meseria asta cu mine. De acolo a început procesul meu de inițiere în direcția cinematografică. Și apoi am avut norocul să lucrez cu Marius Panduru, care m-a luat asistentul lui.
De ce te-a luat asistentul lui pe tine și nu l-a luat pe colegul tău?
George Dăscălescu: Habar nu am de ce m-a luat pe mine, cred că a fost noroc! O fi vorbit și cu domnul Gherghinescu, cu domnul Mitran, habar nu am, nu știu ce s-a întâmplat, ideea este că avea un film de făcut când eram în facultate și m-a luat asistent. Și după aceea am lucrat cu el la Porumboiu, am lucrat cu el la Nae Caranfil, la ambele lui filme din ultimii ani, Restul e tăcere și Closer to the Moon – el era operator și eu eram cameraman, lucram în tandemul ăsta, eu eram la cameră, el era cu lumina și cu limbajul. Și am ajuns și la Weekend cu mama al domnului Gulea, unde am întâlnit-o pe Medi.
Acolo v-ați cunoscut, lucrând?
George Dăscălescu: Da, acolo ne-am cunoscut, acolo erau ocheade de la cameră la mizanscenă… În ceea ce privește proiectele mele, după Weekend cu mama a venit acest Closer to the Moon, când am luat decizia să văd ce mi se întâmplă, pentru că e o industrie micuță – așa am gândit eu atunci – și oamenii încep să te cunoască făcând un lucru, și, dacă îl faci doar pe acela de prea multe ori, oamenii numai așa te vor cunoaște. Și eu voiam mai mult de atât. Așa că am avut o perioadă destul de lungă în care nu am făcut mai nimic. Adică făceam în continuare fotografiile la teatru, am filmat foarte multe piese de teatru, cred că sute de piese, lucru care pe mine nu mă motiva pe mine profesional, dar îmi plăcea să văd reprezentația, îmi plăcea să mă duc să le văd efectiv și mă implicam filmând, uitându-mă și înțelegând dramaturgia. Și asta am făcut foarte mult timp, până când am zis Stop și la asta. Și chiar am rămas în aer atunci, nici teatru nu aveam, nu mai făceam fotografii, nu mai filmam…
Asta din punct de vedere profesional, dar între timp viața voastră a mers înainte, l-ați avut pe Luca, nu?
George Dăscălescu: Luca s-a născut în 2009 și mi l-am asumat eu pentru aproape doi ani de zile, pentru că Medi tocmai începuse filmările în Franța, la trei luni după ce a născut. Ea a plecat în Franța, iar eu am rămas cu Luca aici…
Cum a fost perioada aceea ca experiență pentru tine?
George Dăscălescu: Asumată, pur și simplu. În plus, mi-am dat seama cum arătam eu când eram mic și cum arătam noi toți când eram mici, am început să conștientizez, de fapt, ce înseamnă să fii părinte. Atunci am înțeles-o și pe mama, l-am înțeles și pe tata, a fost un proces introspect extrem de interesant în doi ani de zile, în care mi-am asumat că nu fac nimic efectiv, deși aveam perspectiva unor proiecte, dar nimic concret. Însă nu m-a deranjat…
De ce să te deranjeze?!
George Dăscălescu: Pentru că efervescența la vârsta aceea, energia pe care o ai și dorința de a te urca pe o scară ierarhică era mare. Nu poți acuza pe nimeni la vârsta aceea că vrea să lucreze sau că vrea să iasă cu prietenii. Eu, atunci, am făcut altceva, am început să-mi chem prietenii acasă. De ieșit nu puteam să ies, dar veneau prietenii la mine. Îl culcam pe Luca seara și după aceea stăteam jos la discuții.
Tot despre artă, probabil.
George Dăscălescu: Da, evident, tot ce se acumula pe timpul zilei trebuia vărsat seara undeva. În timp, lucrurile au intrat ușor-ușor în normal, Luca a început grădinița, eu am început să lucrez niște videoclipuri, am lucrat destul de mult și în publicitate, am mai făcut niște filme, la cameră, cu Viorel Sergovici, așa, pentru întreținerea financiară. Și într-o zi m-a sunat Marius Panduru și mi-a zis: „Uite, e un băiat care are un scenariu senzațional, și trebuie să meargă în Polonia, la un workshop la școala lui Andrzej Wajda, și are nevoie să filmeze acolo două secvențe din film, iar eu nu mă pot duce. E la Ada Solomon. Te interesează? Îți spun, scenariul este foarte frumos. Și de aici încolo, poate chiar lucrați împreună.” Și am spus: ”Cum să nu mă intereseze?! Sigur că da!” Când m-am întâlnit cu regizorul, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: ”Tu ești operatorul care o să facă o imagine senzațională la filmul meu?” ”Poate, nu știu!”, am răspuns… Acela era Daniel Sandu, regizorul de la Un pas în urma serafimilor… Asta se întâmpla când Luca făcea un an. Am plecat în Polonia și, de acolo, am rămas în relații. Am făcut scurtmetrajul Numărătoarea manuală cu care el a avut niște selecții pe la festivaluri internaționale, apoi am făcut încă un scurtmetraj finanțat de Ada Solomon, am ajuns să fac cu domnul Radu Gabrea Lindenfeld în 2013 sau 2014, tot așa, cu un buget foarte mic și cu greu, iar acela a fost primul lung metraj pe care l-am făcut și a fost nominalizat la Gopo, și la imagine, și la scenografie, și la machiaj, și actrița din rolul principal. Și apoi a venit și vremea Serafimilor…
Film pentru care, anul acesta, nu ai fost doar nominalizat, ci ai și câștigat premiul! De fapt, au fost două premii, unul pentru Serafimi, cea mai bună imagine, și Premiul special al Asociației Operatorilor…
George Dăscălescu: Nici nu știu ce să zic de premiile astea două… Sunt onorat, în special de Asociația Operatorilor, deși ei nu dau premiul doar filmelor nominalizate, ci tuturor filmelor din 2017. Dar nu mă entuziasmez atât de tare pentru că, din păcate, la noi nu înseamnă mai nimic, mie îmi place să zic că este noaptea orgoliilor la Gopo…
Pe Medeea crezi că ai influențat-o în vreun fel, cu modul în care vezi tu lumea, imaginea?
George Dăscălescu: Cred că ea poate să zică cel mai bine dacă am influențat-o într-un fel sau altul, dar eu cred că, într-o relație, oamenii se influențează reciproc și scot ce e mai bun pentru relația aia și dintr-unul, și dintr-altul. De când ne cunoaștem, de zece ani, cred că este vizibilă și schimbarea mea, și a ei.
Ca oameni sau profesional?
George Dăscălescu: Și ca oameni, și profesional, pentru că discuții despre meserie avem zilnic. Încercăm să împăcăm toate pornirile orgolioase care, de cele mai multe ori, strică orice fel de relație, și în familii și între colegi, orgoliul este primul care distruge absolut tot, iar de orgoliu în zona artistică nu ducem lipsă… este chiar prea mult. Și atâta vreme cât ne punem meseriile și orgoliile în față și uităm să fim oameni, nu vom avea decât de pierdut. Pentru că merită să te uiți puțin în perspectivă, urmează să faci 50 de ani, 60 de ani, 70 de ani, când poate nimeni nu te mai știe și nu poți să trăiești într-o bulă a faimei tale din bucătărie… Și, de fapt, cu ce rămâi?! Rămâi cu familia, rămâi cu prietenii, rămâi cu bucuriile de la o zi la alta, rămâi cu vacanțele, rămâi cu excursiile, rămâi cu lucrurile care într-adevăr te fac valoros trecând prin propria-ți viață, că altfel trăiești viața altcuiva, trăiești viața artistului din tine. Evident că sunt oameni care fac asta, care se dedică total doar carierei, tot respectul pentru ei! Eu nu fac asta și nici nu cred că-mi doresc să trăiesc cu toată ființa mea numai pentru artă, pentru că ar însemna că nu aș mai avea nici familie, nici prieteni, aș deveni un sălbatec care nici măcar nu știe dacă face bine ce face. Așa că relația noastră, mai ales că amândoi lucrăm în domeniu, este una de completare și de ajustare reciprocă. Când cineva începe să mai deraieze, vine celălalt și-l mai trage de mânecă… Căutăm echilibrul normalității, ponderea între bucuria familiei și bucuria muncii, căutăm să nu lăsăm prea mult dezamăgirile din muncă să își facă loc și în viața de familie, căci este extrem de supărător când începe totul să se destabilizeze în casă pentru că nu știu ce s-a întâmplat la teatru sau pe platoul de filmare. Cred că în toate astea încercăm să ne echilibrăm.
Luca s-a născut în 2009 și mi l-am asumat eu pentru aproape doi ani de zile, pentru că Medi tocmai începuse filmările în Franța, la trei luni după ce a născut. Ea a plecat în Franța, iar eu am rămas cu Luca aici…
Aveți doi copii mici și cariere în plină ascensiune…
George Dăscălescu: Noi, slavă Domnului, le-am împăcat pe toate până acum. Ce-i drept, am avut foarte mare noroc cu familia noastră mare, în care bunicile ne ajută foarte mult. Eu am deja proiecte destul de sigure pentru anul care vine, Medi are și ea proiecte pe care acum le ajustează și pentru anul acesta și pentru cel viitor, cred că se va întâmpla să fim amândoi extrem de ocupați și va fi destul de complicat cu mersul la școală, cu luatul de la școală, cu lecțiile, cu lecțiile de chitară, cu lecțiile de pian, dar pentru orice se găsesc soluții.
Cum a fost sarcina Medeei din perspectiva ta, ai asistat la nașteri, ai filmat?
George Dăscălescu: La ambele nașteri am asistat, da. La prima am filmat exact momentul când a ieșit el, iar de emoție numai atât am filmat, vreo zece secunde, dar la Filip am filmat tot. La Luca a fost naștere naturală, la Filip a fost cezariană.
Și cum a fost momentul nașterii pentru tine? Te-ai speriat?
George Dăscălescu: Pentru mine, în momentul acela s-a schimbat viața definitiv, a mai început odată… M-am și speriat, dar din alte motive decât nașterea în sine, ci pentru că erau două doctorițe – prima, Cezara Bucur, este chiar o doctoriță senzațională -, care cu greu l-au scos pe Filip, chiar și cu cezariană. Atunci m-am panicat un pic, dar nu a fost, până la urmă, nicio problemă.
Seamănă copiii între ei?
George Dăscălescu: Filip este exact opusul lui Luca, e de o candoare și de o bunătate incredibilă, e cald, liniștit, e mult mai atent la ce e în jurul lui… Pe Luca, dacă nu are un răspuns imediat, care să-l satisfacă pe loc, nu îl mai prinzi, l-ai pierdut. Filip este mult mai precaut, de exemplu, când era mic, Luca alerga, se împiedica, cădea, în schimb, cel mic, când vede scări, ori se oprește și coboară de-a bușilea, ori vine și te ia de mână să-l cobori tu scările. Asta nu se întâmpla cu Luca, am avut peripeții, căzături, lovituri, sunt două firi complet opuse, dar se iubesc enorm! Luca, când s-a născut Filip și l-am dus la maternitate, a plâns când l-a văzut, se uita la doctorița neonatoloagă și i-a spus: ”Să aveți grijă de el, da?!”, dar foarte serios și amenințător. Și de atunci, când vin acasă, ăla mic începe să facă ture de bucurie, Luca îl pupă, îl ia în brațe, seara cu greu îi despărțim la culcare…
Luca a jucat în Michelangelo, are și un rol în teatru, crezi că moștenește de la voi talentul? Sau faptul că trăiește în acest mediu artistic l-a influențat?
George Dăscălescu: Da, Luca a jucat în Michelangelo, filmul regizat de Anghel Damian. Cunoscându-l pe Luca, fiindcă noi suntem prieteni, Anghel a scris subiectul avându-l pe Luca în minte. Dar Luca are în el, pur si simplu, datele artistice… A și făcut la școală niște cursuri de actorie, mai mult pentru a-l dezinhiba, de a putea să aibă un discurs în fața oamenilor, de a nu fi timorat, așa cum se întâmpla la noi la școală când ne puneau la colț. Școala la care este Luca face exact invers, te lasă să ai libertatea să te exprimi, să vorbești, să-ți spui părerea, lucru care nouă ne-a lipsit. Și având și datele în el, a putut face aceste roluri … Luca dansează excepțional, cântă la chitară, a început și pianul, are toate datele, iar la filmare la Michelangelo, am fost surprinși că de la o dublă la alta el improviza, adică se plictisea de ce stabiliseră între timp și începuse să vină cu improvizații, să schimbe puțin, nu numai textul, dar și felul în care juca. Filmul a ieșit, din punctul meu de vedere, foarte bine. Joacă și Medi în el, joacă și Emi Pârvu, ei sunt actorii principali, iar filmul este la TIFF acum, selecționat la scurtmetraje, iar pentru Luca a fost prima cărămidă, primul lui proiect important. A fost și meritul lui Anghel care a fost extrem de răbdător și a știut să-l conducă. Sunt regizori care pun copiii să stea drepți, îi pun să execute, pur și simplu, dar Anghel nu e așa, l-a lăsat liber atâta cât a trebuit și mie mi-a plăcut foarte mult ce a ieșit, eu fiind destul de exigent.
Iar cu spectacolul de teatru?
George Dăscălescu: În piesa Toți fiii mei de la Național era un copil care a crescut între timp, căci piesa se joacă de 7-8 ani. Medi a auzit de copilul care trebuia înocuit și cineva i-a și propus, ”dar Luca al tău nu ar putea?”… Luca, evident, a fost în al nouălea cer, a învățat textul în o oră, și pe al lui și pe al celorlalți, știe textul complet, iar el apare în două scene și se descurcă foarte bine. Luca a fost o vreme la tenis, apoi am încercat karate, fotbal, scrimă, dar acum, după toate încercările astea, am împăcarea că muzica și actoria chiar sunt pentru el și asta se vede pe el din bucuria cu care le face.
Ești tată cu normă întreagă. Ca soț cum ești? Ai vreo… strădanie anume?
George Dăscălescu: Am o strădanie, să o țin cât mai mult acasă, asta e strădania mea. Și să o conving să meargă cu bicicleta, că nu e deloc sportivă, iar asta ar fi bine și pentru ea, și pentru noi. În plus, are așa o dedicare ușor inconștientă în meserie, se aruncă cu totul, nu are frână de mână, iar când vine un proiect se duce cu totul fără pic de reticență, și dezamăgirile vin la fel când te arunci așa.
Nu ești gelos câteodată când o vezi la teatru sau în film, așa de frumoasă, în câte o scenă de dragoste?
George Dăscălescu: În Donnant, donnant, cu Daniel Auteuil, au fost niște secvențe mai implicate, dar cred că m-am rezumat să fac glume. Eu, stând și în teatru de atâta timp, lucrurile astea le înțeleg, cumva, din interior. Partea haioasă a fost la Intriga, când au fost la spectacol Luca și mama. Primul lucru pe care mi l-a spus Luca atunci când a intrat pe ușă a fost: ”Tata, să știi că mama s-a pupat cu altul!” Dar la modul serios. Băiatul a venit foarte chitit să îmi spună că ceva nu e la locul lui! Și atât, a plecat mai departe și mi s-a părut foarte haios.
Deci Luca e gelos, mai degrabă!
George Dăscălescu: Luca e atent, e conservator, are grijă ca lucrurile să rămână așa cum trebuie să rămână. Dar eu nu am gelozii, știi cum e, dacă e să fie ceva nelalocul lui, cu gelozia nu rezolvi. Dar noi nu avem niciun motiv să ne punem problemele astea! Medi e mai prăpăstioasă, mai aude de divorțuri, mai aude de neînțelegeri… Dar dacă lucrurile nu sunt făcute să fie în regulă, asta e! Noi trebuie să ne împăcăm cu foarte multe, de când ne naștem, și cu relații eșuate, și cu moartea, inclusiv, venim cu toate datele astea în noi, în programarea noastră ADN. De fapt, acesta e subiectul din Michelangelo, filmul în care joacă Luca, exact momentul în care tatăl trebuie să-i povestească fiului cam cum e cu moartea, totul îmbrăcat și ascuns în situația morții câinelui, de fapt. Câinele a plecat acolo, dar și eu o să plec acolo, și mama, și bunicul, toți o să mergem acolo. Este un lucru despre care noi nu vorbim, pentru că nu vrem să-l abordăm frontal, dar el există! Și același lucru e și în relații, ele sunt, iar dacă sunt făcute să nu mai fie, nu mai sunt! Dar, repet, noi nu ne punem problema absolut deloc. Eu, dacă aș fi gelos, aș fi gelos pe ceva foarte clar, să am niște semnale foarte clare că ceva se întâmplă. Și atunci cred că aș fi foarte sever, sever nu în sensul fizic, sever în relație, cred că o astfel de situație m-ar altera destul de tare, dar nu am trecut prin așa ceva, chiar nu…
Medeea Marinescu: Scopul meu principal este familia
Alice Năstase Buciuta: Ai fost numită ambasador Paris Climat 2015, ești implicată în protejarea pădurilor virgine, am văzut că ai, din când, în când, și câte o postare socială… Ești genul implicat în societate, ieși la protest în Piața Victoriei?
Medeea Marinescu: Da, am ieșit la protest și toată perioada aceea am făcut frigul în piață. Ca cetățean am dreptul și am obligația să iau atitudine, dar recunosc și că mă deranjează că eu trebuie să iau atitudine și să ies în stradă pentru indolența unor oameni care nu au ieșit la vot atunci când a trebuit, spunând ”lasă, ce se schimbă cu votul meu?!” Poate că, în mod spectaculos, nu se schimba nimic, dar lucrurile au mers din rău în mai rău, din cauza indolenței celor care nu se implică. Sigur, într-o mică măsură pot să înțeleg și dezamăgirea oamenilor care văd o clasă politică mediocră în marea ei majoritate, dar, pe de altă parte, ei sunt reprezentanții noștri, deci noi suntem la momentul actual o societate care e dominată de mediocritate. Când am fost la Digi și am spus că poporului îi lipsește educația, am fost înjurată, dar eu cred cu tărie că un om cu adevărat educat nu se va ofensa că am zis lucrul ăsta, din poporul ăsta fac și eu parte, și familia mea, deci, e o chestiune la nivel general, dar sigur că am fost înjurată pe facebook de oameni care s-au simțit jigniți.
Nu te supără comentariile astea? De când am ieșit cu toții pe rețelele sociale, ne luăm și o grămadă de înjurături…
Medeea Marinescu: Pe de o parte, profesia mea presupune să-ți asumi și laudele, și criticile. Nu mă deranjează când cineva nu e de acord cu mine, dar deranjant este că facebook-ul scoate la iveală toată zgura din oameni, pentru că aceia care înjură stau protejați într-un anonimat, își pun poze cu pisicuțe, cățeluși sau personaje celebre din filme americane. Un personaj din ăsta m-a înjurat la un moment dat… Avea o poză cu Gene Hackman la profil, el fiind, oricum, persoană publică, culmea!, că am descoperit cine era, dar neavând curajul să-și asume o poziție. E dreptul omului să nu fie de acord cu mine sau să nu mă placă, pe mine nu asta mă deranjează, ci lipsa de asumare. Unii mi-au zis că nici nu mai vin la teatru. Și i-am rugat să nu mai vină, să ocolească afișele cu mine.
Au ceva de ocolit, fiindcă joci în destule piese… Și ai jucat și cât ai fost gravidă, până aproape să naști, nu-i așa?
Medeea Marinescu: Am putut să joc, pentru că nu m-am îngrășat deloc, iar în Străini în noapte, spectacolul unde joc cu Florin Piersic, aveam un corset și o rochie puțin mai largă, gen gogoșar, și lumea nu își dădea seama. Și am jucat spectacolul ăsta, am jucat, iarăși, Dineu cu proști până în luna a opta, am jucat până la 1 iunie, eu născând la sfârșitul lui iunie. Anecdota a fost alta. Eu am un spectacol al Liei Bugnar, pe care îl iubesc foarte mult, Două liniuțe se numește, și acolo joc o virgină, e povestea unei fete virgine. Eu nu mai am nici vârsta persoanei, dar merge, e o licență, ca să zic așa. Evident că m-au înlocuit acolo, chiar nu se putea, trebuia să am o rochie foarte pe corp, sunt și referiri de text la o rochie care e foarte cambrată și dă să pocnească, numai că, prin mai, mă sună Lia și-mi spune: ”Avem o problemă gravă, dublura ta nu poate juca -fata care a intrat în locul meu-, i-au pus un spectacol peste noapte la teatrul unde era angajată, iar biletele sunt vândute la Metropolis, poți să vii să joci?” Am spus adevărul: „Lioară, eu am burta de un metru, cum să vin să joc?!”… ”Mediță, noi avem un public inteligent!” a zis Lia și, într-adevăr, s-a dus în fața publicului înainte de spectacol și le-a spus exact ce mi-a zis mie: ”Eu știu că dumneavoastră sunteți un public inteligent și, din motive obiective – le-a explicat care sunt – ca să nu suspendăm un spectacol, am chemat-o pe Medeea, care, deși joacă un rol de virgină este foarte însărcinată, numai că vă rog faceți un exercițiu de imaginație, că până la urmă teatrul înseamnă imaginare, imaginarea unei alte lumi!” Și am jucat, era așa de comic, dar a funcționat! Poate au fost și oameni care au zis: „Ce e cu prostia asta, cum și-a permis să urce pe scenă așa?!” Dar reacțiile, în general, au fost bune.
Deci ai avut o sarcină bună, fără probleme, și acum, la al doilea copil…
Medeea Marinescu: Am jucat și am vrut să fiu activă, deși mi-a fost puțin mai greu decât la sarcina cu Luca. Fiecare an, cumva, l-am resimțit, față de cum eram la 35 de ani când l-am născut pe Luca. Am avut și episoade cu mers la spital, cu internări de urgență, mi-a fost foarte frică și, la fiecare control, eram speriată că s-ar putea întâmpla ceva. Deși îl simțeam mișcându-se, mai sunt ore în care nu mișca și intram imediat în panică și o sunam pe doctoriță.
A fost o sarcină planificată, vă doreați un frate sau o soră pentru Luca?
Medeea Marinescu: Da, ne doream, singura chestiune a fost că am amânat-o destul de mult, nu ne-am găsit energia, curajul să pornim din nou la drum mai repede. Știam sigur că mai vrem cel puțin un copil, Luca voia și el, dar Luca ne-a consumat foarte multă energie, în sensul că a fost un copil care în primii doi ani s-a trezit noapte de noapte fără drept de apel, un copil care avea nevoie de foarte multă atenție și noi eram destul de obosiți. Și am zis, hai să mai crească Luca, să capete o minimă independență și abia atunci noi să ne putem îndrepta spre al doilea copil.
Ai rămas însărcinată așa, când ai vrut?
Medeea Marinescu: Nu am făcut nici un fel de tratament. E adevărat, am trecut printr-un episod traumatizant, am pierdut o sarcină care era deja spre luna a patra. Și atunci am vorbit cu doctorița, Cezara Bucur, în care eu am foarte multă încredere, e înțeleaptă, și ea mi-a spus: „E o vârstă delicată, eu propun să nu intervenim cu nimic. Hai să mergem pe care naturală, mai încercați și, dacă nu se va întâmpla, înseamnă că nu trebuie să ți se mai întâmple și să nu forțezi”. Într-adevăr, au fost și cazuri dramatice în care s-a forțat prea mult mâna destinului și n-a fost bine… După aceea dăm vina pe doctori, că nu au fost destul de atenți, că nu ne-au avertizat, că nu ne-au spus, dar, de fapt, e o decizie a noastră. Și a doua oară s-a întâmplat fără să intervenim medical în nici un fel, s-a întâmplat și a fost cu noroc, Filip e un copil sănătos. După aceea e adevărat că ne-a trecut prin cap, după primul an de zile, când am fost la un control, să mai încercăm să facem și un al treilea copil, pentru că Luca a zis că ar vrea și o surioară. Dar e complicat, să împarți cele 24 de ore pentru trei copii și pentru serviciu, probabil că fără să vrem nu am fi fost corecți față de unul dintre ei.
Sau față de toți trei! Că și asta se întâmplă…
Medeea Marinescu: Oricum, pentru că tot auzeam că e posibil să neglijezi primul copil, ca să fii mai atent cu cel mic, la început eu devenisem foarte ocrotitoare cu Luca și nu eram suficient de ocrotitoare cu Filip. Pe de altă parte, când sunt împreună, sigur că am tendința să-i cer lui Luca mai mult, și pe ăsta micul să-l absolv de orice vină sau cerință, și greșesc, și-mi dau seama după aceea că am greșit și nu știu cum să echilibrez din nou lucrurile… E un permanent examen să fiu cu amândoi copiii și mă gândesc că tot timpul greșesc față de unul sau față de celălalt.
Așa simt toate mamele de le pământ!
Medeea Marinescu: Asta mă consolează, cumva… Și, când dorm, mă duc și-i pup pe amândoi, dorind să recuperez ce am greșit sau ce nu le-am dat peste zi. Și-i pup, și-i mângâi, și-i privesc așa, adormiți, minute în șir…
E un permanent examen să fiu cu amândoi copiii și mă gândesc că tot timpul greșesc față de unul sau față de celălalt.
La ultimul nostru interviu tu și George nu erați căsătoriți cu acte, însă, între timp, cred că ați făcut acest pas…
Medeea Marinescu: Ne-am căsătorit numai la starea civilă, nu am făcut o nuntă religioasă. Cred că am făcut pasul ăsta într-un demers legat mai degrabă de cutumele sociale, pentru că Luca mergea deja la grădiniță și ne-am gândit noi că e bine să avem lucrul ăsta, în primul rând din punct de vedere social. Și George m-a cerut foarte frumos în căsătorie, cu inelul ăsta pe care îl port, pus într-o cutiuță pe care i-a dat-o lui Luca, iar Luca a venit spre mine și George îi șoptea din spate cum să zică. Luca avea doar trei ani și se cam bâlbâia, nu prea înțelegea el ce înseamnă toate alea, așa că a zis: Mami, vrei să fii soția noastră?! Și după aceea a fost iar o poveste întreagă, că nu nimeream ziua în care să ne căsătorim! Pentru că din momentul când te duci la primărie să depui actele, te programează să te căsătorești fix într-a zecea zi și, cumva, când venea a zecea zi, eu eram pe la Miercurea Ciuc, Botoșani, Suceava… Ne-am dus de trei ori cu actele și tot nu reușeam, odată ne-au expirat și analizele de sânge… Și, a treia oară, George mi-a spus: ”Uite ce e, vrei să te iau de nevastă sau nu?!” Și am reușit, până la urmă, să găsim o zi în care eu să am spectacol în București, să pot să merg la ora 12 la primărie să semnăm actele.
Cu ce te-ai îmbrăcat?
Medeea Marinescu: Nu a contat asta, am avut o rochie mai veche, pe care o aveam de la sora mea, nu am pus preț neapărat pe lucrul ăsta. Cu greu l-am convins pe George să renunțe la blugi și la teniși. Oricum, a fost ceva extrem de simplu, am fost cu sora mea și Alex Iureș, care au fost martori, cu părinții noștri, cu Luca – el a spus Da, pentru fiecare dintre noi – după care am mers la un prânz obișnuit la restaurant, și eu am fugit la spectacol.
Ți se pare că s-a schimbat ceva între voi?
Medeea Marinescu: Absolut nimic, câteodată uit, dacă nu aș avea fotografii de la cununie prin casă, nu mi-aș aminti. Nu a schimbat nimic între noi, nu simt că a modificat ceva. Noi oricum ne-am setat tipul ăsta de relație în care ne acordăm unul altuia libertate. Nu mariajul înseamnă o constrângere, ci constrângerea vine din asumarea unor responsabilități. Nu mai poți avea o libertate absolută – nici nu cred că există libertate absolută! – pentru că asta s-ar putea să-ți afecteze în primul rând copiii, și asta nu ai voie. Cu orice poți greși, se poate întâmpla să greșești cu partenerul tău de viață, dar față de copii nu ai voie să greșești!
L-am întrebat pe George ce simte când te vede pe scenă, cât de gelos este, iar el mi-a spus: „eu, dacă aș avea senzația că se întâmplă ceva, aș fi foarte sever, nu în sensul fizic, ci ca atitudine”.
Medeea Marinescu: El e un tip foarte tranșant. Sigur că jocuri din astea de gelozie există, le avem și unul, și celălalt, dar fac parte dintr-un joc asumat și controlat.
Dar rămâne un joc, poate veni Brad Pitt și trebuie să îi spunem „n-am să mă mai pot îndrăgosti de tine niciodată”…
Medeea Marinescu: Da, chiar nu poți, că nu mai ai organul ăla al îndrăgostirii, se duce… Dar cred că e firesc așa. Mie mi se pare că noi încă suntem foarte proaspeți în relație, zece ani nu e nici mult, dar nu e nici puțin, avem niște copii mici, care oricum dau senzația unei relații la început, și nu știu peste 20 de ani cum ar putea evolua un asemenea joc. Există oameni care cred că se sperie de bătrânețe și se agață crezând că se îndrăgostesc, am văzut cazuri, dar nu te îndrăgostești cu adevărat, undeva te păcălești rău. În plus, noi investim în relația noastră. Acum, momentan, suntem restricționați cu responsabilități legate de copii, dar până acum doi ani, înainte să-l avem pe Filip, noi am fost genul de oameni care am luat avionul și am plecat un weekend, pentru că aveam nevoie de acest timp al nostru. Acum e puțin mai complicat cu plecările, dar noi știm că e nevoie să întreții o relație, să o îngrijești, e ca o floare, ca o plantă, trebuie să ai mare grijă de ea…
Ești atentă cum arăți în momentul în care vine George acasă?
Medeea Marinescu: Da, absolut, sunt o dependentă de parfum, folosesc tone de parfum și îmi place să parfumez și camera și pernele în dormitor. Și el e foarte atent. Mie îmi place să mă îmbrac în casă în lucruri lejere, să am senzația de libertate, iar George îmi cumpără chestii care sunt nu neapărat comode, dar sunt foarte sexi. Am avut și discuția asta, că eu nu fac sport, iar el mi-a luat un aparat. Și el merge la sală și la înot și îl încurajez să facă asta, că nu mi-ar plăcea nici mie un bărbat burtos lângă mine. Eu sunt leneșă cu sportul, nu mi-am găsit încă stropul ăla de energie care să ducă spre sport, dar am început, totuși, ieri am fost la Therme cu sora mea, am stat vreo patru ore în apă, am înotat și am făcut mișcare, inclusiv am alergat în apă. Din punctul ăsta de vedere, George e atent cu mine, și eu sunt atentă cu el, dar mai important decât toate e timpul nostru, în doi. Cred că relațiile se tocesc și ajung la blazare și pentru că oamenii devin mai mult părinți și uită de ei. Noi vorbim despre lucrurile astea, le exersăm împreună, le controlăm împreună… E atât de ușor să dai vina pe partener! Eu nu cred că într-o despărțire e vina exclusiv a unui om, chiar și atunci când unul singur înșală și pleacă, eu cred că ruptura e dinainte…
E și o vârstă la care înțelegi lucrurile astea, nu cred că la 20 de ani te preocupai să întreții o relație…
Medeea Marinescu: Nici nu mă interesa să întrețin o relație, pentru că aveam alte scopuri! Abia după 40 de ani am înțeles că scopul meu principal este familia. Sigur că acum vorbesc de pe poziția unui om care a apucat să facă o oarecare carieră, nu am stresul de a construi de mâine o carieră, dar pe de altă parte sunt la fel de conștientă că suportul fundamental al vieții mele e familia în primul rând și celelalte se subordonează ei. La 20 de ani nu știu dacă înțelegeam asta. Și, din fericire, înțelege și George, care e mai tânăr…
Te-a deranjat diferența asta de vârstă vreodată, de exemplu când v-ați cunoscut?
Medeea Marinescu: El avea 25 de ani când l-am cunoscut și eu avem 33-34, dar după aceea nici nu am mai simțit diferența. Sigur că mai glumim și pe tema asta, că eu am apucat să fiu pionier, iar el nu.
V-ați cunoscut la filmările pentru Weekend cu mama. Cum l-ai remarcat?
Medeea Marinescu: Îmi plăcea, dar într-un fel în care îți este permis să îți placă. E o chestie care, până la urmă se poate controla, iar eu sunt și o persoană destul de cerebrală, foarte rar mă pierd cu firea. Avea 25 de ani, dar cumva chipul lui era așa de mânz – mie chiar îmi plăcea să-i zic: mânzule! – de pui tânăr și, pe de altă parte, avea un soi de comportament extrem de matur și așezat, o maturitate care aproape că nu se lega cu fizionomia lui, și îmi plăcea să vorbesc cu el, să-l observ, dar nu mai mult. Și, la un moment dat, Adela Popescu mi-a zis, acolo, la filmare: „Vreau să îți spun ceva, dar să nu te superi!” Eu am crezut că vrea să-mi zică ceva legat de scenă și am zis: „Nu mă supăr, poți să îmi spui…” iar ea a continuat: „Eu cred că băiatul de la cameră te place”… De atunci încolo am început să fiu atentă. Știi, când îți spune cineva, începi să traduci toate gesturile, toate privirile, toate zâmbetele, toate micile detalii altfel, că dintr-o dată capătă o altă conotație. Eu am făcut primul pas, pentru că George era foarte timid, și eu am fost cea care a venit spre el. Deși prima dată când a avut tendința să mă sărute, a venit la mine acasă si mi-a adus niște flori de câmp și s-a întins să mă sărute, iar eu i-am întors repede obrazul, așa, reflex, nu știu de ce, probabil pentru că și eu am zona mea de timiditate. Și după aceea m-am enervat, mi-a fost ciudă, că îmi plăcea de el foarte mult… Apoi, în scurt timp, spre sfârșitul filmărilor la Weekend cu mama, ne-am combinat și foarte repede mi-am dat seama că nu e o aventură, că el e omul lângă care vreau să rămân.
Nu v-a încurcat la filmări? Sau cum este, de fapt, e minunat să lucrezi cu cineva care te iubește?…
Medeea Marinescu: E minunat! Era minunat până și faptul că ne ascundeam, pentru că spre sfârșitul filmărilor eram deja împreună, dar spuneam noi că e bine să nu amestecăm lucrurile astea la filmare. Și, într-adevăr nu e bine, se creează o atmosferă ciudată, una e să lucrezi cu niște oameni care sunt căsătoriți, se știe, sunt o familie, și alta cu niște oameni care se combină acolo. Și atunci încercam să fim cât mai profesioniști, dar cheltuiam multă energie să nu scăpăm priviri, să nu scăpăm gesturi, să vorbim cât mai puțin unul cu celălalt. Dar la sfârșitul filmărilor, când s-a dat petrecerea de final, am venit de mână și a fost totul oficial.
De ce fel de reacții ați avut parte?
Medeea Marinescu: Foarte bune, din partea tuturor, chiar erau cei din gașca tânără – asistenți de regie, de scenografie, care aveau copii, și ne-au și spus de atunci: ”Vă urăm să faceți mulți copii!” De la început lumea ne-a asimilat ca pe un cuplu, nu ca pe o întâmplare. Și uite dovada, că, după zece ani, ne-am pus problema să facem al treilea copil!
Mai ai timp de muzică vreodată? Ești și pianistă, muziciană…
Medeea Marinescu: Nu prea mai am timp de muzică și asta mă frustrează foarte tare. Să îți arăt pianul cu coadă, aici sunt tobele electrice, chitara electrică și acustică a lui George, Luca le are jos, nu vrei să știi ce vacarm e în casă… Luca nu doar că are talent muzical, ci e genul de copil care zice: mai vreau o oră în plus cu profesorul la chitară, ceea ce e rarisim pentru un copil. Acum, datorită lui Luca, George cântă mai des și el. Dar eu nu prea mai am timp… L-am cunoscut pe Emy Drăgoi, un muzician de jazz foarte bun, și avem un spectacol la Național care se joacă din când în când – Magic Național – am mai făcut niște spectacole – de exemplu, are un proiect care se care se cheamă Cine-acordeon, adică muzică de film făcută pe jazz, și m-a invitat, am fost și luna trecută și am cântat cu el, și asta m-a forțat pe mine să cânt jazz. Asta și este zona mea de confort, muzica de jazz, căci eu sunt o mare ascultătoare de jazz. Cânt din voce.
Dar e foarte greu!…
Medeea Marinescu: Da, e complicat, bine, eu nu cânt la nivel de Diana Krall, dar am studiat, totuși, muzica, și mă descurc. Nu prea am timp să mă adun, căci, știi, și lectura, și muzica, îți cer o stare specială. Trebuie să ai un confort interior să citești, mai ales o carte mai grea, iar la muzică, la fel, trebuie să ai o stare de spirit specială ca să te așezi la pian, nu se poate cânta oricum, între două lucruri pe care le ai de făcut în casă. Eu tot amân și spun, lasă că o să am timp, acum e timpul copiilor, și cred că aș fi și egoistă dacă aș sta și aș cânta ore în șir la pian și copiii ar plânge pe jos.
Ce a însemnat pentru tine să-l vezi pe Luca pe scenă cu Victor Rebengiuc, să joci cu el în film?
Medeea Marinescu: Eu cred că asta e marea liniștire pentru un părinte, când reușește să îi găsească copilului traiectoria, albia pe care să-l ghideze. Noi, cu Luca, toți anii ăștia, am tot pedalat, am tot căutat, a fost la tenis, a mers și la niște cursuri de pictură, am încercat cu toate cu sportul, cu muzica… Ca părinte te simți responsabil și te întrebi mereu: dacă are un talent pe care eu nu i-l găsesc? Dacă eu îl împing, vreau să îl fac tenismen și el poate e o minte briliantă de fizică și eu nu o să-mi dau seama? Sunt o grămadă de întrebări pe care ți le pui și nu dormi noaptea… Abia acum încep să mă liniștesc și să mă bucur că am găsit ceva ce lui îi place cu adevărat și nu trebuie să îl forțez eu, nu simt că e o ambiție a mea, căci nu aș vrea să fac greșeala asta cu nici unul dintre copii! Sper ca Dumnezeu să-mi dea minte și să-mi pot obiectiva copiii… Cunosc cazuri de părinți care, în iubirea lor, nu-și pot obiectiva copiii și mă întreb dacă nu aș putea și eu să greșesc. Dar eu pe Luca nu l-am împins de la spate înspre actorie, l-am luat de câteva ori cu mine la teatru pe la cabine, am vrut să cunoască actorii, am vrut să fie liber să vorbească cu ei, să nu fie inhibat de această lume mirifică. Și într-adevăr, Luca a crescut și cu Marius Manole, și cu Florin Piersic, se lăuda peste tot: ”Mama mea joacă cu Florin Piersic!”, asta era cartea lui de vizită… Pe Florin Piersic l-a văzut odată în trafic, era cu George, și a dat geamul jos și a strigat: „Florineee!” Iar Florin Piersic s-a bucurat văzând că e un copil liber, că nu l-am inhibat. Luca știe că Florin Piersic este un mare actor, dar noi nu l-am constrâns „vezi cum te porți, vezi cum vorbești”, ci el i-a spus direct pe nume, ceea ce mi se pare un lucru sănătos. Sigur, trebuie să fii politicos, dar nu să cazi într-o extremă rigidă. Acum încercăm să îi explicăm și ceva extrem de important, că în profesia asta e ca la sport, trebuie să fie o disciplină și o rigoare extraordinară, dacă nu le ai, talentul e zero! Noi știm asta și sper să înțeleagă și el. Talentul fără disciplină nu valorează nimic…
Fotografii de Paul Buciuta
Material realizat în mai 2018, publicat în ediția iunie 2018 a revistei Tango – Marea Dragoste
Make-up Mirela Vescan. Hair style, Cristina Gramma
