Nu știu dacă arta chiar ne salvează de la moarte (după cum se povestește, unii artiști ar fi nemuritori!), dar, cu siguranță, ne salvează de la plictiseală. Iar aceasta ar fi tot o salvare de la moarte, fiindcă, atunci când nu te plictisești, simți că trăiești. Să luăm spre exemplu poezia. Dar, să nu o luăm la modul general, ci să luăm poezia Ninei Cassian, dacă tot am pe masă volumul „O mie de poeme”, de Nina Cassian, ed. Cărțile Tango, 2020, primit în dar de la Alice Năstase Buciuta, realizatoarea antologiei. Și deschidem cartea la pagina 143, unde citim ultima strofă din poemul intitulat „Pentru că nu mă iubești”:
„Fumez – și fumul, în panica orei,
mă sugrumă ca eșarfa Isadorei
pentru că nu mă iubești.”
Nina Cassian a fost o mare fumătoare, așa că fuma cu mare plăcere, însă, „în panica orei”, simțindu-se neiubită, fumul o îneacă, o strânge de gât ca o armă ucigașă, „ca eșarfa Isadorei”. Comparația este de mare forță și brutalitate, deoarece face apel la tragica moarte a celebrei dansatoare din America, Isadora Duncan, care a murit, la Nisa, strangulată cu propria-i eșarfă roșie ce flutura romantic pe lângă luxosul automobil decapotabil. Cu câteva secunde înainte de moarte, Isadora apucase să le spună admiratorilor adunați în jurul mașinii: „Adieu, mes amis! Je vais à la gloire!” („Adio, prieteni! Plec spre glorie!”) Apoi, capătul fluturând s-a înfășurat pe roata automobilului, iar eșarfa a strangulat-o, Isadora fiind smulsă din mașină și aruncată pe caldarâm cu gâtul fracturat.
A murit instantaneu. Un accident straniu, o moarte violentă, care i-a șocat pe contemporani, evenimentul fiind relatat în ziarele din întreaga lume. Dar, de ce ar trebui un iubitor de poezie să știe despre moartea Isadorei?! Ar trebui, chiar ar trebui să știe, fiindcă grațioasa Isadora a trăit o mare iubire cu poezia, cu tânărul, frumosul, legendarul poet Serghei Esenin. Cei doi s-au și căsătorit, însă, după o scurtă iubire tumultoasă, presărată cu scandaluri, s-au despărțit.
O, dar Esenin! Frumosul, talentatul și impetuosul Esenin, cel pe care l-au admirat atâția, cel pe care l-au iubit atâtea femei, cel care a iubit atâtea muze! A fost celebru în timpul vieții, a fost admirat, ovaționat, iubit, hulit, îmbrățișat (îmbrățișat și de patima băuturii!). Începând cu zilele în care a cunoscut-o pe Isadora, din 1921, apoi, în anul căsătoriei lor și după divorț, adică, până în 1925, când Esenin s-a sinucis, poetul a căzut adânc în patima băuturii, viața sa fiind presărată cu beții, iubiri fugare și scandaluri. Dar, a fost și o perioadă prolifică literar, Esenin scriind o parte importantă din nemuritoarea sa operă.
În poemul intitulat „Epitaf”, Esenin a scris versurile, pe care și le-a adresat la persoana a treia, privindu-se, cumva de sus, profetic:
„Dar privind tristețea și mormântul,
Pentru mine-aș scri, definitiv:
Și-a iubit el țara și pământul,
Cum iubește crâșma un bețiv.”
(din volumul „Poeme de Serghei Esenin”, traducere de George Lesnea, ed. Cartea Moldovei, 1943)
Iată doar câteva ramificații de gânduri care îți pot trece prin minte citind versurile poemului „Pentru că nu mă iubești”, de Nina Cassian. Dar, așa, ca o undă lirică, îmi trece prin auz și pătimașul cântec al Mariei Tănase: „Până când nu te iubeam, dorule, dorule, / Unde mă culcam dormeam, dorule, dorule! / Dar acum că te iubesc, dorule, dorule, / Nu pot să mă odihnesc, dorule, dorule!” Sau, de ce nu, parcă văd, izbucnind printre lamentațiile iubitei-neiubite Nina, „Țipătul” lui Edvard Munch, în care se adună și izbucnește toată disperarea unui suflet abandonat.
Toate aceste gânduri și imagini se pot declanșa odată cu lectura a câteva versuri de Nina Cassian, urmate de o defilare de febrile iubiri trăite sau visate de „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română”! Oh, parcă nici nu-ți vine să crezi, bătrânul și genialul Ion Barbu, când alerga „După melci”, alerga, de fapt, după zâmbetele Ninei Cassian? Să tot citești, să tot gândești, să plângi, să râzi și să zâmbești, să nu mai mori..
Text și ilustrație de Matei Mircioane, 20 mai 2024
