Multa lume sustine ca, fata de extremisme, exista astazi o preocupare legitima. Ele exista, se manifesta. Avem sporturi extreme, „extreme workers”, extremisme politice si atitea altele. Tendinta catre extremism atrage dupa sine o reechilibrare, migrindu-se de la un pol la altul. Dupa obsesia pentru femei slabe – sa nu uitam inceputul cu Twiggy si critica adusa anorexiei fotomodelelor –, s-a trecut la reconsiderarea femeilor grase si, in general, a atitudinii fata de obezitate.
Femeile foarte grase au fascinat, poate, mai mult decat femeile foarte slabe
Exista un discurs cultural despre femeia grasa si un altul, medical, mult mai mult supus unor puncte de vedere contradictorii si schimbatoare. In istoria culturii corpului si a stereotipurilor, femeia grasa sau extrem de grasa isi are un loc sigur, de netagaduit. Sanii imensi si posteriorul urias sunt doua insemne fizice ale femeii grase.
Saartjie Baartman, cunoscuta ca Venus hottentota, a avut o influenta foarte mare asupra iconografiei corpului feminin in arta europeana si cultura vizuala, umbrind orice imagine feminina in era coloniala. Saartjie, ramasa copil dupa masacrul albilor, a devenit sclava, ajungand sa danseze exotic in spectacole de music-hall in Piccadilly, in 1810, si apoi in Paris, inspirand artele plastice. Afise, ilustratii, imagini ale ei au invadat Anglia si Franta. Dezbateri stiintifice privind corpul sau au animat antropologia si medicina franceza. Saartjie a fost considerata un „trofeu vulgar adus din Africa“, un „amestec de mister si obscenitate“, pentru ca prezenta fese supradimensionate si organe genitale deosebit de mari. Dupa moartea ei, s-au facut mulaje, iar ramasitele ei, scheletul ei, au fost expuse ultima data in Franta, in 1994. In acest an, cu ocazia primei vizite a lui Mitterrand in Africa de Sud, presedintele acestei tari, Mandela, i-a amintit acestuia de Saartjie, cerand intoarcerea ei in patrie, ea fiind considerata un simbol national al colonialismului, rasismului si sexismului. Dupa multe discutii si reticente din partea muzeografilor francezi, Saartjie s-a intors in tara sa, in 2004. Astazi, se considera ca exista doua Venus in cultura occidentala, una celesta, Venus Medici, si alta vulgara, Venus hottentota, adica Saartjie. Influenta ei asupra imaginii corpului feminin in cultura nu poate fi ignorata.
Frumusetea femeilor grase, fascinatia fata de corpul feminin supradimensionat inspira si astazi. Femeile grase ale lui Fernando Botero, pictor si sculptor columbian, cu dimensiunile lor ronde, sunt celebre. De curand, fotograful american Leonard Nemoy, campion al „miscarii pentru acceptarea marimii“, se preocupa mult de imaginea corpului feminin. Timp de opt ani el a fotografiat femei foarte grase, in diferite ipostaze, expunand la o galerie, iar in noiembrie 2007 scoate o carte despre femeile obeze. Despre femei carora li se spune ca „nu arata cum trebuie“, Nemoy sustine ca frumusetea este determinata cultural, ca noi consideram frumos ceea ce invatam social. Un exemplu ar fi faptul ca in Africa corpul este vazut diferit decit in alte parti ale lumii. O femeie fosta obeza, vazand fotografiile lui, si-a adus aminte ca tine dosita intr-un sertar o fotografie de-a ei de pe cind era obeza, pentru a nu uita cum arata. Altele au declarat ca si femeile foarte grase trebuie privite cu un ochi estetic binevoitor, daca nu chiar celebrate. Frumos poti fi si slab, si gras.
Dieta, o sentinta pe viata
Un cercetator a pus unui grup de oameni fosti grasi intrebarea: daca ai avea de ales intre a fi gras sau orb, ce ai alege? 89% dintre ei au declarat ca ar prefera sa-si piarda vederea, decat „slabiciunea castigata atat de greu“. O persoana din grup a adaugat: „cand esti orb, oamenii vor sa te ajute; nimeni nu te ajuta cand esti gras“. 91% dintre cei din grup au spus ca prefera amputarea unui picior fata de obezitate.
O carte recenta, „Regandirea slabitului“, scrisa de un reporter stiintific la The New York Times, Gina Kolata, este dedicata obezitatii. Plina de luciditate, inarmata cu argumente din cercetare, dar si empatica fata de soarta grasilor, Kolata afirma ferm: „A fi obez nu este ceva ce poate fi mult sub controlul unei persoane“. Sa fie oare un argument pentru a-i accepta pe grasi intr-o epoca in care anorexia pare o regula? Majoritatea grasilor, ne spune Kolata, lupta sa-si schimbe forma corpului toata viata, dar efortul lor este relativ fara rezultate sau cu rezultate modeste din cauza genelor. Dieta este pentru ei o sentinta pe viata. Putini au norocul sa slabeasca.
Obezitatea este din ce in ce mai raspandita. Autoarea arata simpatie pentru grasi, prinsi intre presiunea sociala tot mai mare de a fi slabi si „incapatainata“ marime a corpurilor lor. Concluzia ei este neobisnuita: poate ca obsesia obezitatii este ea insasi exagerata si poate ca a fi gras nu este pana la urma realmente nesanatos. Ea citeaza rezultatele unui program de dieta la care s-au supus timp de doi ani persoane obeze. Chinul nu a avut rezultate pe masura. Geneticienii aduc argumente pesimiste ca exista „gene ale obezitatii“, iar oamenii grasi au mai multe celule grase decat cei normali. Metabolismul lor este normal, dar apetitul lor, pofta lor de mancare, este prea mare. Dupa ce pierd din greutate in mod semnificativ, spun cercetatorii, ei simt adesea „o foame primara“, comparabila cu urgenta de a bea a oamenilor foarte insetati.
De ce sa insistam atat sa slabim cand suntem grasi?
Dintr-un studiu s-a constatat ca 80% dintre copiii cu parinti biologici obezi sunt, la randul lor, obezi, fata de 14% dintre copiii obezi care provin din parinti biologici cu greutate normala; nu are nici o importanta cum isi hranesc copiii parintii adoptivi. Blamam prea mult grasii pentru proastele lor obiceiuri alimentare; exista, fara indoiala, o predestinare genetica.
Si, totusi, sa vedem cealalta parte a ecuatiei: ce mancam? Obezitatea a crescut si pentru ca alimentele care ingrasa nu au fost niciodata atat de ieftine, de convenabile si de atractiv prezentate cum sunt acum. Marketingul stie ce face. Genele, care ii fac grasi pe oameni, au nevoie de un mediu in care hrana este ieftina, variata si abundenta.
Obezitatea in copilarie nu mai poate fi evitata: vom vedea copii grasi peste tot. Programele scolare dedicate hranei sanatoase si alimentatiei rationale nu au efect asupra greutatii copiilor. Ce se intampla, insa, acasa? Este o panica morala sau o campanie legitima pentru sanatatea publica? Este un moft al modei? Adevarat este ca nu numai foamea ne face sa mancam, ci si durerea, depresia, stresul, anxietatea, tristetea, singuratatea… Si mai exista si alte puncte de vedere mai noi, care nu trebuie neglijate: hrana bebelusilor, vaccinurile, antibioticele precipita intr-un fel schimbari in controlul pe care creierul il are asupra greutatii. Oferta industriei alimentare este uriasa, reclamele se perinda fara incetare pe toate canalele de televiziune, lasandu-ti gura apa. Sa inlocuim obsesia slabirii cu un scop mai nobil, extraestetic: sa avem grija de corpul nostru, sa nu uitam sa facem pace cu el.
Publicat in Tango- noiembrie 2007
