fbpx

Ileana Vulpescu – De-a viața

de

La Rochefoucauld definea moda drept „oroarea față de trecutul apropiat”. Celor trăiți în comunism, moartea clinică a acestuia ne-a trezit un mare apetit către dezinhibare. În fine, scăpam de chingile moralei proletare, morală respectată doar de ochii lumii și mai ales ai Partidului, altminteri la fel de goală de conținut ca și dictatura proletariatului, sintagmă în care adevărată era doar dictatura.

 

Și treci la dezinhibare! O îmbrăcăminte care să lase mult la vedere, un
vocabular cît mai argotic și adesea obscen. Cuvinte neaoșe denumind părți ale corpului, populînd texte ale unor scriitori. Și manifestări amoroase cît mai la vedere, spre bucuria publicului spectator și spre jena unei părți a sa, evident desuetă, a „expiraților”.

Traiul cu „prietenul” – numit pe vremuri concubinaj – devine tot mai frecvent; mare parte, mai ales a tineretului, este reticentă față de căsătorie, gîndindu-se din capul locului la eventualul divorț, la tribunal, la avocați, la martori, în fine, la toată tevatura unei acțiuni în Justiție.

Are dreptate cel/cea care trăiește nemarital cu prietenul/prietena sau cel care se căsătorește? Mi se pare mai prudentă și mai cinstită „căsătoria de probă” decît cea cu acte, privită ca un fapt divers.

Nu s-a făcut niciodată o statistică a căsătoriilor din dragoste și nici a celor din interes. Îndrăznesc să spun că ultimele sunt mult mai numeroase decît primele. Înaintea instaurării comunismului, fata fără zestre, dacă nu era luată din dragoste, rămânea domnișoară bătrînă. În timpul comunismului, căsătoriile se făceau pe clanuri, ca și înainte, numai că zestrea fusese înlocuită de relațiile de Partid.

S-a-ntîmplat ceva cu dragostea, ceva nou în zilele noastre, raportînd-o la un trecut mai depărtat sau mai apropiat? În esență nu, acolo unde lucrurile sînt luate-n serios, responsabil, cînd nu te joci cu propria viață și nici cu a partenerului.

Sînt oameni care nu suportă stereotipia căsniciei, stereotipie care, oricît ne-am strădui, devine ca o a doua piele a oricărei relații constante. Oameni, care nu concep o căsătorie cînd s-a sfîrșit dragostea, preferă s-o legalizeze pe cea în curs decît să-și înșele partenerul.

Și astăzi, ca și ieri, există oameni care, deși căsătoriți din dragoste, cînd simt la un moment dat că inima le bate pentru altcineva decît pentru legitimul/ legitima de acasă, nu abandonează căsătoria, considerînd-o o instituție, ci preferînd adulterul, în așteptarea stingerii dragostei noi.

Cu cine votăm? Cu divorțul sau cu adulterul?

Omul nu aparține unei specii monogame. De aceea barca lui de cuplu este pretențioasă și cere multă îndemînare la vîslit.

Dacă astăzi unii consideră căsătoria, ca și dragostea, marfă de scurtă folosință, să nu mai credem în căsătorie și nici în dragoste? Să nu le mai dorim? Să nu le mai căutăm? Să le căutăm mi se pare inutil. Dacă-ți sînt hărăzite – bine, dacă nu – zadarnic faci săpături pentru ele.

Să mai credem în marea dragoste? Și de ce nu? Ce poate să-ți înfrumusețeze mai mult viața decît speranța?

Mitul sufletului-pereche rămîne imuabil ca orice mit. Sînt convinsă că undeva, pentru fiecare dintre noi există un astfel de suflet, numai că viața e zgîrcită cu oamenii și ni-l poate ascunde pînă ce ne dăm obștescul sfîrșit.

Oricum, nu ne putem clădi viața numai pe dragoste – element aleatoriu. Dacă nu ne temem să investim în ceva care dacă nu moare, oricum trece (la ce bun să ne păcălim?) n-avem decît să ne răvășim existența pentru marea dragoste, asumîndu-ne riscul de-a ne căi la un moment dat și-așa mai departe.

La-nceput, fiecare dragoste pare „marea”. Numai timpul îi ia măsura.

Dat fiind că dragostea este o stare de grație, păcat ar fi s-o respingem; cu un amendament: să nu-i facem pe alții să sufere, mai ales pe copii, dacă-i avem.

În ciuda zăpăcelii în care trăim, există și căsătorii între tineri, echilibrate, în care simți casa clădită pe piatră, dorința de familie, respectul angajamentului față de tine însuți, față de partener. Dorința de familie, de copii, aceștia nefiind doar exprimarea perpetuării speciei, ci al trecerii dragostei a doi oameni în alți oameni.

Neîncrezătoare în modă, (fără să fiu optimistă de felul meu), sper ca și moda actuală de-a lua totul în bășcălie să treacă și lumea, incluzînd dragostea și căsătoria, să intre pe un făgaș normal, cel al responsabilității și al respectului față de partener. Și, de frică, să nu respingă nici aspirația către marea iubire, nici pe a căsătoriei durabile, rezistente la tentații și la-ncercări.

Text publicat în Revista Tango – Marea Dragoste, nr. 85, februarie 2013

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.