Vorba din titlu e mai veche decât țițeiul. Doar că loazele n-o știu, fiindcă sunt convinse că petrolul e ceva fabricat alaltăieri, o zeamă inflamabilă pe care o toarnă tati în mașină. Ei, bine, din câte mi s-au adus la cunoștință, amorul e mai vechi decât petrolul. E ca o rocă bej care iubea nebunește o rocă gri. Una mai boccie decât alta.
Mi-e ciudă că nu mai pot iubi ca-n tinerețe. Adică pot să iubesc la fel de intens, dar nu la fel de prostește. Din nefericire, m-am făcut prea deșteaptă ca să mă mai îndrăgostesc de orice idiot. Era bine când puteam iubi tâmpiții, fiindcă aveam o scuză și în ochii mei, și în ochii scriitorilor ale căror opere încercaseră să mă vindece de naivitate politraumatică. Am citit de mică – mai bătută la cap, mai bătută de soartă. Și am aflat, din acele volume cu pagini alese, de-un gălbui icteric, multe lucruri despre dragoste. Nu mi-au folosit la nimic mai târziu, fiindcă am tot iubit păgubos și ilogic. Și-aș mai fi iubit la fel și-n ziua de azi, dacă nu m-ar fi luat Doru de nevastă și dacă nu mi-ar fi amintit el că sunt o femeie deșteaptă – ce dracu, Doamne, iartă-mă. Sunt o femeie care s-a măritat cu un cozonăcel cald, nu cu o broască rece.
Cu toate astea, eram mai liberă când nu iubeam. În rarele perioade când nu mi-am storcoșit inima de dragul vreunui bărbat care nu știa ce vrea, zburam de colo-colo ca o molie care ascultă bancuri bune. Furtunile mă amuzau, învățam ceva util din orice tuse și din orice bășică.
Aveam concluzii abisale de când abia împlinisem șase ani și încă mai purtam un guguloi roșu sub gulerașul șorțului de grădiniță. Atunci, i-am spus lui lui mamaie că viața e ca o ceșcuță cu apă: dacă o scapi din gheară, face poc. Unde sunt eu, cea de atunci? Și vă rog să mă iertați că-mi fac inventarul erorilor sub nasul vostru, cu un trist exhibiționism cât p-aci metafizic. Gata, am și ajuns la ora bilanțului fatal?
Când totul părea perfect, m-am îndrăgostit de un – pardon – bou. Asta deoarece, dacă te amorezezi din prima de un iepuraș pufos, viața n-are haz. Bovina m-a decepționat, evident. Dar, fără să vrea, mi-a făcut un bine: m-a învățat să nu mă mai îndrăgostesc de bărbații-pitbull. Trebuie ca mai întâi să storcoșești ceva ca să poți trăi fascinația reînvierii. De exemplu, pe vremuri, îmi plăcea să văd cum mi se taie salata de icre-n strachină, ca să am satisfacția că o dreg cu griș. Mă lăudam după aia ca și cum îl sculasem pe Lazăr din morți. Mai târziu, când eram îndrăgostită, succesiunea stricat-dres nu m-a mai incitat la fel.
În tinerețile mele cam nezvăpăiate, mă jurasem că voi fi fericită. N-am reușit mereu, iar grișul din inimă nu mi-a dat iubirile înapoi, oricât de furibund aș fi învârtit în strachina vieții.
