Am cunoscut-o mai bine pe compozitoarea Sabina Ulubeanu participând alături de ea la omagiul artistic adus artelor la împlinirea celor 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși prin proiectul BrancuSING, creat de soprana Rodica Vică. O urmăream, însă, cu admirație, de multă vreme, și auzisem despre măcar câteva dintre realizările sale muzicale excepționale.
Sabina Ulubeanu este, așa cum am avut onoarea s-o prezint în câteva dintre concertele BrancuSING, una dintre personalitățile artistice complexe ale generației sale, cu o activitate extinsă pe parcursul a peste 25 de ani de creație, de la compoziție, fotografie, muzicologie sau performance experimental până la direcția artistică a unui festival de muzică și arte contemporane. Creația sa cuprinde lucrări camerale, simfonice, corale sau multimedia, interpretate și difuzate pe toate continentele, colaborând regulat cu muzicieni și orchestre de mare ținută. Este, printre multe alte izbânzi profesionale, câștigătoare a concursului de comenzi al UCMR (Black Shirt and Blue Soap, vioară solo și orchestră de cameră) și a unor importante rezidențe și burse de creație și, din 2024, lector universitar doctor la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Muzică și Teatru.
Pentru proiectul BrancuSING, ea a acceptat comanda de a scrie câteva piese inspirate din opera lui Brâncuși și a avut doar câteva luni la dispoziție pentru a preschimba inspirația în muzică.
Alice Năstase Buciuta: Care este, Sabina, prima ta amintire legată de Brâncuși? Când anume în copilărie ai învățat sau descoperit ceva important legat de el?
Sabina Ulubeanu: Am crescut într-o casă cu albume de artă, cărțile colecției Meridian și reproduceri ale sculpturilor și graficii unchiului și mătușii mele, Nicolae și Ana Golici. Constantin Brâncuși a existat în imaginarul meu dintotdeauna, fără să pot preciza un moment fix. Înainte să văd pe viu sculpturile lui, îmi aduc aminte de un moment de controversă, în adolescență, în care s-a dezbătut originalitatea și importanța lui, ceea ce m-a lăsat complet perplexă, căci pentru mine era clar: Brâncuși era sinonim cu perfecțiunea, avangarda, noul pe care abia începusem să îl caut și în muzică.
Un pic mai târziu, în facultate, am ajuns la Mannheim. Decembrie 2001. Kunsthalle, sublimă. Nu știam nimic despre muzeu, pășeam pur și simplu fericită din încăpere în încăpere. Și, deodată, apare el. Le grand poisson, din 1930, în bronz auriu, limpede ca apa de munte și plin de viață subacvatică care nu că se reflecta, dar izbucnea din interiorul sculpturii în toate colțurile galeriei. Scriam de câțiva ani muzică contemporană și a fost un moment magic de recunoaștere, de regăsire, de “iată, așa se face”…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum ai primit invitația Rodicăi Vică să compui ceva special dedicat lui Brâncuși, în anul omagierii sale de 150 de ani sau, poate, mai înainte?…
Sabina Ulubeanu: Mesajul Rodicăi a venit pe 20 august 2025, în timp ce mă aflam într-o altă rezidență, făcând cercetare pentru un proiect amplu în munții Bucovinei. Am avut nevoie de vreo 15 secunde să citesc și am răspuns instant DA. Totul a durat de la 13:54 la 13:55. În general, alegerile mele se bazează pe instinct. Dar ce e oare instinctul altceva decât o analiză foarte rapidă a contextului? Iar contextul era că Angela Drăghicescu îmi este colegă și prietenă din clasele primare, iar Rodica Vică un pic mai târziu, din anii tinereții. (râde) Muziciene pe care le cunosc și admir dintotdeauna și în ale căror idei și planuri am încredere completă. Așa că această propunere m-a onorat, m-a bucurat și m-a speriat în egală măsură.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar după ce ai spus da, te-ai apucat de scris… Cât de mult ți-a luat, cât de greu ți-a fost să îți definitivezi compozițiile și cum ai ales creațiile brâncușiene din care să te inspiri?
Sabina Ulubeanu: După propunerea inițială, am rămas în dialog cu Rodica de la scrierea proiectului. Am schimbat între noi bibliografie – de la cărțile Doinei Lemny la Pandrea, Weckler, Paleolog, Buican etc .- idei, informații, până la ziua în care proiectul a fost desemnat câștigător la AFCN . Urmăream amândouă rezultatele, direct interesate, depusesem și eu ceva, ne-am consolat una pe alta și am încercat să ne distragem atenția de la emoții. Apoi a venit bucuria reușitei, ceea ce însemna că, în sfârșit, putem să ne apucăm de treabă. Dar finalul lui 2025 m-a prins în burn out. Am scris 12 lucrări, dintre care două orchestrale, pe lângă toate celelalte îndatoriri profesorale, profesionale și etapele de research. Pe măsură ce se apropia momentul scrierii propriu-zise, paralizam încet-încet. Da, erau idei muzicale multe, da, citeam, da, încercam să înțeleg nu doar intelectual, ci și senzorial ce am de făcut. Însă imensitatea subiectului, plus, de ce să nu recunoaștem, abuzul mediatic la care a fost supus Brâncuși în ultimele luni, cu manifestări care mai de care mai neadecvate, mă blocau.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Oh, deci a fost greu…
Sabina Ulubeanu: Mie nu-mi iese nimic fără suferință. De fapt, niciunui artist. Oamenii fug de ea, noi o înfruntăm de mici, din anii de studiu ai instrumentului, vocii, compoziției. În fond, eșuăm și ne ridicăm permanent în căutările noastre, cam de 163 de ori pe zi. Până ajungem la adevăr.
Însă aici a fost din cale afară! Cel mai neașteptat a fost că ajunsesem în punctul unde nu mai simțeam nimic. Sau cel puțin asta credeam. M-am întrebat atunci: dar oare marmura mai simte ceva?! Bronzul? Lemnul? Ce facem cu materia, cum o înviem?
Pornind de la materie, am încercat să o las să mă ghideze. Ce face Brâncuși cu ea? Pentru mine, creează spațiu care se mișcă. De asta, prima lucrare pentru care am avut o sclipire a fost un interludiu care străbate ciclul muzical. Se numește Moving Space și e un perpetuum mobile al pianului în trei iterații. Limbajul muzical e unul care pare super limpede, dar e format din trei paradigme: muzica tonală, cea mai prezentă în sălile de concert, un mod popular românesc și gama în tonuri, impresionistă, în plină exploatare la momentul în care Brâncuși a ajuns la Paris. Ele se unesc și se îmbină firesc, iar la reluare sunt mereu îmbogățite: a doua oară cu sunetul metalului și a treia oară cu pasărea cu apă, un tril universal.
Și, dacă am menționat Parisul, ajungem și la cea de-a doua lucrare. Odată ce m-am deblocat, am înțeles și că punctul meu de adevăr, deconectarea de subiect, avea un sens mult mai adânc decât credeam și instinctul meu de a-l onora, de a nu îl anula prin simple tehnici compoziționale ca să “iasă piesele” a fost corect. Cu alte cuvinte, n-am fugit de suferință.
A fost și momentul în care am primit un mesaj scurt de la un prieten apropiat, el însuși autor al unei cărți despre Brâncuși, Drumul lui Constantin, o descriere documentar poetică a traseului parcurs de Brâncuși spre Paris. Sorin Trâncă mi-a trimis, simplu, fotografia poeziei pe care o scrisese Brâncuși în tinerețe. Sursa inițială, era, desigur, Doina Lemny. Știam poezia, dar știam și că nu o pot folosi ca atare, pentru că versurile ar fi sunat strâmb citate integral într-un lied.
Și atunci, am avut o altă revelație. Toată supărarea mea nu era de ici de colo. Și poezia era strâns legată nu doar de revolta lui Brâncuși și dorința lui de a cuceri lumea, de amarul său dâmbovițean, ci și de parcursul prietenelor mele muziciene cărora urma să le încredințez piesele. Amândouă au plecat din România pentru a-și desăvârși arta și a dărui unui public larg calitățile lor.
Așa s-a născut …apă rea, o lucrare care lovește la propriu, pentru că am folosit pianul ca pe un instrument de percuție, am gândit rezonanța lemnului ca pe amarul unei rele conștientizări: Dâmbovița nu mai e de ajuns. Și pentru că lucrarea amintește de Rin, Tibru și Sena, m-am inspirat din această paralelă pentru a împleti alte trei lumi sonore în magma sonoră pe care mi-o doream formată din lovituri, rezonanță, corzi în glissando care sfredelesc, și vocea Rodicăi. Am adus aspecte bachiene corespunzătoare Rinului, belcanto și lejerități baroce în Tibru și o nonșalanță poate chiar ușor perversă în Sena. Totul se încheie cu efecte vocale de șoaptă strigată, fiind cea mai experimentală dintre lucrările scrise pentru acest proiect.
Dar tema mea era să îmi aleg și câteva sculpturi. Așa că, desigur, Peștele a fost primul pe listă. Am avut noroc să găsesc o poezie superbă a lui Paul Eluard, de altfel apropiat al lui Brâncuși, cu versuri aparent simple, dar esențializatoare, întocmai ca sculptura.
Marea Dragoste – revistatango.ro: A fost o ilustrare muzicală a sculpturii?
Sabina Ulubeanu: Nu, nu mi-am propus să ilustrez muzical Peștele. Este imposibil! Ceea ce am scris reflectă în primul rând uimirea și fericirea resimțite atunci, în 2001, și astfel Le poisson este, cred, cea mai luminoasă dintre lucrări.
Sărutul din Montparnasse l-am regăsit la Paul Celan, iar liedul rezultat se numește zu Zweit. Povestea Sărutului ca omagiu frumoasei tinere rusoaice care a murit prea devreme cu inima frântă mi s-a părut, din nou, un exemplu de adevăr artistic la care nu se poate renunța. A durat mult până când dr. Marbé a convins familia că nu un bust realist, ci acest simbol al iubirii trebuie să străjuiască mormântul fetei lor, iar în cele din urmă, fericit și neverosimil, arta a învins. Lucrarea are clustere care pică greu, ca marmura, și linii melodice ample ale vocii.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar ciclul se încheie cu o piesă despre timp…
Sabina Ulubeanu: Da, ultima dintre piese, care închide seria, este Bird in Time. Timpul m-a obsedat dintotdeauna și în creația mea încerc să-l comprim, să-l dilat, să îl suprapun și să îl dezmembrez cât pot eu de bine. Aici am suprapus, din nou, mai multe timpuri, polifonic. Primul este timpul în care profesorul meu de compoziție, Tiberiu Olah, a scris cinci lucrări pornite de la Brâncuși. Trei pentru orchestră, una pentru ansamblu de percuții și Sonata pentru clarinet solo, de acum celebră, Pasărea Măiastră, lucrare intrată în repertoriul tuturor clarinetiștilor români și piesă impusă la importante concursuri internaționale. Al doilea este timpul cântecului păsării, o buclă nesfârșită, dar variată. Și apoi timpul zborului, al devenirii (acel becoming prigoginian) grefat pe o structură disipativă, în care elementele lucrării – în special tema sonatei de clarinet de Olah- se molipsesc una de la cealaltă și și se cristalizează în registrul acut, repetându-se ca o înaltă săgeată a timpului.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Îți mulțumesc că ai deslușit cu atâtea detalii compozițiile tale. Vreau să te întreb și despre execuția lor, ai asistat în persoană la interpretarea compozițiilor tale în cadrul spectacolelor BrancuSING. Cum se simte un compozitor când își aude muzica interpretată, ascultată, aplaudată?
Sabina Ulubeanu: Cred că întâlnirea cu interpreți care pun totul în noua ta muzică e unul dintre privilegiile prea puțin menționate ale vieții de compozitor. Notele din partitură nu-și pot găsi drumul către public altfel. Există stratul citirii partiturii, repetițiile pentru acuratețea interpretării, a intențiilor, feedback-ul constant și dinspre muzicienii de pe scenă către mine și viceversa, e un proces colaborativ și adaptativ de la-nceput la sfârșit. Dar momentul concertului, în care nu mai ai ce face, ești complet în mâinile și vocile lor, e cel care definește nașterea operei muzicale. Efortul din spatele unui birou, ideile și conceptele, tot ce trăiești în timpul scrierii se abandonează în fața recreării operei în timp real. Sunt, în fond, două nașteri ale aceleiași entități. Destul de minunat și bizar, nu-i așa?
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai vreodată senzația, așa, ca Meșterul Manole, că ai vrea să refaci totul mai frumos sau s-o iei de la capăt în alt proiect?
Sabina Ulubeanu: Absolut orice poate fi perfecționat, dar deocamdată e prea devreme pentru asta, turneul abia s-a terminat și unele amănunte cu siguranță că vor fi ajustate pentru redări viitoare, însă, acum, e bine așa cum e.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Au fost diferite pentru tine experiențele? E altfel la repetiții, altfel a fost la Budapesta față de București?
Sabina Ulubeanu: Într-adevăr, publicul a fost diferit în aceste două orașe în care am putut asista la concerte. La București am avut alături familia și foarte mulți prieteni, pentru că, trăind în același mediu de atâția ani, prietenii noștri, ai interpretelor și compozitorilor prezenți, sunt comuni, sunt parte din cercul nostru apropiat cu care împărtășim atât de multe lucruri și ne susținem enorm unii pe alții. De asemenea, a mai fost și un tip de public care o urmărește pe Rodica Vică și este obișnuit mai degrabă cu repertoriul clasic. M-am bucurat să văd că muzica mea a ajuns pe deplin la ei, că s-au lăsat surprinși fără teamă și au intrat în jocul nostru emoțional pe parcursul celor mai bine de 17 minute care au deschis concertul, căci piesele mele se regăsesc chiar în prima parte a recitalului. Explicațiile și intervențiile vizuale pregătite de doamna Doina Lemny au facilitat publicului această înțelegere și îi sunt profund recunoscătoare. Ne-am conectat imediat ce mi-a auzit muzica și intuise din start, doar din descrieri, mesajul meu.
La Budapesta nu am avut-o pe Doina Lemny, însă era și alt tip de public. Iubitori de Brâncuși și foarte deschiși la fenomenul contemporan, pentru mulți dintre ei noutatea se află chiar în centrul preocupărilor. Acolo am avut multe discuții despre piese, după concert, și m-am bucurat enorm de curiozitatea și deschiderea celor care au venit înspre mine. Cele două seri mi-au reconfirmat intuiția de a accepta în 15 secunde invitația de a participa la acest proiect, total out of the box.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cu ce gând, cu ce stare rămâi în urma participării la proiectul BrancuSING?
Sabina Ulubeanu: Pentru că a fost, cu mâna pe inimă, una dintre cele mai intense experiențe de compoziție, de la agonie la extaz, pot spune acum, la final, că sunt profund recunoscătoare Rodicăi Vică și Angelei Drăghicescu pentru invitația lor, care mi-a arătat cum îmi pot împinge limitele cunoașterii și emoției. Că m-am putut apropia de Brâncuși fără să îl traduc în muzică, ci doar interiorizându-l și redând esența a ceea ce sunt eu. Cine eram eu atunci? Poate de acolo a venit și drama concepției acestui ciclu de lucrări. Fiecare compoziție e o radiografie nemiloasă a interiorității tale. Dincolo de procedee, arhitecturi, efecte și chiar sentimente mai mult sau mai puțin autentice.
Poate, la fel cum Brâncuși a căutat bucata de adevăr din fiecare formă a materiei cu care a lucrat, și pentru mine a fost necesar să nu fug de adevărul personal și să îl pun cât de bine reușesc în sunete. În tot felul de sunete. În lemnul și pe corzile pianului, în ghirlanda de sâmburi, în voce înaltă, în șoaptă amară, în linii verticale și în susurul unei păsări cu apă.
Materia e spațiu și timp…
Fotografii din arhiva compozitoarei
Mai multe informații despre proiectul BrancuSING și participarea compozitoarei Sabina Ulubeanu la acest program puteți citi pe platforma BrancuSING/Jurnal.
