Am ajuns la Verona și nici doi pași n-am făcut în curtea burdușită de vizitatori a Julietei, nici două rotocoale de priviri n-a fost nevoie să azvârl de jur împrejur ca să bănuiesc că autorul cărții „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus“ trebuie să fi trecut și el pe aici, cu vreo duducă agățată de toartă. Pentru că, deși n-aș fi vrut, chiar sub streașina amorului legendar, mi s-a reconfirmat existența unei prăpăstii galactice, care se căsca intre așteptările exponenților celor doua sexe. Iar persoanele aflate de față n-au putut fi excluse din bulibășeală metafizică a constatării mele.
Inele cu inimioare
„Sunt atât de fericită că am ajuns aici!“, i-am susurat cu buze înmuiate în gloss pal și emoție intensă iubitului meu, care tocmai mă extrăsese repezit din cabina de proba de la Armani Jeans, acolo unde mă ascunsesem cu grăbire, cu brațele îngreunate de mai multe perechi trendy de jeanși negri. Aș fi vrut să trăiesc vizita purtând ceva nou, în semn de prețuire a clipei, dar el m-a ușuit înspre muzeul de alături, dându-i voie minții mele dedulcite la iluzii să creadă că un freamăt profund de amor, și nu o viziune cumpătată asupra bugetului nostru de vacanță, l-ar fi putut face să fie atât de grăbit.
„Nici nu știi cât mă bucur și eu!“, mi-a răspuns printre dinți alesul inimii mele, aruncându-mă înspre al nouălea cer cu doar opt cuvinte. Apoi a continuat: „Mi-a venit o idee trăsnet de reportaj, stai tu aici, că vreau să pozez niște tipe în balconul Julietei, uite ce caraghioase sunt!“. Și inima mea s-a făcut cocoloș, ca o pungă de floricele golită pe care te pregătești s-o arunci la tomberon.
„Que anillos más bonitos, corazón!“ („Ce inele drăguțe, scumpule!“), chițăia în fata tejghelei de la intrarea în casă o spanioloaică mică și dulcică, întinzând la pupat boticul oleacă mustăcios, înspre un cavallero cu tricou și borsetă, care căsca de-i trosneau fălcile. „Pruébalo, pruébalo!“ („Încearcă-l, puneți-l!“), întindea fata spre inelarul lui groscior un inel de plastic translucid, în care pluteau inimioare roz. Dar bărbăteasca mână iberică a simțit pericolul gestului cu miros trăsnitor de logodnă și s-a strecurat, iute și curajos, în buzunarul lăbărțat al blugilor.
Am văzut o fată singură căreia nu i-am deslușit naționalitatea, dar care lăcrima cu o tristețe universală în fata citatelor din piesa lui Shakespeare. Versuri de dragoste fără de moarte și fără de îndoieli, transcrise în cărți mari, de lemn, așezate prin mai toate încăperile. Am zărit și un bărbat care îndesa în nas arătătorul mâinii prevăzute cu verighetă, în timp ce privea în gol, proptit în fața unei vitrine cu haine de epocă. Am văzut o italiancă emoționată care scria numele ei și-al iubitului pe-un bilețel și încerca să-l lipească pe perete cu o bucățică de ruj turtit. Am auzit un american buimac și nu tocmai bine dispus care, după ce ascultase cine știe ce propunere galantă turnată în urechea lui de o iubită plinuță, ridicată pe vârfuri, răspundea ferm, în șoaptă, „No fucking way, sweetheart!“ („La naiba, nici vorbă, iubito!“).
Și am îndurat cu stoicism îndemnul iubitului meu care, ostenit de suspinele mele, m-a trimis înapoi în buticul cu jeanși, ca să termine de fotografiat în liniște toate cotloanele. Prin care eu trecusem ca o umbră, căutând cu evlavie și convingere parfumul iubirii eterne, dornică să lăcrimez de emoție, cuibărită lângă inima celui iubit. Prin care el trecuse cu grabă și entuziasm, căutând cu nesaț unghiuri bune de pozat fără flash, care totuși să iasă bine în pagină, fiindcă nu merita să rateze un subiect așa de generos, iar tiparul nu iartă, dacă lumina nu e bună se alege praful de imaginea transpusă în pagină, și-ar fi păcat…
Jeanșii cu noroc
Ce noroc! Mi-am găsit la Verona o pereche de jeanși negri care-mi vin ca turnați. Iar după ce, văzând ce bine mi se rotunjesc coapsele în materialul cu-n strop de elastic și-o picătură de sclipici în el, m-am convins că a meritat să fac drumul până acolo, am intrat din nou în curtea Julietei și-am lipit cu ciunga pe care-o mestecasem nervoasă pe toată durata vizitei un bilețel care s-ar putea și-ar merita să mai stea lipit de perete și acum. Pe care am mâzgălit un mesaj de-a cărui trăinicie în timp promit să nu mă mai îndoiesc niciodată: „Alice+Armani=Love“.
Nimic despre biata Julieta de bronz din curte, cu sânii lustruiți? Ce tristețe! Metalul patinat a ajuns să strălucească in dreptul sânilor, căci toț turiștii, bărbați și femei, se fotografiază cu mâna acolo. Probabil vor să-i atingă inima frântă de iubire. Păcat că e lustruită și mai jos… 🙁