Faptul ca il cunosteam pe sotul meu cu destui ani inainte sa ne indragostim unul de celalalt, ca petreceam multe zile de munca langa el si ca am calatorit adesea impreuna, fara ca in noi sa existe cea mai firava tresarire de interes romantic unul fata de celalalt continua sa fie pentru mine un motiv de reflectie, de ingrijorare si de parere de rau.
Mi-e ciuda pe toate clipele irosite standu-i alaturi fara sa-l fi tinut de mana si, in cate un puseu de nebunie, regret ca nu i-am fost amanta mai din timp, sa ne iubim mult si pe furis, sa fugim la capatul lumii cu tot felul de pretexte de serviciu si sa plangem de dor in week-end-urile otravite de despartiri impuse de legile lumii cuminti.
Mi-e ciuda pe ochii mei miopi, neinstare sa-i masoare mai din timp frumusetea, pe inima mea natafleata care, astimp, falfaia de amor pentru tot felul de personaje de mucava, pe mana mea dreapta care n-a stiut sa-l inhate de guler si sa-l traga inspre sarut si pe cea stanga care, incapabila sa tasneasca mai presus de randuielile bunului simt, nu a pocnit-o cu poseta-n cap pe femeia nesuferita care-i statea alaturi, ocupandu-mi, ilicit, locul.
Dar cel mai tare ma ingrijoreaza faptul ca, uite, am putea sa ne ratam vietile, trecand unii pe langa altii fara sa ne vedem, fara sa ne simtim, fara sa ne intalnim, desi noi suntem categoric unii ai celorlalti, jumatati de rost si de eternitate care se implinesc numai si numai impreuna, asa cum simt azi, cand el e al meu, si eu sunt el insusi.
Asa ca acum, la inceput de februarie nins, luna a marilor iubiri, va implor sa luati aminte la ceea ce se petrece in jur. Curatati-va ochii cu lacrimi de dor, ca sa vedeti limpede si clar! Viata e o intamplare splendida in care, uneori, dragostea se afla atat de aproape de noi, incat nu reusim s-o vedem, sau e cu mult mai inalta si mai frumoasa decat ne-o imaginam, iar noi n-am indraznit sa ridicam privirea spre ea. Trebuie doar sa cutezam sa deschidem ferestrele inimii si sa inchidem portile singuratatii. Dincolo de asta, credeti-ma, e loc pentru toate miracolele lumii.
Pingback: Loc pentru miracole – Femei de 10
O iubesc pe Alice dintotdeauna pentru ce scrie , ne-am intalnit doar odata la Intercontinental cand o avea invitata pe Nina Cassian si am indraznit atunci sa-i spun ca mi-as dori sa scrie pozitiv sa nu-si mai planga de mila, sa nu mai fie atata obida in articolele ei care ascundeau multa suferinta si sa spere ca intr-o zi va intalni o persoana care sa o merite. Nu stiu daca isi mai aduce aminte intalnirea noastra, eu sper ca da. Oricum ma bucur foarte tare ca este fericita ca si-a gasit perechea si ca acum scrie altfel pentru ca iubeste si este iubita.O imbratisez cu drag.Lia