La portile scolilor, bogati sau saraci, ne intersectam drumuri si sperante deopotriva: vrem ca feciorul nostru sa aiba carte. Ne dorim pentru el drum stralucitor fara grija zilei innegurate de poveri sau lipsuri. Ne luam doua servicii, facem ore suplimentare, ne frangem miinile la examenele de capacitate, urmarim cu ochii in lacrimi listele de admisi, renuntam la un parfum sau la Parisul promis intr-o luna de miere bogata in visuri, facem imprumuturi sau fortam o promovare. Inghesuit de vremuri tulburi si de saracie lucie, Moromete vinde lotul din spatele casei, ca sa plateasca scoala lui Niculae. Urmasi ai lui, parintii de astazi isi vand visurile si timpul de odihna pentru ca fiul „sa le fie c-o treapta mai domn“.
Cu mana-n buzunar
E o perioada proasta pentru inscrieri. Pregatesc o poveste verosimila si plec catre prima scoala. Undeva, in Colentina. Curtea pustie, termopane, cativa zugravi manuiesc lenes bidinele care acopera cateva grafittiuri de pe zidul scolii. Ma indrept catre usa pe care scrie Secretariat. Din spatele calculatorului mi se raspunde scurt ca nu mai sunt locuri la clasa intai. Nu, nici la clasa a cincea. Aduc argumentul ca m-am mutat de curand in cartier. Un nou refuz, ceva mai putin politicos. Insist sa vorbesc cu directorul institutiei. Secretara mormaie ceva din care nu inteleg decat „concediu“ si „nu stiu ce va spun“. O cauta pe adjuncta care este pregatita acolo, pe hol, sa-mi ofere, ceva mai amabil, acelasi refuz.
N-apuca pentru ca incep sa-i spun povestea: acum m-am intors din strainatate, am venit doar sa ma informez despre actele de inscriere, zambesc promitator cand ii pomenesc de cea de a doua vizita la ea in birou. Ma invita in cabinet. Imi da sperante: „Veniti cu cererea si vedem ce se poate rezolva“. Nu ma las, vreau certitudini. O rog sa-mi recomande o invatatoare buna. Ii cer detalii despre rechizite, manuale, taxe. „Nu exista taxe. E vorba doar de fondul clasei si al scolii. Stiti, bani nu sunt si incercam cu ajutorul parintilor sa oferim conditii civilizate copiilor.“
Stiu toate astea. Salariile sunt mici. Bugetele alocate scolilor sunt infime. Primariile mizeaza pe targuiala asta scoala-parinte, pe banii adusi de acestia din urma si n-au nici o jena in a-i lasa pe profesori sa ceara bani de creta sau de hartie. In fine. Aflu ca suma pentru fondul clasei se va stabili la prima sedinta cu parintii, sa nu-mi fac probleme, anul trecut a fost undeva in jur de 7 RON lunar.
Fondul scolii este ceva mai mare, „anul viitor vrem sa renovam laboratorul de chimie si clasele de la parter, anul trecut ne-am hotarat impreuna cu comitetul de parinti la 70 RON anual“. Aduc vorba despre modalitatile de plata: vreau sa achit tot de la inceput, mi-ar fi mai usor daca as trimite banii intr-un cont. Ma priveste de parca i-as cere sa-mi puna la dispozitie un elicopter pentru transportul copiilor. Nici vorba de cont. Sau de chitante. Schiteaza un zambet defensiv si cu o voce nesigura imi spune sa nu-mi fac griji: comitetul de parinti verifica lunar modul in care sunt cheltuiti banii. O intreb daca pot vizita scoala.
Clasele curatele, bancile scrijelite, pe peretii proaspat varuiti atarna laolalta harti rupte, colaje colorate cu cifre si litere, imagini cu scriitori, regulamente de ordine interioara. Sala de calculatoare reprezinta momentul culminant al vizitei: imi este prezentata investitia cu voce grava ca pe una din misiile de baza indeplinite.
Buget mic, cheltuieli mari
Ies. Primul lucru pe care-l fac este sa intru intr-o librarie. Ma interesez de costurile unui set complet de rechizite pentru diverse clase. Preturile sunt naucitoare: in jur de 150 RON, ajungand pina la 200, in functie de cerintele fiecarei scoli. Comentez impreuna cu vanzatoarea cifrele si ea-mi spune, cu ton de cunoscator, ca asta nu e tot: „Daca sunt la I-IV, va mai costa si uniforma, intre 50 si 80 RON, apoi, stati, trening, adidasi. Inca 100 RON. Cand mi-era lumea mai draga, aproape lunar, fii-mea imi cere bani de o noua culegere, o revista, fond pentru calculatoare, pentru noi reparatii, pentru te miri ce. M-a costat inscrierea ei in clasa I aproape un milion jumate [lei vechi]. Directoarea nu mi-a zambit decat dupa ce m-a vazut cu punga de cadouri. Dar sunt multumita ca e la cea mai buna invatatoare. Scoate untul din ei!“
Consemnez deci prima recunoastere „oficiala“ a unui tip de spaga: cel de inscriere la scoala. Vrei o clasa buna, un invatator atent, un diriginte profesionist, un nivel de elita? Te duci pregatit sa-ti arati recunostinta fata de cel sau cea care te ajuta sa le obtii.
Obrazul subtire…
Ma gandesc ca exista totusi un loc unde cuvantul spaga nu se rosteste. Sau capata forme legalizate de genul taxelor. La scolile particulare. Aleg una, la intamplare de pe internet: gradinita „Olga Gudyn“. De data aceasta imi dezvalui identitatea. De la primul contact – telefonic – simti diferenta: asistenta doamnei Gudyn imi face o programare, mi se fixeaza o ora de intalnire.
Ajung la timp, imi cam scartie optimismul cand sunt lasata sa astept vreo zece minute, timp in care cercetez locul: cladire veche, fosta locuinta a lui Zaharia Stancu, reamenajata pentru a gazdui o institutie de invatamant prescolar. Clase varuite in culori vesele, mult lemn, mobilier nou, jucarii, o sala de lectura si computere, doua toalete curate. Pe pereti imagini de la o seara de Halloween cu Andreea Esca si Lucian Mandruta costumati impreuna cu odraslele lor, invitati de onoare ai petrecerii organizate de gradinita in care ma aflu.
In sfarsit, patrund in biroul patroanei. Olga Gudyn imi zambeste profesionist si cheama pe cineva sa aduca doua cafele. S-a ocupat de moda, dar de ceva timp se ocupa de aceasta afacere. Taxele sunt intre 130 de euro si 220 de euro, in functie de programul pe care il alegi. In schimbul acestor bani, parintii primesc pentru copiii lor confort, curatenie, siguranta, activitati predate in limba engleza, materiale didactice performante, masa de trei ori pe zi. Exista psiholog, logoped, fac excursii, personalul este tanar si atasat de copii.
Si bine, foarte bine platit, precizeaza Olga Gudyn. „Am grija sa-i motivez prin salarii mari, stagii de formare in strainatate sau aici.“ Lista cu activitatile la care poate participa copilul este coplesitoare: actorie, 2 limbi straine, olarit, pictura, tenis de camp, inot, jurnalism. Educatoarele nu au voie sa primeasca cadouri scumpe si nici nu li se permite sa dezvolte relatii de prietenie cu parintii. In fiecare clasa exista camere de luat vederi, activitatea este monitorizata in orice moment de catre directorul educativ sau de catre parintele care solicita acest lucru. Saptamanal sunt transmise informatii catre parinti, exista ore de convorbiri individuale cu acestia. Adica asa cum si-ar dori oricine pentru copilul lui. Preturile sunt insa prohibitive: intr-o tara in care salariul mediu pe economie este in jur de patru milioane [lei vechi], gradinita „Olga Gudyn“ este un vis de neatins. Si nu numai ea. Listele de taxe ale gradinitelor particulare variaza intre 90 de euro, de exemplu, la gradinita „Luminita“, program scurt, pana la 280 de euro program lung, cu trei mese pe zi, la gradinita „Bambi“.
Copii saraciti de stat
Articolul 32, alineatul 4 din Constitutia Romaniei: „Statul acorda burse sociale de studii copiilor si tinerilor proveniti din familii defavorizate si celor institutionalizati, in conditiile legii“
Avem copii orfani. Institutionalizati. Aceasta lege din constitutie lor li se adreseaza in primul rand. Pentru ei cine plateste fondul scolii? Dar al clasei? Toate acele sume dezarmante de catre cine sunt achitate? Stau de vorba cu Cristian Negut, actual manager al unei firme de consultanta. A lucrat 4 ani ca director al unei organizatii care avea grija de copiii aflati in dificultate. Bugetul organizatiei era asigurat in cea mai mare parte din fonduri din strainatate. Adica strainii bogati strang bani pentru a-i ajuta pe copiii nostri lasati de izbeliste de parinti iresponsabili si de guvernari paguboase.
Are multe de povestit despre relatia organizatie-stat. Are inca si mai multe de povestit despre relatia scoala de stat-copii institutionalizati: „Cheltuielile organizatiei erau si sunt foarte atent verificate de catre cei care o finanteaza. Nu exista cheltuieli care sa nu aiba documente fiscale care sa le justifice. Din aceasta cauza am avut mari probleme cu scoala la care se duceau copiii nostri. Scoala din cartier. Se spune oficial ca fondul scolii sau cel al clasei sunt contributii benevole din partea parintilor. In fiecare an aveam lungi discutii cu directoarea scolii in care ii spuneam ca desi cred ca pentru acesti copii ar trebui sa se faca o exceptie de la plata fondurilor, totusi organizatia este gata sa le plateasca atata timp cat vom primi acte legale care sa demonstreze ca s-au facut aceste plati.
Au refuzat sa dea chitante fiscale sau un numar de cont, asa ca au existat perioade in care copiii nostri erau deseori certati ca nu aduc banii, sau angajatele noastre care se ocupau de ei erau certate la sedintele cu parintii din acelasi motiv. Si asta se intampla de fata cu adulti, copii, colegi de clasa, adica in vazul tuturor. Pentru ca situatia devenise de nesuportat – copiilor le era rusine sa se mai duca la scoala, mamele sociale refuzau sa se mai duca la intalnirile cu cadrele didactice sau pur si simplu puneau bani din propriul buzunar, am ajuns in situatia sa facem act de sponsorizare catre scoala. Am cumparat, din fonduri proprii, materiale de reparatii in valoare de 80.000.000 lei [vechi], pe care le-am donat scolii. Acestia erau bani luati din bugetul destinat cresterii acestor copii. Am adus chiar si hartie pentru copiator, desi acesta se afla in biroul directoarei, iar temele scolare scoase la imprimanta sau care necesitau copiere erau realizate tot la noi, in organizatie.“
Aflu mai apoi, de la cele care sunt practic ca o mama pentru ei ca o alta scoala din cartier refuza sa mai inscrie copii din aceasta organizatie. De ce? Este evident ca un copil abandonat are tulburari de comportament. La urma urmei a fost parasit, din diverse motive, de parinti. Directoarea e ferma, insa, pe pozitii: „sa-i inscrie ce scoala o vrea, noi nu mai vrem sa avem probleme“.
Scoala Americana, teritoriu interzis saracilor
Incerc sa ma scutur ca de un vis urat de povestea pe care tocmai am ascultat-o si plec catre institutia privata cu cele mai mari taxe din Romania: Scoala Americana. Pe soseaua Pipera-Tunari, la capatul unui lung sir de vile opulente ascunse in spatele unor garduri inalte, ingramadite si prafuite de lucrarile de constructie din zona. O fortareata, intinsa pe 10 hectare, pazita de gard de beton si bodyguarzi de otel, Scoala Americana pare construita pentru o alta populatie decat cea autohtona. Si, in mare parte asa si este. Stau de vorba cu Catalina Pieptea, Admission & Advancement assistant.
Grupul tinta este format din fii de ambasadori, politicieni, afaceristi, de aici si din strainatate. Taxele sunt intre 4.000 si 19.000 de dolari anual. Un lucru uluitor este ca aceasta scoala exista de pe vremea comunistilor, din anii ‘60. Primele clase isi desfasurau activitatea in niste garaje. Astazi scoala arata precum una tipic americana: sali rezonabil de spatioase, cantina proprie, sala de sport, biblioteca, au chiar si o cafeterie.
Profesori din strainatate. Gazon curatat, stegulete internationale, inox, lemn, termopane, si o taxa de rezervare de loc de 1.000 de dolari. 30% din elevii de aici sunt fii de romani. Nu, nu se intarzie cu plata taxelor. Sunt liste de asteptare intinse pe cativa ani. Visul american cu perdaf mioritic iti lasa un gust amar. Statul roman ofera alternative, e adevarat, mai putin costisitoare. In primul rind, pentru el: sumele alocate scolii autohtone au miros de indiferenta si saracie.
Punguta cu multi bani pentru siguranta si confort
Inscrierea la o gradinita de stat se transforma intr-un ditamai proiectul de investitie pe termen lung si cu multi bani: alergatura de la o institutie la alta, navigare pe internet, discutii pe forumuri despre copii, comparatii, zvonuri la capul strazii sau in parcuri. O prietena imi povesteste amanuntele unei astfel de distractii de inceput de septembrie. Te hotarasti, in sfarsit, pentru una dintre ele. Cheltuielile abia acum incep: echiparea unui copil pentru gradinita seamana cu pregatirea lui pentru expeditie la capatul pamantului.
Ii cumperi tot: gentuta, pantofiori de schimb, lenjerie de pat, pijama, sapun, hartie
igienica, rechizite de peste 1.000.000 lei [vechi], mici sau mai mari atentii pentru directoare si educatoare, jocuri – „nu avem bani, trebuie sa implicam parintii in dezvoltarea bazei materiale“ – si taxe pentru program prelungit. Milioane de lei [vechi]. „In total“, imi spune prietena mea, „inscrierea la gradinita de stat m-a costat aproape 13.000.000 de lei [vechi]“.
Tristeti de parinti
O scoala, undeva in Drumul Taberei. Mi-am pregatit acelasi discurs pentru o inscriere fictiva, dar n-apuc sa-l prezint. Pe scarile principale se desfasura o conversatie destul de ciudata: o femeie cu vagi urme de cochetarie expusa in farduri terne si cateva gablonzuri, se cocoseaza sub povara reprosurilor venite de la un cadru didactic. Asist la scena impreuna cu alti cativa spectatori, parinti si copii veniti, aflu ulterior, sa se informeze despre corigente sau inscrieri. „Te-am chemat de atatea ori la scoala si n-ai venit, si-acum imi plangi pe la colturi ca-l las pe fi-tu repetent. La sedinte n-a venit decat sora-sa, a spart vreo doua geamuri, a chiulit, ce te-astepti, sa-l tina scoala in spinare?“
Trag de timp asteptand sfirsitul monologului. Intru in vorba cu mama necajita, dupa ce iese din curtea scolii. Doua lucruri ma contrariasera: tutuiala groasa si circumstantele in care se desfasurase asa-zisa informare a parintelui. „Ei, ma cunoaste de mult, ca fi-miu e a saptea. Au dreptate, n-am ajuns la sedinte, barbata-miu e somer, eu tin casa, am doi copii, amandoi in scoala. Muncesc pana seara.“ Imi spune ca astfel de conversatii aprige, transformate, asa cum am vazut, intr-un soi de monolog rastit si impacient al dirigintei, s-au petrecut la sedinte, de fata cu alti parinti, pe sala, in fata clasei, langa catedra, in mijlocul colegilor de clasa ai copilului.
Renunt la o conversatie cu stafful scolii si incerc sa mai culeg informatii de la cei cativa adulti din jur. Spun ca vreau sa-mi inscriu copilul la gimnaziu. Dupa cateva recomandari ce vehiculau nume de diriginti vazuti bine, aduc vorba despre spaga. „A, la V-VIII e mai complicat: mediile conteaza la nota de admitere la capacitate. Daca odrasla nu se descurca bine la toate materiile, incepi sa invarti cadouri sa nu-i strice media. La desen, la sport, la tehnologie, la muzica. La materiile principale, cele de examen, in general esti sfatuit sa iei meditatii in particular. Meditatii care se fac de cele mai multe ori cu aceiasi profesori care predau la clasa.“ „Eu am dat ca sa mi-l treaca. Era a opta, n-aveam ce face, ca altfel nu mai intra in capacitate, era corigent la doua materii.“
„N-am vazut niciodata o hartie igienica la toalete“
Totul mi se povesteste pe ton susotit, dar ferm. Din cand in cand simt nemultumirea mascata intr-un soi de bravada a scopului indeplinit, indiferent de mijloace. Intreb despre conditii. Un tatic cu state vechi in meseria de parinte incepe sa turuie: „Dam o gramada de bani, dar in scoala asta n-am vazut niciodata o hartie igienica la toalete. Daca fiica mea uita sa-si ia de acasa, nu se duce la veceu toata ziua. Sau imprumuta de la o colega. Sigur, se iau termopane si calculatoare, dar un spatiu unde sa poti vorbi in liniste cu profesorul despre copilul tau nu exista.
Intr-un an, fiica mea a fost prinsa cu bautura la scoala. Am fost chemat in cancelarie si certat acolo, in mijlocul lor, cu toti ochii atintiti catre mine, de parca eram in sala de judecata. O jumatate de ora am suportat reprosurile lor. Fiica mea intrase intr-un anturaj destul de prost. Am spus ca as vrea sa ma sfatuiesc cu cineva ce pot face ca sa o indepartez de amicii ei. Auzisem la televizor ca ar exista consilieri psihologici in scoli care te-ar putea sfatui. Nici vorba de asa ceva.“
„Ce consilieri, in scoli nu exista un medic stomatolog, si dumneata vrei psihologie!“, se aude un comentariu surd de langa mine. „Eu, personal, nu sunt chemat la scoala decat daca fi-miu a facut ceva rau. Daca e ceva de bine, aud de la colegi sau de la el. In rest, mi se comunica destul de repede daca am intarziat cu banii la fondul scolii.“
Intru in scoala. Ma pregatesc sa primesc acelasi refuz, nu mai sunt locuri, cu privirea fixata pe un articol din Constitutie afisat exact la intrare, cu litere mari, rosii, galbene si albastre: „Invatamantul de stat, in Romania, este gratuit.“
