Îmi plac oamenii. Oamenii care nu intră cu bocancii în viața mea, oamenii care au cei șapte ani de acasă, oamenii modești, sinceri, generoși, inteligenți, politicoși etc. Da, sunt atât de mulți oameni pe care îi respect, pe care îi apreciez. Acum știu că ei sunt cei care vreau să facă parte din viața mea, acum știu că nu voi mai lăsa pe oricine să pătrundă în casa sufletului meu. Acum știu că trebuie, în sfârșit, să fac curățenie…
Atoateștiutorii
Ascult cu interes sfaturile prietenilor sau cunoscuților mei și întotdeauna încerc să rețin sau să învăț ceva din experiențele lor de viață. Mă las ghidată de îndemnurile unor persoane pe care le apreciez, persoane care sunt un exemplu de modestie, bunăvoință, înțelepciune. Totuși, astfel de persoane nu-mi spun niciodată ce ar trebui să fac, mă lasă pe mine să discern între bine și rău, mă lasă pe mine să fac alegerile din viața mea – alegeri bune sau mai puțin bune – și, uneori, să suport consecințele acestora. Acestea sunt sfaturi. Sfaturile prețioase încep cu „ar trebui să…”, „eu nu consider că e bine așa, ci…”. Sfaturile prețioase sunt însoțite de grimase, de gesturi ample, de priviri dezaprobatoare, de nțțțț-uri și „dragă, nu e bine așa!”. Deși în viața lor domnește haosul, unii oameni se proclamă atoateștiutori. Ei sunt cei care știu ce e bine și ce e rău pentru mine, cum ar trebui să-mi educ copilul, cu cine ar trebui să mă bucur de răsăritul soarelui, cum ar trebui să reacționez într-o anumită situație, cât lapte ar trebui să pun în cafea. Nimicuri personale. Ale mele, atât. Nu, pentru mine acestea nu sunt sfaturi, sunt doar niște sfaturi prețioase.
Invidioșii
Nu am nicio găină, și, cu toate acestea, găina mea-i mai grasă decât a vecinului. Vecinul, alias invidiosu’. Deși sunt săracă, pentru el, invidiosu’, sunt bogată, asta pentru că strâng cureaua un an întreg ca să-mi permit un amărât de concediu la mare, în străinătate. El, invidiosu’, preferă să trăiască bine și foarte bine tot anul, iar apoi nu-și permite să plece în concediu nicăieri. Are, totuși, ceva de făcut: mă judecă pe mine, mă numește risipitoare.
Nemulțumiții
Unora nu le intru în grații nicicum: ba sunt prea tăcută, ba vorbesc prea mult, ba am rochia prea strâmtă, ba am tocurile prea mari, ba sunt durdulie, ba sunt anorexică. Ei reprezintă genul acela de oameni despre care se spune că văd paiul de ochiul cuiva, dar nu văd bârna din ochiul lor. Ei sunt cârcotașii de meserie, cei care găsesc întotdeauna ceva sau pe cineva de criticat.
Intriganții, bârfitorii
Nici n-am părăsit bine încăperea și ei au început deja a broda ficțiuni pe seama mea. „Of! săraca…Ai auzit?”. Nu e nimic interesant de auzit, însă, unele persoane, din răutate disimulată temporar – doar cât sunt prezentă – inventează întotdeauna drame pe seama mea. Apoi, din păcate, mai sunt cei care deformează intenționat anumite afirmații “Dragă, știi ce-a spus cutare despre tine?”. Cutare, de regulă, îmi este bun prieten și are alte treburi mult mai importante de făcut decât să stea la taclale cu un intrigant. Mi-aduc aminte că la un moment dat am lipsit o săptămână de la serviciu din cauza unei banale gripe și, când m-am întors din concediul medical, am aflat, cu stupoare, că sunt bolnavă incurabil. M-am întrebat – retoric, bineînțeles – oare ce au de câștigat unii oameni din astfel de plăsmuiri malițioase…
Nu, nu mai las pe oricine pătrundă în casa sufletului meu. Am doar invitați de onoare: oamenii cu bun-simț!
