La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de Paşte,
din viaţa mea începi să şi dispari,
fiinţa mea abia te mai cunoaşte.
La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele-n bătrâni se poticneşte,
iubindu-te îţi spun: ne despărţim
şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărţirii noastre.
Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.
Atâtea flori la despărţire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parcă hohoteşte un blestem
porunca lui civilelor instanţe.
Şi floarea de cireş de care-am spus
a-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.
Tu crezi că despărţirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori – numai ruine –
să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.
La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărţim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratic.
De măr, de vişin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărţim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis, şi-n cântec îţi spuneam
că va veni această clipă-n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
şi dacă despărţirea-i un prăpăd
proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te ţin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă şi păgână.
