Alexandru Arsinel: Am venit pe lume zambind si o sa plec tot asa. Asta e!

E.P.: Cartea pe care ati lansat-o de curand se numeste „De la Dolhasca…pe Calea Victoriei”. Ar trebui sa fie citita de fiecare roman?
A.A.: As fi multumit daca ar citi-o macar un sfert dintre romani, nu fiecare roman.
E.P.: Sa plecam si noi de la Dolhasca, 4 iunie 1939…va amintiti de parintii pe care i-ati iubit tare mult, de fratii dvs. Spuneati asa: „imi amintesc de vaca noastra care ne-a salvat din foamete”. Ati trait, deci, saracia cumplita, saracia crunta, in anii aceia de inceput?
A.A.: Daca am amintit de vaca, ma raportez, vrand-nevrand, la acea perioada, cand destinul unei familii depindea de o vaca. Multe lucruri nu cred ca s-au schimbat, sunt inca multe familii care isi leaga destinul de o sursa de existenta. Daca ma raportez strict la acea perioada, cand vaca noastra, Joiana, traia pentru noi si fabrica, intr-un fel, existenta noastra, era o perioada cumplita a Romaniei, perioada anilor 1944-1947,  aproape 1948, cand ne-am mutat de la Dolhasca la Iasi. Romania a strabatut o situatie cumplita, a fost perioada refugiului, cu ororile si distrugerile razboiului, foametea, paduchii, mizeria, transee, vaca lui Stalin, de care imi amintesc si care era, de fapt, locomotiva care tragea trenurile rusesti pe decartamentul largit al cailor ferate  functionabile si in Uniunea Sovietica si in Romania. Se transporta direct, fara nicio problema ce aveam noi, inclusiv armata, tunuri, tancuri, produsele Romaniei. Cand trenul trecea prin Dolhasca, la bariera, unde se afla localizata casa in care m-am nascut, se tragea sirena si facea ca o vaca si noi spuneam „Se aude vaca lui Stalin”. Este si o gluma: de ce demografia in Dolhasca este influentata direct de acea bariera? Trenurile trec intre orele 5 si 6, ii scoala pe oameni din somn si, pana pleaca la serviciu, fac copii.
E.P.: Mai este un detaliu emotionant din copilaria dvs., spuneati ca fratii dvs erau mai cuminti decat dvs pentru ca „nu mancau asa de mult ca mine”
A.A.: Ei erau cuminti, nu mai cuminti decat mine. Erau cuminti.
E.P.: Aveati o vina ca erati mai pofticios?
A.A.: Probabil era diferenta de temperament, nu ma raportam numai la mancare. Ma raportez la tot ce mi s-a intamplat si mi se intampla mie. Lor nu li se intampla ceea ce mi se intampla mie. Tot timpul cate o nazbatie, cate un eveniment. Un timp, am fost socotit un fel de „oaie neagra” a familiei, pentru ca ma inregimentam mai greu, eram mai putin ascultator, eram mai inventiv, imi zbura mintea la multe lucruri. Voiam sa-mi fac aripi sa sar de pe casa, ma urcam in varful teiului, puneam explozibil in foc si asteptam pana pocneau gloantele…
E.P.: Va jucati periculos, cu munitie, cu armament…
A.A.: Astea erau jucariile dupa Razboi.
E.P.: Ati fost la un pas de pericolul extrem?
A.A.: Da, da. Au existat momente, chiar a fost un moment cand era sa impusc pe cineva. Am gasit un pistol cu butoi, incarcat si trageam, nu asupra copiilor cu care eram, cu vaca la pascut, pe zona caii ferate. Am vazut ca nu pocneste pentru ca nu stiam ce este piedica pistolului. La un moment dat, piedica a sarit si am percutat, eram indreptat spre un copil, noroc ca mi-a zmucit mana si glontul a zburat  in alta parte.
E.P.: Ati fi putut sa traiti cu un asemenea lucru pe constiinta?
A.A.: Vreau sa spun ca, de la varsta aceea, pana mai tarziu, puteai sa uiti, dar ar fi fost cumplit, intr-adevar, sa fii marcat de asa ceva.
E.P.: Spuneati ca ati admirat-o pe mama, mai cu seama ca ea va gasea, intotdeauna, o solutie pentru foamea pe care o aveati.
A.A.: Nu neaparat numai mie. Tot ce este legat de nazbatiile mele, de aventurile mele, de dragostea mea incomensurabila fata de mama, nu sunt legate, neaparat, numai de foame. Am un capitol in care vorbesc de foame pentru ca a bantuit foametea. Mama si familia au reusit sa ne faca sa nu simtim treaba aceasta. Eu fiind un pofticios si, mai ales la dulciuri, era regula ca, daca ne punea cate doua clatite in farfurie, o clatita mi-o lasa sora-mea. Manca bataie daca nu mi-o lasa. Manca si se uita la mine, eu holbam niste ochi amenintatori la ea si ea, draguta, „Nelu, nu vrei tu sa mananci tu clatita asta?”. Mama ne-a iubit pe toti in egala masura.

Viata iti ofera moment de satisfactie, dar foarte scurte, uneori nici nu avem timp sa ne bucuram de ele

E.P.: Care va sunt amintirile cele mai dragi cu parintii dvs? Cum va staruie ele in memorie?
A.A.: Sunt foarte multe. Sunt enorm de multe. Poate ca am scris aceasta carte de amintiri la un moment potrivit, cand incerci sa faci inventarierea vietii, cand tragi linia sa vezi cam cate minute, ore sau zile din viata asta ai fost fericit. Ma duc cu gandul la „Ghepardul” de Lampedusa, in care isi inventariaza viata de 70 si ceva de ani, trage o linie si isi da seama ca a fost fericit doar vreo 30 de zile din miile din viata lui. Viata iti ofera moment de satisfactie, dar foarte scurte, uneori nici nu avem timp sa ne bucuram de ele. Dar, amintirile adunate, una peste alta, iti dau o senzatie bucurie, ai o revelatie asupra a ceea ce ti s-a intamplat in viata. Nici nu realizezi ca se pot aduna atatea amintiri, dintre care unele sunt chiar emotionante !…
E.P.: Primii fiori ai dragostei, cand au aparut in viata dvs? In adolescenta, poate chiar mai devreme, poate v-a placut de vreo colega, in clasa I?
A.A.: Nu, nu mi-a placut. Pana prin clasa a V-a, a VI-a, chiar a VII-a nu realizam. Tineam foarte mult la sora mea, o aparam de cei care s-ar fi legat de ea, incepand chiar din clasa I, eu fiind mai mare, la scoala, cam cu doi ani, ca varsta cu un an. Pe mine m-au dat mai devreme la scoala, m-au dat la 6 ani si doua luni. Amintesc, in treacat, in carte, momentele extrem de sensibile pe care le-am trait, incerc sa le menajez. Mi le tin pentru mine. dar, pentru ca este vorba de o carte, am mai amintit cate ceva.
E.P.: Cum a fost momentul acela, in care ati simtit primii fiori ai iubirii?
A.A.: Simti asa o caldura in stomac, simti ca ti se opreste inima, simti ca fata ceea ti-ar placea…reactia aceasta am avut-o numai la fete!
E.P.: Stiti ce face ea astazi, unde a dus-o viata?
A.A.: Stiu. A fost un fragment extrem de scurt. Am descoperit ce ochi frumosi avea, ochii, atat m-a impresionat, nu ma gandeam la altceva.Mai tarziu, s-a casatorit cu un prieten de.al meu, a facut un mariaj extraordinar, eu am plecat din Iasi, am venit la facultate, in Bucuresti…
E.P.: Ramanand la acest moment, dvs si intreaga familie voiati sa va faceti inginer. Si va pregateau, cumva, pentru lucrul acesta.
A.A.: Am facut o scoala tehnica de constructii si am dat la Facultatea de Constructii si nu am reusit. Nu am reusit,s-a intamplat.
E.P.: Nici nu v-ati dorit prea tare sa reusiti, pentru ca, atunci cand era de dat nota decisiva, profesorul v-a intrebat ce nota sa va dea…
A.A.: Era chiar o ruda de-a mea. Unii fabuleaza ca eu voiam sa dau, de fapt, la teatru. Habar nu aveam, la vremea aceea, de teatru, nu stiam ce e aia teatru. Fusesem in copilaria mea, cand marea artista Margareta Baciu, de la Teatrul din Iasi, venise in vizita la noi, eu fiind in clasa a IV-a, la teatru si am vazut o feerie, un basm cu un cantec „Trei portocale”. Eu cu gandul tot la portocale, tot la mancare…am retinut refrenul asta cu trei portocale. M-a impresiont foarte mult, asa cum m-a impresionat si primul film pe care l-am vazut in viata mea, la Dolhasca, in clasa a III-a., ca am facut pe mine de frica. Era un film sovietic, „Trenul merge spre rasarit” si era, la un moment dat, in prim plan, pe perete, o locomotiva care venea spre clasa, noi eram in banci si eu m-am bagat sub banca, am zis ca trece locomotiva peste mine. Asa a fost cu teatrul, nu m-am gandit o clipa ca voi da exemen la teatru. Drumul meu era ales, intr-un fel si chiar imi placea, am facut materii, la Scoala Tehnica de Constructii, care imi faceau mai putina placere, dar munca practica in constructii mi-a placut. Scolile acestea erau foarte bine structurate, ieseai din ele cu calitatea de subinginer, puteai sa conduci santiere.
E.P.: Si sa castigi bani mai multi?
A.A.: Si sa castigi bani. Santierele, slava Domnului, erau suficiente in Romania, la vremea aceea. Tata mi-a spus ca dau examen la fizica si dau cu o ruda de-a noastra, un mare profesor universitar la Iasi, mos Petrescu. El m-a intrebat al cui sunt ,”al lui Arsinel ceferistul, sau invatatorul?” si eu i-am spus „ceferistul”. „Si ce nota ai nevoie? Cat merit, domnule profesor.” Daca ii spuneam „Bine”, imi dadea bine . Am stiut de „Suficient”si nu mi-a iesit media de intrare. Bineinteles ca a urmat scandalul de acasa, cu „biserica…Dumnezeii…”, tata sa ma calce in picioare.
E.P.: Omul acesta, care nu v-a dat nota de trecere, a cotit ceva in destinul dvs?
A.A.: Tot. A cotit tot, el, prin faptul ca nu am intrat si a cotit-o si tata, fara sa vrea. Tata m-ar fi impuscat in clipa aceea, pentru ca ma interpreta, nu eram ca si fratii mei care, daca nu ar fi reusit, ar fi zis „ Dar au muncit, am vazut!” Eu eram toata ziua pe patine, pe schiuri, la fotbal, la tir…faceam alte lucruri, nu puneam mana pe carte.
E.P.: Si admiterea la Institutul de Teatru? Cum de ati fost admis?
A.A.: Nu au avut incotro.
E.P.: Ati facut meditatii?
A.A.: Nu, nu, nu am facut. Dupa ce am picat examenul, tata a vrut sa ma duca la Revizia de vagoane, sa ma faca ciocanar. Acolo am dat peste un domn inginer, care tinea foarte mult la tata.  Fusese angajat la Teatrul National, la miscarea de amatori si era secretarul de partid de acolo. In acea vreme, CFR-ul conducea Romania. Gheorghiu-Dej era ceferist de origine si, cei mai multi activisti si conducatori, proveneau din randul ceferistilor. Inginerul acesta a fost trimis secretar de partid la Teatrul National. L-a intrebat pe tata „Ce face Nelu?”, asa mi se spunea acasa, Nelu. I-a spus ca nu am intrat la facultate si ca m-a dus sa ma faca ciocanar la CFR. „Pai cum, in frig, in ger…mai Traiane, de ce nu-l lasi sa vina sa faca figuratie la National”, i-a spus inginerul tatei. „Golanul, atat ii trebuie, sa ajunga si pe scena! Sa rada lumea de el,” a replicat tata. Discutia a continuat: „-Dar, castiga un ban. -Cat? -Uite atat…” Tata s-a mirat si a raspuns „merge.. il lasam acolo”.Am mers acolo, imediat am fost distribuit in „Rigoletto”, pentru ca si Opera si Nationalul erau in aceeasi sala. Apoi, in „ O Scrisoare pierduta”, in „Despot-Voda”, in „Chirita”, cu marele actor iesan Miluta Gheorghiu… Teatrul National din Iasi avea o pleiada de actori imensi, la vremea aceea, uriasi. Toti figurantii stateam intr-o camera destul de mare, la teatru, unde ne si dezbracam si ii vedeam ca citesc, citesc. Cand i-am intrebat ce, mi-au raspuns ca invata sa dea examen la Institutul de Teatru. „Si ce se da acolo? intreb eu. „O poezie, un monolog…” Intreb mai departe : „ matematica ?, fizica?… Nu!? Aici e de mine”. Facand figuratie si jucand de multe ori intr-un spectacol, invatasem, de exemplu, „Despot-Voda”, pe de rost. Ma pregateam si pentru Constructii si pentru Teatru. Cand a fost vorba sa ma hotarasc, am citit intr-un ziar ca ”pe…iulie este ultima zi pentru examenul la cursurile de  pregatire pentru Institutul de Teatru”. In mintea mea, nu stiam ce sunt alea cursuri de pregatire, credeam ca este ultima sansa sa dau examen. Mama banuia ceva, sora mea, Marieta, stia totsi am stabilit cu ea ca mama sa-l lamureasca pe tata sa-mi dea bani de tren sa ma duc sa dau o proba, sa vad care este situatia. Dupa o noapte de dezbateri, de sosoteli, de suparari, tata mi-a dat 400 de lei, suta era mare. Cam 100 costa trenul dus, 100 intors si 200 sa ma pot descurca. M-a trimis la un var de-al meu, sa stau. M-a amenintat ca ,daca nu intru, sa nu ma mai opresc la Iasi, acasa, sa ma duc direct la Pascani, unde fratele meu lucra, pe un santier. In zapaceala mea, nu-mi scosesem actele de la Politehnica, unde picasem si cei de la secretariatul Institutului m-au intrebat de ce am venit fara acte. M-au inteles si m-au trimis la examen ca „termina doamna Irina Rachiteanu” si, daca e ceva, sa fac rost ulterior de acte. Am intrat, clasa era pe la etajul trei, deja o parte daduse examenul si era pe hol. Cand a iesit ultimul, am batut la usa „ Buna ziua! Sunt din Iasi, vreau sa ma ascultati ca mai am doar 100 de lei, sa am bani de tren si sa vedeti daca pot sa intru sau nu, daca nu sa plec acasa”. Irina Rachiteanu a ridicat ochelarii pe frunte si se uita asa….”Urca pe scena!” Mai erau si Bibanu ( Dem Radulescu) si Costache Antoniu. Aveam niste sandale, m-am descaltat ca sa nu fac zgomot… Am inceput monologul lui Despot din inchisoare „O, soarta schimbatoare, ce-ti razi de omenire, Nebun cine se-ncrede-n tine…” urlam. Ma lasa vreo doua minute, „-Da, da, bine, draguta, dar alteceva mai stii?”. – „Monologul lui Despot din actul I. –Si altceva? – Monologul lui Ciubar-voda din Despot.Voda. –Ma, dar altceva, in afara de Despot, nu stii? –Eu asta stiu si daca vreti asta spun…- Bine, asteapta afara!” Eram sigur ca m-au dat afara. Am luat sandalele in mana, am iesit in ciorapi, sub privirile lor uimite…am asteptat si a iesit Doamna Rachiteanu.  Avea deja cativa reusiti din zilele trecute de examinare, cursul incepuse de vreo luna de zile si a spus „Cei care au dat astazi proba puteti pleca acasa, in afara de ala de la Iasi, cu Despot-Voda”. Am chiuit si doamna mi-a spus „ Nu chiui ca nu ai intrat inca!”. M-a dat pe mana unui baiat care terminase Filologia si care acum dadea examen la Institut, „Du-te Grapini sus, la biblioteca si alege-i trei poezii. Am invatat in doua zile poeziile, am inceput sa lucrez cu ea, am dat examen si am intrat.
E.P.: Daca ar fi sa mergem mai departe, in timp, spre venirea dvs in Bucuresti, stiu ca ati stat cu chirie, intr-un subsol, langa Ambasada Angliei, ca va incalzeati la aragaz…
A.A.: Nu cu chirie, am stat pe „valuta Vatican”. Sti ce inseamna „valuta Vatican”?
E.P.: Nu stiu.
A.A.: Adica, pe „daiboj”, pe pomana, pe mila. Asta inseamna, am aflat si eu cu multi ani in urma, de la o doamna, care lucra in industria usoara. Am rugat-o sa-mi faca rost de niste paturi si cand m-am dus sa le platesc mi-a spus ca nu primeste bani, numai „valuta Vatican”, adica de pomana. Un prieten, fotograf, statea langa Ambasada Chineza si cand m-am intalnit cu el i-am spus ca nu am unde sa stau. El mi-a spus ca are ceva dar nu crede ca o sa accept. La subsol, dintr-o bucatarie era o camara de alimente care era goala, el statea la parter, bine, in doua camere mari. M-am dus sa vad, era o camera in care intra o jumatate de pat, pe care l-am croit din niste scanduri si alaturi era un aragaz,la care ma incalzeam. Se facea caldura cam de la un metru in sus si ca sa dau de zona cu caldura am pus patul pe niste caramizi.
E.P.: Tot in perioada aceea ati mancat foarte multa salata a la russe pentru ca cea de boeuf era mai scumpa.
A.A.: Era Simplonul alaturea si mama unui coleg, Misu Dobre, era vanzatoare si ea ne iubea foarte mult. Cand ma duceam nu aveam bani decat de salata a la russe, cea de boeuf era cu carne si ma gandeam sa nu ma stric, sa nu scap la carne. Ii spuneam ca vreau o portie de salata si ea completa „a la russe”,  imi punea mai mult in portie, cu doua chifle si un iaurt mic… asa traversam ziua. Dimineata, tot asa un borcan de iaurt… a fost o perioada grea.
E.P.: Perioada frumoasa avea sa inceapa in 1960, atunci cand apareati la televiziune ca interpret de muzica usoara. In ultimul an la Institut ati debutat pe scena Teatrului Casandra, in 1961.
A.A.: Ce am povestit pana acum este perioada de dupa Institut. In Institut a fost o perioada superba. Dincolo de faptul ca faceam o facultate superba, cu niste profesori extraordinari, am debutat la televiziune ajutat de o colega, Cici Dumitrache, sub indrumarea lui Valeriu Lazarov. La Teatrul Casandra a fost in 1962, „eram pe val”, jucam rolurile principale la mine in clasa. Am jucat si la alta clasa in „Centrul inaintas a murit in zori”, alaturi de Gigi Dinica si Racoti, care facea un rol extraordinar. In anul urmator am jucat in „Discipolul diavolului”, rolul principal, pastorul Anderson si in „Oceanul”de Stein. Sunt nevoit intr-un interviu care imi apartine in exclusivitate, sa amintesc de Florin Piersic, care este atat de popularizat, in prim planul tuturor televiziunilor romanesti si care mi-a facut placere cand, anul trecut, am fost invitati de televiziunea romana cu ocazia unei aniversari si care mi-a spus „n-am sa te uit in Discipolul diavolului” ca se juca in paralel cu Nationalul, si pe ecran, cu Burton in rolul principal. Iar un mare cronicar a spus „sunt fericit sa spun ca, pe malurile Dambovitei a poposit Bernard Shaw intr-o interpretare excelenta a clasei studentilor maestrului Ion Olteanu”. Aia a fost o perioada buna, frumoasa din viata mea.
E.P.: Apropo de Piersic, este adevarat ca va deosebeste faptul ca dumneavoastra nu v-a placut niciodata sa fiti adulat pe scena?
A.A.: Nu-i adevarat. E o exagerare cuvantul „adulat”. Mi-a placut intotdeauna ca spectatorii sa se bucure de intalnirea cu mine si sa fiu aratat cu degetul pe strada.
E.P.: Voiati oare sa spuneti ca Piersic se bucura de atentia mai multor femei?
A.A.: Nu. Piersic este un actor excelent si are un farmec si un impact la spectator extraordinar. Unic in felul lui – el avand si cateva charge prietenesti vizavi de persoana mea. Dar eu il apreciez foarte mult si o spun cu sufletul deschis.
E.P.: Dar de perioada de la Targu Mures cum va amintiti?
A.A.: Mi-a fost foarte draga. In primul rand pentru ca faceam o munca de pionierat. La Targu Mures, promotia ’62 a jucat, pentru prima data, teatru romanesc. Promotia mea a infiintat teatrul romanesc acolo. Dar, cu trupa teatrului, am avut ocazia sa jucam in diferite localitati romanesti din ungurime, care erau ca niste mici enclave romanesti si care nu vazusera in viata lor teatru. N-aveau curent. Am jucat la opait, iar cei din randul intai stateau si le era rusine sa se uite pe scena. Nu mai vazusera teattru pana atunci. M-a deranjat anul trecut, cand s-au implinit 50 de ani de teatru romanesc ca Guvernul Romaniei, ca Ministerul Culturii nu s-au implicat mai mult ca acei artisti care au facut aceasta munca de pionierat sa primeasca si recunostinta printr-un ordin, printr-o dimploma, prin ceva. Acolo a fost, efectiv, o munca de destelenire culturala. Ori, cineva trebuia sa se ocupe de treaba asta. S-a infiintat un teatru romanesc pe langa cel maghiar, care, dupa parerea mea, la vremea aceea era cel mai bun teatru maghiar din lume. Batea Budapesta la fund cu spectacolele lor, cu un animator de teatru Tompa Miklós, un mare regizor si om de teatru, teatrul romanesc de acolo si-a facut datoria fata de tara asta.
E.P.: Daca ati fi ramas un actor de provincie, ar fi fost rau?
A.A.: Nu.
E.P.:  Ati mai fi fost aratat, asa cum spuneti, cu degetul pe strada?
A.A.: Nu stiu! Nu stiu! Uite, Fiscuteanu a ramas acolo si a reusit sa rasuceasca sufletul romanilor in multe interpretari, ca sa nu mai spun de filmul in care a fost genial. Fiecare din generatia mea, intr-un fel sau altul, sau din alte generatii si-au facut treaba foarte bine in provincie.

Nu am urmarit niciodata gloria, am mers din treapta in treapta

E.P.: Dar daca nu ati fi atins gloria la nivelul pe care il aveti astazi…
A.A.: Nu as fi atins daca veneam in alt teatru si nu la Tanase. Am venit aici in 1964. Teatrul de Revista mi-a deschis drumul spre un gen extrem de popular pe care a trebuit sa-l asimilez usor-usor. In cativa ani de zile ca sa pot sa devin Arsinel. Altfel… eram un nume pe afis.
E.P.: Cand ati invatat ce inseamna „sa deveniti” Arsinel?
A.A.: Cand am inceput sa fiu strigat pe strada. Sa fiu recunoscut. Sa fiu aratat cu degetul.
E.P.: Ati sti azi sa traiti fara glorie? Ati mai putea sa traiti in anonimat?
A.A.: Draga mea, n-am urmarit niciodata cu obstinenta lucrul acesta. Niciodata! Am mers din treapta in treapta, din aproape in aproape si, la un moment dat, m-am trezit aratat cu degetul pe strada. Fara sa urmaresc altceva decat sa fiu bun pe scena. Nu ma cramponez de aceasta calitate. Imi face placere, nu sunt ipocrit. Dar nu sunt lesinat dupa mine, cum sunt unii artisti. Nu ma iubesc in halul asta incat nonstop sa doresc sa apar pe televizor, nonstop sa vorbesc despre mine si asa mai departe.
E.P.: Iubirea din viata dumneavoastra a fost si este sotia.
A.A.: Sotia, copiii si nepotii. Si prietenii.
E.P.: Dar pe sotie cand ati intalnit-o? Stiu ca primul impact a fost devastator, ca ati spus „e o femeie superba”…
A.A.: Asa e. Ne-am intalnit in 1964, vara. Dincolo de faptul ca mi s-a parut o femeie superba, dupa ce am cunoscut-o, si eu si prietenii nostri au spus ca este o femeie de un farmec extraordinar. Are un sarm special, care este accentruat de graseierea ei – de la ea mi se trage pronuntia de Alexandrrru. Este femeia alaturi de care am cosntruit o tara. O tara a mea.
E.P.: Va amintiti cum ati cerut-o de sotie?
A.A.: Am balbait-o. Eu, in momentele astea, sunt stangaci. Dincolo de ceea ce pot sa par, la un moment dat, un tip plin de tupeu, eu, in fond, sunt un timid. Mai ales in relatii strict sufletesti. Tin minte ca i s-a pus pata lui mama si a zis ca vrea sa-i cunoasca pe parintii ei. Si ne-am intalnit la o masa la soacra mea – Dumnezeu sa o odihneasca – care facea o friptura de vaca cum n-am mai mancat decat in Argentina. Si, inainte sa plec la spectacol, mama mi-a spus „Nelu, aveai ceva de spus!”. Si asa am cerut-o pe Marilena de sotie. Nu dupa mult timp ne-am casatorit, am facut cununia civila aici in Bucuresti. Si nunta – toamna la Iasi. Am organizat intr-un cort mare, au venit rudele mele de la Dolhasca, au venit si o parte din rudele ei. Imi aduc aminte ca suta era foarte mare, si unii invitati ne-au dat si cate 25 de lei. Si din banii pe care i-am scos la nunta mi-am luat un magnetofon Tesla. Imi doream.
E.P.: Pai va doreati dvs. Dar sotia?
A.A.: Ea a fost de acord, nu a ridicat niciodata pretentii. O fata extraordinara! Imi doream acel magnetofon si pentru ca imi trebuia in profesie – incepusem sa cant la bar – , dar si ca sa-l imprim pe tata cand sforaia, ca nu ma credea cand ii spuneam.
E.P.: Cantati la bar. Ei bine, sotia nu era geloasa?
A.A.: Nu. Nu am simtit asta. Eu imi vedeam de treaba si vedea ca trag la bine. Poate ca am si necajit-o uneori, dar nu mi-a aratat niciodata. Acum, dupa atatia ani, imi mai aduce aminte de niste momente.
E.P.: Dar cel mai frumos gest pe care l-ati facut din dragoste pentru sotia dvs, care a fost?
A.A.: Ca am luat-o de nevasta. Nu stiu… Eu am incercat, de-a lungul anilor, sa-mi arat recunostinta intr-un fel sau altul. Dar nu cred ca am facut suficient, si asta mai ales din cauza profesiei mele. Am fost mult, mult, plecat de acasa. Ea a crescut copiii, ea a avut grija de ei.
E.P.: Sotia dumneavoastra de ce a vrut sa ramana in anonimat? Ea a vrut?
A.A.:  Da, ea a vrut. Si acum, vine doar la premiere, in rest n-o mai vezi prin teatru.
E.P.: Toata lumea isi imagina ca jumatatea dumneavoastra si in viata privata a fost Stela Popescu.
A.A.: Pe Stela am intalnit-o la Institutul de Teatru. In 1978 am devenit cuplu pe scena. Eu aveam mai bine de 10 ani de cand eram la Tanase. A fost o intamplare. Spun, de multe ori, ca, in viata mea, inttmplarea a jucat un rol deosebit de important. Ea era in cuplu cu Banica si facea un succes extraordinar de cativa ani. Si Puiu Maximilian scrisese un spectacol pentru Gradina Boema. Banica n-a mai putut sa onoreze contractele si… asa m-au ales pe mine. Incepusem si eu sa ma misc, sa joc… Si asa am facut primul spectacol. A iesit bine si, din clipa aia, nu ne-am mai despartit niciodata! Au mai existat priviri de cearta, ne-am mai si infuriat. Dar n-a existat nicio privire care sa duca la despartire. Stela te trage la bine, te invata de bine.
E.P.: Dar a existat vreodata o regasire sentimentala?
A.A.:  Nu. Am pornit de la o stare sentimentala extrem de corecta. Eu am tinut mult la Puiu. Poate am tinut mai mult la Puiu decat la Stela. Cu Stela imi faceam treaba. Puiu era omul care muncea si trudea in spate, pentru noi, ca sa fim in fata.
E.P.: A fost cel mai bun prieten al dumneavoastra?
A.A.:  El s-a situat pe un loc special, pe un piedestal pe care eu l-am respectat, l-am pretuit. Disparitia lui este numai imaginara… Noi jucam si astazi multe dintre momentele lui Puiu, ba mai mult, noua generatie de artisti de la Teatrul Tanase, de multe ori interpreteaza scheciuri, roluri si monoloage scrise de Puiu pentru mine si Stela. Puiu a fost si a ramas pentru mine un fel de Caragiale al Revistei Romanesti,  cu momente artistice nemuritoare, valabile pentru totdeauna!
E.P.: In Teatrul de Revista actorii sunt mai bine platiti?
A.A.: Nu. Uneori sunt chiar mai prost platiti. Actorii de revista au alte avantaje, pe langa marea solicitare  la care sunt supusi. Un actor de revista trebuie sa faca multe lucruri – sa aiba lipici, in primul rand. Este lucrul cel mai important.
E.P.: Si sa fie inteles de toata lumea…
A.A.: … Trebuie ca spectatorul, cand vine la Teatru, sa se gandeasca deja la intalnirea cu el. Trebuie sa nu mai fie nevoie ca publicul sa fie „incalzit”, el vine gata incalzit pentru actorul de revista. El isi joaca piesa de teatru in 5 minute. El a aparut, a spus si a plecat. Daca in alea 5 minute nu a reusit sa te prinda, l-ai pierdut. De aceea el reclama multe calitati: sa cante, sa se miste, sa fie dezinvolt, sa spuna cuplet, sa joace intr-un quiproquo, si, mai ales, sa aiba chichirez, sa loveasca alvita de tavan. La el nu exista jumatati de masura.
E.P.: Si este mai greu sa-l faca pe spectator sa rada pentru ca, stim cu totii, oamenii acum se emotioneaza mai greu.
A.A.: Nu numai asta, dar nu uita ca actorul de revista este si el un om ca toti oamenii – cu supararile, cu greutatile, cu problemele lui si vine la teatru. Cand a intrat pe scena trebuie sa uite de toate. El se lupta, in primul rand, cu sine insusi. Dupa care incepe lupta pe scena, cu spectatorii.
E.P: Va amintiti un astfel de moment, in care ati dus o lupta cu dumneavoastra? In care ati avut prea multe greutati pe umeri si, cu toate acestea, trebuia sa radeti, sa zambiti?
A.A.: Sunt povesti vechi, repetabile, dar care i se pot intampla oricui. Jucam la Galati si, inainte de final, cineva mi-a spus ca a murit tata. Nu mai spun ce a insemnat cand a murit mama! A trebuit sa fug la Dolhasca, unde i-am ingropat si apoi sa vin si sa joc pe scena, imediat. Mama… la care am tinut ca la propria-mi viata, ca la Dumnezeu. Deci lucrurile astea se intampla frecvent… Vin la teatru si imi da telefon sotia mea ca ala micu’, Rares, nepotelul cel mai mic a fost exmatriculat de la gradinita.
E.P.: Eu cred ca va seamnana!
A.A.: Mi-a venit sa rad! Tu ai auzit in viata ta o gradinita privata, care ia in jur de 1.700 de lei pe luna, sa exmatriculeze un copil pentru ca nu este socialbil la trei ani si jumatate?! Adica ce faci tu ca profesor, ca educator?! Ti l-am dat sa-l educi, nu sa-l exmatriculezi.
E.P.: Dar, ce-i drept, nu sunt multi nepotii dvs! Cred ca o sa scoateti un actor bun din el!
A.A.: Eu asa cred. Asta micu’ chiar… dar si Maria, cea mare… a si avut nu demult o expozitie de pictura. Mi-a facut un tablou pe care il pastrez, mi l-a facut de ziua mea, „de ziua lu’ bunicu’”. Dupa ce am luat-o de la scoala i-am zis „iti multumesc pentru tablou! Cand imi mai faci un tablou, Maria?”. „Bunicu’, eu pictez lunea, deci luni am sa-ti fac un alt tablou!”. Si mai merge ea ce mai merge si imi spune „nu, mai bine la anul cand mai implinesti un an in plus”.
E.P.: Spuneati si dumneavoastra, asa cum spunea si Domnica Pellea, ca „viata e pe zile”. Ca nu va ganditi ce veti face peste doua luni pentru ca altfel ratati ziua de astazi.
A.A.:  Nu, nu ma gandesc!
E.P.: Intotdeauna v-ati spus asa: „vreau sa prind 60 de ani – i-ati apucat, vreau sa prind 70 de ani – i-ti apucat, vreau sa prind 80, vreau sa prind 90 pentru ca cei din familia mea traiesc mult!”.
A.A.: Nu stiu. Nu sunt superstitios si nu sunt nici lacom.
E.P.: Sunteti lacom de viata?
A.A.: Mi-este draga viata, dar imi este draga pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce fac. Nu pentru ca vreau sa-mi tarasc zilele neaparat. Nu tin la treaba asta! Mi-e draga viata pentru ca simt ca meseria pe care am avut-o, menirea pe care am avut-o, a fost sa-i fac pe oameni sa zambeasca. Si atunci… ar mai disparea un zambet in plus de pe chipul multora, inclusiv al familiei mele, odata cu disparitia mea. Asa cum au disparut multe zambete odata cu disparitia atator actori imensi. De aceea zic eu ca inca nu mi-am dat seama cat am trait. Nu dintr-o anumita nesimtire, nu! Dar nu mi-am dat seama, asa au trecut de repede…
E.P.: La Cimitirul bellu exista… un mormant pe care este numele dumneavoastra si care i-a speriat pe unii…
A.A.: Eu sunt un om gospodar si pregatesc toate in asa fel ca sa nu las multe probleme dupa mine.
E.P.: Dar va ganditi la momentul acela?
A.A.: Va veni. Si ieri m-am gandit… Sau nu ieri, zilele astea. Am fost la Bellu, mi-a murit un amic foarte, foarte bun. Eram cu mai multi prieteni afara si zic „hai sa va arat ceva”. Si i-am dus la mormantul meu care nu-i departe de capela. Dar cu mormantul meu e o intamplare putin cam sinistra. Eram la Noaptea Muzeelor si Bellu e considerat muzeu. Si am primit de la Primarie un telefon sa merg cu cativa colegi dupa spectacol sa aprindem lumanari la mormintele marilor actori, ca ne asteptau cei de la Bellu. Ne.am dus, ne-au primit aia imediat, am aprins lumanari. Si eram cu niste colegi de la Tanase, „hai sa va mai arat un mormant de-al unui coleg de-al nostru”. Si mergeam asa si am ajuns la vreo zece metri de locul unde e mormantul meu si era o familie cu doi copii asa mai mari si el si ea si ziceau „hiii, uite aici e mormantul lui Arsinel”, la care eu zic „aici sunt, doamna!” – „vai, Domnule Arsinel, asa ne-am speriat ca e mormantul dumneavoastra!”. La care si astia, actorii… „du-te ma, unde ne-ai adus aici sa ne arati mormantul?!”.

Am aparut zambind pe lume si o sa plec zambind

E.P.: Vorbiti despre lucrul acesta tot cu zambetul pe buze!
A.A.: Da. Da, pai eu cred ca am aparut zambind pe lume si o sa plec zambind. Asta este! Ne nastem cu aceasta obligatie… pe care o avem…
E.P.: Toti suntem datori sa o platim…
A.A.: Toti, da, mai devreme sau mai tarziu. Incercam sa tragem… ne mai doare una-alta. Semnale primim! 40-50 de ani strici, si, dupa aia incerci sa repari ce ai stricat.
E.P.: Ce vicii aveti?
A.A.: Nu stiu, nu cred ca am fost un tip foarte viciat. Am fost un bautor cumpatat, mi-a placut o bautura buna… imi place o palinca buna. Eu am o casa la munte, la Sinaia, facuta prin ’90, o cabana.
E.P.: Tot la sfatul Stelei Popescu?
A.A.: Nu. Stela si-a facut la mare, atunci. Mie mi-e drag muntele si un prieten bun din Moldova, Tudor Balcanu, m-a ajutat sa fac rost de materiale si s-o ridic, la Sinaia. E o cabana din lemn, dar foarte bine facuta. Si cand ma duc la Sinaia am reflex. Mar’lena, nevasta-mea, stie deja, cu toate ca e impotriva. Dar, in prima zi, imi da o palinca in toi din ala clasic. Toiul – dupa ce-l baga la congelator; baga toiul la congelator, in scoate si toarna palinca si se abureste asa… Si imi taie niste slaninuta bucatele-bucatele mici, marunte, cu o ceapa alaturea… Phtiu! Imi ploua-n gura! Cu o felie de paine proaspata… beau o tuica asa, sanatoasa. O palinca. Dupa care ma potolesc.
E.P.: Sunteti un om care se face placut foarte usor.
A.A.: Sunt foarte deschis.
E.P.: Aveti multi prieteni?
A.A.: Am multi prieteni si am si prieteni foarte adevarati cu care am ramas – cum imi place mie sa spun – prieteni din ilegalitate. Au trecut ani grei peste noi, au trecut Revolutii. Unii au luat-o spre Stanga, altii spre Drapta, altii inainte, ne luam peste picior la petreceri „ba, au iesit ai tai, stai linistit ca data viitoare ies ai mei”… dar nu ne-a despartit absolut nimic. Am ramas in relatii foarte bune. Ma mandresc cu prietenia lor si cu Florian Popa, fostul rector al Facultatii de Medicina, actualmente deputat, cu varul meu, generalul Stupcanu, care este in suferinta, cu Vlad Popa – cel care cu ani in urma m-a ajutat sa fac rost de prima casa pe care am avut-o.
E.P.: Prima casa pentru care ati fost proprietar?
A.A.: Nu proprietar, chirias. Am primit-o de la tatal lui Vlad Popa, care era Primarul General al Capitalei. Am reusit sa ajung la el datorita lui Vlad. El venea in bar la Melody si ma admira. Si odata am indraznit. S-a nascut primul baiat si stateam in prima chirie – o camera de 3 pe 3, cu chiuveta in camera cu wc si baie pe hol…
E.P.: Si, cu toate astea, cantati la Melody.
A.A.: De acolo adunam bani ca sa-mi cumpar mobila. Nu se puteau cumpara case pe atunci. Nu erau bani ca sa-ti cumperi case. Foarte putini erau cei care aveau bani sa-si cumpere case si bareau si la ochi de unde aveau banii. Cu tristete imi aduc aminte si cu fiori, de faptul ca mergeam pe strada si ma uitam la geamuri si ziceam „Doamne, o sa am si eu vreun geam, candva, intr-o casa?! Un geam, atat!” Si Vlad s-a imprietenit cu mine si l-am rugat de o audienta. Si tatal lui mi-a dat o casa. Si cel care raspundea de case, care era un tip destul de al dracului – culmea, era din acelasi oras cu mama mea, din Falticeni, Simionescu, n-am sa-l uit niciodata – a chemat un inspector si i-a zis „te duci si ii dai casa aia, am primit ordin de la primar!”. Atunci primul secretar… daca dadea dispozitie… nu exista „nu”. Ei, asta, Simionescu, interpreta. Si m-am dus. Mi-a placut apartamentul, m-am dus la geam sa-l deschid… Si cand l-am deschis, dadea intr-un cimitir. Toata panorama era de cruci… I-am zis inspectorului „cum sa vin sa stau cu copiii, sa-mi creasca aici?!”. Mi-a zis „lasati ca va ajut eu, dar nu-i mai spuneti lui Simionescu”. Si atunci mi-a gasit un apartament cu doua camere la Chibrit. Acolo am stat prima data, langa socrii mei, care stateau undeva spre restaurantul Feroviarul. Nu departe.
E.P.: Acum cate case aveti?
A.A.: Am o casa la munte, facuta in 1991…
E.P.: Cu palinca…
A.A.: Da. Am o casa la Samurcas, facuta pe timpul lui Ceausescu.
E.P.: O casa langa lac, cum v-a spus Stela Popescu…
A.A.: Asa, deci in 1986 facuta, si o casa facuta din lemn, acum doi ani, la mare.    
E.P.: In ce stasiune?
A.A.: In 2 mai. O casuta mica, pe un teren care mi l-a facut cadou prietenul meu Tantareanu, care, inainte de Revolutie, venea la mine la Samurcas si-mi bea toata Havana Club, 7 stele. I se cascau ochii. Eu aveam un fin la un UniversalCop, care-mi dadea cate un carton de Havana Club si aveam sa tratez. Era o bautura foarte buna. Si dupa ce bea doua sticle, la plecare zicea „da-mi si mie jumate din carton”. Tantareanu care a fost generos intotdeauna cu prietenii.
E.P.: Aveti bogati multi printre cunostintele dumneavoastra?
A.A.: De ce, Tantareanu e un bogat?!
E.P.: Nici sarac nu e, domnule Arsinel!
A.A.: Suntem in relatii foarte bune si cu sotia lui…
E.P.: Dar nu-mi ocoliti intrebarea, aveti multi prieteni bogati?
A.A.: Am enorm de multi prieteni! Toti romanii bogati imi sunt prieteni. Mai putin darnici, intelegi? Dar asa.. ma stiu foarte multi bogati!
E.P.:  Ce se intampla acum cu turneele pe care genul acesta, genul de revista, ar trebui sa le aiba?
A.A.:  Le avem!
E.P.: Stim cu totii ce se intampla vara la mare, cand Stela si Arsinel erau pe toate afisele.
A.A.: Si acum am putea fi, dar, cel putin eu, din 1998 nu m-am mai dus la mare pentru ca showbizz-ul s-a transformat intr-o…
E.P.: Susanea?
A.A.: Nu neaparat o susanea. Susanea era si inainte si este si dupa.
E.P.: Dar sunteti de acord cu susanelele?
A.A.: Calitativ lucrurile se diferentiaza. Eu nu consider ca un spectacol in care e Florin, Stela, Arsinel, Adrian Enache, Gabriel Dorobantu e susanea. El tot susanea este numit, ca asa a intrat in folclorul nostru. Cum la polonezi se numeste „haltura”, la noi se numeste „susanea”. Susaneaua cu o tenta mai putin placuta e aceea cand au inceput sa se amestece genurile foarte mult si lumea sa fie obligata, intr-un fel sau altul, sa urmareasca un anumit gen cum ar fi manelele sau Vacanta Mare. In clipa aia eu am plecat de pe litoral. Aceasta lume a showbizz-ului a capatat o tenta care nu mi-a facut placere. Si acum sunt invitat la anumite emisiuni de televiziune la care nu ma duc. Refuz sa ma duc. Simt eu – nu ca as fi cu nasul pe sus, Doamne fereste! – dar simt eu ca nu sunt de calitatea genului pe care il reprezint si a carui manager sunt.
E.P.: Dar va este dor de perioada aceea in care noptile va erau ocupate de spectacole, in care nu mai aveati timp sa raspundeti unui intreviu pentru ca erau foarte mule solicitari?
A.A.: Vreau sa spun cinstit ca dorul ala mi s-a mai dus. Era un efort imens, care tinea si de o anumita varsta. E foarte greu sa mai alergi nu-stiu-cate sute de km pe seara, sa ai 6-7-8 spectacole pe seara, sa nu le mai ai numarul. Alergam, pentru ca era perioada in care, la o varsta destul de inaintata scapasem si noi la niste bani. Pentru ca inainte am fost vitregiti de lucrul asta. Mai faceam si atunci unele spectacole, dar banii erau extrem de controlati.
E.P.: Si textele erau extrem de controlate, exista cenzura!
A.A.: Alea nu mai spun! Apoi a existat si o perioada buna cand am fost invitati mult in strainatate. In mai toate colturile lumii sunt romani care ne-au invitat. Ne-au pastrat o amintire relativ pozitiva noua – mie si Stelei.
E.P.: Si nu v-ati gandit sa ramaneti in strainatate?
A.A.: Niciodata. Niciodata! Nici nu mi-a trecut prin cap! La o saptamana-doua dupa ce plec incepe sa mi se faca dor de casa. Nu, nu! Insa am fost foarte bine primiti. Chiar incepeam spectacolul cu „sa va dea Dumnezeu sanatate ca v-ati uschit si avem si noi unde sa venim”. Am intalnit Romani din Alaska, din nordul Canadei pana in Autralia, pana in sudul Africii, pana in America Latina. Nu mai spun Europa – plina de romani. Acum doua luni am fost in Canada si am jucat cu un succes urias, saptamana viitoare plecam, chemati de Ambasada romana la Budapesta sa prezentam un spectacol de mare succes, pe care l-a prezentat 12 ani la rand teatrul National radiofonic sub bagheta maestrului Puican alaturi de Tamara, Stela si Eugen Cristea – „Caviar, vodka si bye-bye”.
E.P.: Va e drag de fotoliul acesta de manager al Teatrului de Revista „Constantin Tanase”!
A.A.: Mai, eu plec saptamana viitoare la Budapesta si am si spus ca vreau sa aduc un lant cu lacat si sa-l leg, sa nu mi-l ia cineva! (Rade). Mi-e drag, hai sa-ti spun de ce: sigur ca noi, barbatii suntem orgoliosi ca dorim sa facem ceva. Dar stim si cand si unde sa ne oprim. M-am oprit la nivelul asta pentru ca am simtit ca pot sa fac ceva pentru teatrul asta. Ca stiu sa fac! Deci ca o fac cu drag! In clipa in care mi s-a spus „n-ati vrea sa candidati ca deputat”, intotdeauna am stiut sa ma opresc si sa-mi cunosc lungul nasului. M-as simti penibil sa ma prinda descoperit intr-o problema.  Cu toate ca, daca as fi acceptat, asa cum mi s-a propus, sa intru in Parlamentul Romaniei, cred ca as fi facut mai mult pentru arta si pentru artistii romani.
E.P.: Romania isi umileste artistii prin faptul ca salariile sunt asa cum sunt?
A.A.: Da. Da! Si nu numai prin asta! Ca uneori putem trece si peste asta,  ca suntem invatati. Suntem revolutionari. Ne doare si ne umileste faptul ca, in discursul politicianului roman, cuvantul „cultura” a disparut! Nu se mai foloseste. Se spune „sanatate, educatie…”. Inainte, comunistii, cat erau ei de comunisti, spuneau despre cultura. A disparut cuvantul „cultura”.
E.P.: Iliescu v-a premiat. Ceilalti presedinti au facut-o?
A.A.: Paradoxul este ca noi, dupa Revolutie, l-am avut mult in colti pe Iliescu. Mult! Ne prinsese avantul asta revolutionar. Si Iliescu a fost cel care ne-a invitat la Palat si ne-a dat Ordinul Meritul Cultural in grad de Comandor. 
E.P.: A fost singurul care v-a facut un gest de o asemenea importanta?
A.A.: Singurul! Vreau sa spun ca am fost in campanie pentru domnul Constantinescu… Pentru domnul Ciorbea eu am fost pe mese in piete si i-am facut campanie.
E.P.: De ce?
A.A.: Dintr-o obligatie de suflet fata de regretatul Corneliu Coposu pe care l-am iubit foarte mult si care ne-a iubit foarte mult. Si n-am primit un „multumesc”!
E.P.: Daca actualul presedinte v-ar ruga sa faceti o asemenea favoare, ati accepta?
A.A.: Domnul Basescu?!
E.P.: Da.
A.A.: Eu vreau sa spun ca am toata recunostinta fata de domnul Basescu din perioada in care era Primarul General al Capitalei.
E.P.: Un primar bun?
A.A.: Tot ce am pornit la Tanase am pornit sub comanda lui.
E.P.: Dar ca presedinte il apreciati?
A.A.: Ca presedinte… eu cu presedintii am mai putin de a face. Nu ma bag intr-o zona in care ramane sa vedem ce se alege dupa fiecare. Si asta nu dintr-o doza de lasitate!
E.P.: Mai avem timp sa vedem ce ramane sa se aleaga?
A.A.: Nu noi… pot sa aiba generatiile urmatoare. Dar cu domnul Basescu, mi-a facut placere de fiecare data. Il amintesc si in cartea mea. Este cel care mi-a dat gura de oxigen sa am curajul sa incep refacerea Teatrului. Nu m-a refuzat absolut cu nimic, ba, mai mult, atunci cand eram nemultumit de felul cum decurg treburile la Teatrul Tanase, imi spunea „nea Arsinele, ia vino la mine la Primarie si ia si convoaca-i”. Ma punea in capul mesei si eu conduceam sedinta. Si statea si zambea. Ii placea marinarului!
E.P.: Vine la spectacole?
A.A.:  A fost la inaugurare, invitat de domnul Primar General Sorin Oprescu.      
E.P.: La inaugurare si atat?
A.A.: A fost pe santier de cateva ori, cat a fost primar. Dupa care a venit domnul Videanu, care mi-a dat iarasi o parte din bani si a venit domnul Oprescu care a cusut rana acestui teatru, pe care l-am inaugurat acum trei ani.
E.P.: Ati stat vreodata la glume cu presedintele tarii?
A.A.: La petreceri n-am fost niciodata cu domnul Basescu. Dar in sedintele pe care le avea, mai tranteam cate o gluma. Ca ne aveam cu toti directorii. Si incepea sa rada. Ca sa pot sa-l capacitez, cand il sunam – si-mi raspundea de fiecare data – ii spuneam „Dom’ Primar!”, „Dam Nea’ Arsinel, ce mai vrei ca ti-am dat, au venit aia… ?”. „Da, dar o stiti pe aia…”, si incepea sa rada „Ha! Ha! Ha!”. Socializam cu el, intr-un fel sau altul!
E.P.: De cand este presedinte va raspunde la telefon?
A.A.: Mi-a raspuns cand l-am invitat la inaugurarea teatrului. Intai mi-a spus ca este ocupat, ca ar vrea sa vina cu sotia, iar sotia este nu-stiu-pe-unde si intarzie. Si i-am spus ca nu-i nimic, incepem cand vine dumnealui. Vorbisem si cu domnul Primar General, cu domnul Opresu si fusese de acord. A venit si s-au bucurat impreuna de un spectacol foarte reusit. Ne-au felicitat, ne-au multumit pe rand. Au fost nu numai in teatru, dar si la cabine, sa vada ce s-a facut.
E.P.: Vi s-a parut corect ca acum, cand trebui sa va bucurati de statutul de pensionar si de contributia pe care ati avut-o atata timp prin impozitele pe care le-ati platit sa fiti pus sa alegeti in anul de gratie – cu totii stim decizia Guvernului respectiv – intre pensie si salariul de director?
A.A.: A fost o nasolelala.
E.P.: Ati declarat atunci ca dumneavoastra aveati noroc pentru ca aveati niste bani pusi de-o parte, dar ceilalti actori…
A.A.: Nu stiu daca, la vremea respectiva, aveam bani pusi de-o parte.
E.P.: Si cred ca nici nu conteaza.
A.A.: Nu stiu. Sau, mai degraba zis, nu cred. Dar a fost o chestie nasoala. Vorbesc ca unul de pe maidan. A fost o chestie nasoala. Mai ales ca, la vremea respectiva, in contextul in care ma misc, am avut posibilitatea sa vorbesc cu niste oameni importanti din conducerea superioara. Am vorbit la modul cel mai rational – am zis, daca ai voie sa cumulezi pensie pana la 1.700 de lei, un lucru simplu, de bun-simt am spus, daca am o pensie mai mare de 1.700, lasa-ma sa iau aia 1.700 sau din cei peste 1.700 impoziteaza-mi pana la 100 la suta, dar lasa-ma sa iau si eu ceva. In functia de manager am dat examen. Eu nu am fost luat de pe strada si pus directorul teatrului. Eu am dat concurs. Unii discuta, si nu de putini ani, ca ar fi trebuit sa nu fim afectati, cei care conducem o institutie.
E.P.: Domnule Arsinel, ce va face fericit astazi?
A.A.: Familia. Teatrul. Spectatorii. Prietenii. Orice mesaj pe care-l percep pozitiv imi face bine. Orice mesaj. Orice mesaj in care se vorbeste de bine pentru poporul meu imi face bine.
E.P.: Si ce va emotioneaza pana la lacrimi? Cand ati plans ultima data?    
A.A.: Cand m-am despartit de prieteni de-ai mei pentru totdeauna. Am avut aceasta pacatoasa misiune, de-a lungul anilor. Si cand spun lucrul asta, de-a lungul anilor, asa mi s-a spunea.
E.P.: Dan Mihaescu imi spunea, in ultimul interviu, ca, atunci cand deschide agenda telefonica are in fata un cimitir…
A.A.: Asa e! Eu a trebuit sa vorbesc si la mormantul lui Faramita Lambru, si la mormantul Doinei Badea, si, dupa aia, la alte zeci de morminte. La Jean, la Banica, la Amza… a trebuit sa spun niste vorbe. Toti se uitau „Arsinel, tu, tu, vorbeste tu”.  Si la mormantul lui Puiu… La Puiu nici n-am putut sa citesc ce am scris acolo ca ma bufnise plansul. Se rupsese ceva din mine, din viata mea. Simtim uneori nevoia sa ne descarcam, sa ne gasim linistea. O liniste curioasa, prin lacrimi. Dar lacrimile usureaza. Si n-as opri pe nimeni, niciodata, sa planga. Pentru ca plansul, usor-usor, linisteste.
E.P.: Daca ar fi sa aveti puterea de a schimba ceva din viata dumneavoastra, ati schimba un moment, o intalnire?
A.A.: Poate as schimba in sensul de a aduce un plus in legatura cu ceea ce inseamna familia.
E.P.: Ati sta mai mult acasa?
A.A.: Da.
E.P.: Vi s-a reprosat din partea copiilor dumneavoastra ca nu ati fost la sedintele cu parintii?
A.A.: Nu. Am fost la o singura sedinta la Liceul Lazar, cand baiatul cel mare, care era in clasa a IX-a il batuse pe un coleg dintr-a XI-a pentru ca vorbise urat despre mine.
E.P.: Numele dumneavoastra este si o povara pentru familie?
A.A.: Intr-un fel, da. De exemplu, ala mare, daca il intrebi cum il cheama spune Bogdan si atat. Ala mic zice intai Arsinel. Dar amandoi iubesc numele si il respecta la fel de mult.
E.P.: Aveti doi baieti. V-ar fi placut sa aveti o fata, sa fie printesa dumneavoastra?
A.A.: Pai dar am doua fete – am doua nurori superbe! Una e directoare in Ministerul de Externe, alta lucreaza intr-un trust de cercetare farmaceutica. Am o nepotica – Maria, care este prima si sufletul meu! Iar ca nepoti… il am pe Adrian, care este o minunatie, e un istet si il am pe Rares, exmatriculat de la gradinita – gata, si-a facut CV-ul!
E.P.: Ce spun copiii atunci cand nepotii dumneavoastra merg in parc de mana cu bunicul lor? Credeti ca generatiile care urmeaza o sa mai stie cine sunteti, o sa va mai arate cu degetul pe strada?
A.A.:  Nu ma observa, nu ma baga in seama… La Tanase vine mult tineret de peste 18 ani. Si eu si Stela, cand mergem in diferite zone, sa vezi cu cat respect ne opres astia tineri! Si cat de mult se bucura ca ne cunosc! Vreau sa fi fost langa mine cand eram la volan, la un stop, acum vreo 2-3 ani si un tanar a lasat geamul din masina de alaturi si mi-a spus „numai dumneavoastra sunteti de vina ca am ramas in tara, ca n-am plecat! Din respect pentru dumneavoastra si pentru doamna Stela. Nu-ti imaginezi cat de fericit pot sa fiu in clipele acelea si cum mi se incarca bateriile! Am curajul sa-i privesc pe romani drept in ochi. In rest, cartea despre mine „De la Dolhasca… pe calea Victoriei” o sa va arate toate fatetele unui copil care a facut refugiul, care a facut foametea, care era curatat de mama lui de paduchi, cand venea de la scoala – si dupa ii ardea cu fierul de calcat – si care a reusit, iata a reusit, sa vina sa joace pe Calea Victoriei, in Bucuresti. Un om ca toti oamenii, un