Am fost convinsa ca oamenii care ajung sa-ti faca iremediabil parte din suflet ti se arata dintr-o data, printr-o revelatie. Sau poate printr-o iluminare, care ii asaza sub nimb si ti-i daruieste pentru totdeauna. (Atat cat tin totdeauna-urile iubirii…) Ca nu poti trece cu privirea peste o posibila dragoste mare, ca e imposibil sa nu ai un zvacnet ascuns atunci cand faci cunostinta cu cineva menit sa-ti ravaseasca viata, visele, pernele, lacrimile.
Nu-mi aduc aminte cand mi-a fost prezentat Stefan. Oricat m-am straduit, nu mi-am putut aminti. Poate si pentru ca atunci cand i-am poruncit intaia oara memoriei sa coboare harnic din inalturi tot ce mi-ar fi putut fi de folos prezentului indragostit si teluric in care ma aflam, trecusera deja mai bine de cinci ani de la clipa intalnirii noastre dintai.
Mi-am amintit doar ca, desi lucraseram impreuna zile si nopti la rand, stand umar langa umar in fata monitorului, desi plecaseram amandoi in nenumarate drumuri, mergand alaturi unul de celalalt in cate-un avion sau tren sau masina, nu ne atinseseram niciodata, nici macar din greseala. Ne ocoliseram cu temeinicie aparuta firesc, necautata. Si munciseram unul langa celalalt fara tensiuni sau atractii. Si fara sa ne vorbim mai mult decat strictul necesar. Probabil ca ne antipatizam corect, poate ca ne respectam profesional indeajuns, si ne consideram, unul pe altul, suficient de ciudati cat sa nu ne batem capul. Pe deasupra, stiam clar ca are familia lui, iar in viata mea cursesera – la vedere – anii cei mai zvarcoliti. Divortul. Iubirea. Tradarea. N-avusesem timp de explorari la birou, cand viata mea de acasa dadea in clocot fiertura ei de lacrimi.
N-am tresarit deloc, si n-am avut emotii in seara in care, fiind plecati intr-una dintre multele noastre expeditii jurnalistice, ne-am pomenit in epicentrul unui grup galagios de colegi de la alte publicatii. Si am simtit, cred, nevoia sa ne aliem, sa ne aparam. Sa ne regrupam. Ne-am incolacit firesc bratele in jurul taliei celuilalt si am marsaluit asa, toata seara. Atingerea lui, asezata peste fasul meu gros, nu mi-a dat fiori, dar m-a facut sa ma simt in siguranta. Sub bratul lui m-am asezat mai degraba ca intr-o falanga romana, decat ca intr-un cuplu de indragostiti – desi poate ca asa le paream celor din jur. Nu mi-am dat seama cand am ajuns in fata hotelului, dar stiu ca ne-am despartit brusc. Insuportabil de brusc unul de celalalt. Mi-a spus La revedere, cum imi spunea de obicei la plecare, iar eu am ramas incremenita, sfasiata de o durere absurda, crunta, care m-a luat napraznic prin surprindere. Imi simteam jumatatea de trup, care statuse pana atunci lipita de el, jupuita de piele. Ca si cum prea nemilos mi-as fi smuls bandajul de pe o rana proaspata. Ca si cum cineva m-ar fi taiat de mine insami. Ca si cum mi-ar fi fost amputata jumatate de corp, aceea cu inima.
Dincolo de durerea din trup nimic n-a mai fost la fel in suflet.
Ne-am revazut chiar a doua zi, apoi ne-am reluat programul de lucru si, de-acum, de suspin impreuna. Ne intersectam zilnic, si ma abtineam sa tresar intalnindu-l. Iar, de cate ori pleca de langa mine, ma ingheta frisonul unei singuratati de neindurat. Pana intr-o zi, in care statuseram enorm impreuna, cu nu stiu ce motiv, sub nu stiu ce pretext, iar eu, inainte de a-l conduce spre casa, i-am spus, cu glas izbucnit fara voie, ca nu mai pot sa inaintez. Ca stiu ca e absurd si ca poate il sperie marturisirea mea, dar ca simt ca nu pot sa il duc de buna voie. Ca am ajuns sa ma tem de durerea aceea pe care o resimt, de cate ori el pleaca spre alta viata, ca si cum ar pleca la razboi, lasandu-ma disperata, pe un peron inventat, neinstare sa flutur batista vreunei sperante.
A fost prima oara cand, ametita de nebunia confesiunii, am simtit o nevoie profunda, organica, sa il ating din nou. Mi-am cuibarit mana in mana lui, pentru prima oara in viata si atunci, acolo, intr-o masina rosie oprita la semafor, in fulgerarea acelei secunde, am stiut ca e ca si cum i-as fi dat mana mea de tot. Ca nu ne vom mai desparti niciodata. Ne-am sarutat si dincolo de culoarea verde a semaforului, si iarasi s-a facut rosu, si din nou verde, si din nou rosu… Si ca printr-un neromanesc miracol, nu ne-a claxonat nimeni. Masinile din spate ne-au ocolit cu grija, fara sa ne tulbure sarutul dintai. Mai apoi, cand mi-am amintit, mi-am imaginat ca masina mea rosie capatase aura de lumina si de dragoste.
Au urmat zile de patima si nemurire. Au urmat o mie si una de nopti de povesti, o mie si inca o mie de nopti de amor. Au urmat dimineti in care am plans impreuna, simtind ca ne e cu neputinta sa ne desprindem din imbratisare si din sarut. Si aceleasi dimineti in care am sfarsit razand, amintindu-ne ca noi nu ne stranseseram nici mana, atunci cand am fost prezentati unul altuia, iar inainte de sarutul vietii noastre, nu ne sarutaseram nici pe obraz, nici chiar de ziua mea, sau de ziua lui…
Si au fost dupa aceea sarcinile mele, si copiii nostri. Si vacantele in Italia. Si rozele. Si pozele. Si Revelioanele fara el. Si dragostea, dragostea, nemarginirea de dragoste. Si plansul. Si cartile noastre inventate impreuna. Si tangoul dansat cu trupurile lipite. Si tacerile. Si sarutul, acelasi dintru inceput, prelungit peste ani, fragmentat in miliarde de saruturi de fiecare zi.
Traiesc langa el clipe de fericire intreaga, adanca, fara urme de indoiala. El e barbatul meu, tatal copiilor mei, jumatatea mea de suflet si de univers. Si-ncerc, de-atatia ani, sa ma invat sa rabd durerea, aceeasi dintru inceput. Taioasa. Rotunda. Perfecta. Durerea sfasietoare, pe care o simt de fiecare data, in fiecare zi, cand pleaca de langa mine catre o alta femeie, aceea care-i poarta numele. Catre ceilalti copii, pe care i-a avut inainte sa ne stim, sa ne visam, sa ne iubim. Catre cealalta viata a lui, pe care nu i-am tulburat-o decat daca, poate, fluviul meu de lacrimi a ajuns sa se verse in marea lor senina, nesfarsita si calma.
Aceasta povestire este o fictiune, continuarea livresca a unui vis – sau cosmar, totuna. Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare. 🙂
