fbpx

Amalia Nita – Iubim real in spatiul virtual?

de

Cand Di a descoperit calculatorul, si-a dat seama ca nu e chiar asa de groaznic pe cat il prezenta profesorul ei din facultate, in timpul laboratoarelor din care nu intelegea nimic. Usa cabinetului de informatica, poarta iadului, astepta cascata larg de doua ori pe saptamana, invitandu-si victimele spre scaunele goale de la calculatoarele parainde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se asternea un sarpe de semne straine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cateva saptamani, la examenul din iunie.

Singurul care parea ca pricepe ceva din dezlantuirea informatica a vremii era Dan, colegul ei inalt dintr-un sat din judetul Arad. Dan se prezenta la usa laboratorului relaxat, in vreme ce restul colegilor radeau mult si nervos, in asteptarea domnului profesor Gi si a agendei sale de groaza. Di sesiza ca era ceva cu calculatorul asta de i se acorda o importanta atat de evidenta, insa nu isi dadea seama exact ce. Dupa trei zile de gandire, si-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobila pe comanda si ecrane plate ca ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di si Dan s-au imprietenit incet si sigur, mutandu-si vietile in aceeasi garsoniera inchiriata de bloc. Aranjamentul s-a mentinut functional pana s-a pus problema casatoriei si inca o suta de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viata.  Cand Dan a decis ca asa nu se mai poate si el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a stiut ce sa raspunda. El a argumentat ca va strange dolar canadian peste dolar canadian si apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea parea interesanta, pana cand Di si-a cumparat doua valize si n-a avut habar ce sa puna in ele si ce sa lase acasa. A plecat numai Dan, iar ea a ramas campata in garsoniera, in compania unui calculator bunicel, care urma sa o tina aproape de domnul ei, intr-o asteptare cam trista si cam lunga. Aici a intervenit cu intariri Liana, prietena ei buna, care o scotea la o cafea si un suc, cand se nimerea sa aiba amindoua minute libere simultane.

Di si-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capatul firului undeva intr-o suburbie de langa Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultati sa si-o imagineze in carne si oase si case, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El incepea sa se obisnuiasca in Ontario, acolo unde priceperea si norocul ii asigurau un viitor de care putem agata eticheta „splendid”. Liana o incuraja pe Di ca timpul trece repede si ca Dan o sa aterizeze intr-o buna zi la Otopeni cu valize noi, mai aratoase decat cele de la dus si cu monetarul suficient pentru un avans la apartament si o masina care toarce bland, nu ca parlita de care se foloseau anterior plecarii.

Di observa ca timpul chiar trece, cu toate ca ceva mai greu, acum ca pozele si textele din Ontario veneau spre ea putin mai rar si putin mai scurte. Dar Di stia ca „aia de dincolo” muncesc mai greu si au timp putin, toata lumea o stie si o repeta obsesiv, mestecand subconstient impungerea prietenoasa din clipul cu Gil Dobrica: daca ti-a trebuit America… Sau Canada, ma rog, sa nu intram in detalii de frontiera, ca nu sunt diferente de structura urbana intre cele doua tari.

Pe messenger si pe voice over internet, conversatiile lor aveau izul de mancare buna, rencalzita sistematic fara a mai nimeri temperatura optima si gustul de proaspat. Subiectele se terminau repede, la Bucuresti ploua, la Toronto e frig, dar spre seara o sa iasa soarele; aici la ea e ora 7 seara si Di merge cu cativa colegi la pizza si un suc, la terasa unde se aduna de obicei; acolo la el e abia 12 ziua si Dan are treaba, proiectul merge ca uns si mai lucreaza inca sase ore azi. Cand scapa el, ea o sa doarma dusa, plecata la culcare in speranta unui vis frumos cu amandoi.

Dimineata de dupa vine identica cu toate diminetile ultimelor cine mai stie cate luni, si cu constatarea ca noaptea a fost fara vise. Sau macar fara vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la serviciu si isi deschide Word-ul, amintindu-si cu un fel de strangere de inima devenita recent strangere de inima si de stomac, zilele cand Dan o invata cu rabdare cum sa insereze numarul pe pagina in coltul dreapta jos sau cum sa completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rasul lui scurt si drag, cu aceeasi aroma din studentie, cu o prezenta care probabil punea ordine in universul ei usor sentimental.

Acum insa nu e momentul sa se gandeasca la toate astea, vine sedinta de departament de la ora 10 si apoi plecarea snur spre sediul unui client de baza, unde se va bate in cuie un contract deja semi-prins (dupa cum se auzea ieri, la a patra pauza de cafea). Pe la jumatatea sedintei de departament ii vine sa iasa in strada cu scopul precis de a elibera in atmosfera o gama taioasa de dor, gata sa mearga cu rabla (aproape) toata viata si sa renunte (macar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei destept, de tipa care stie ce vrea.

Pune mana pe geanta, pe chei, se scuza, se ridica si pleaca spre primul complot informatic care raspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea sa afle aici si acum cat mai dureaza despartirea. Explica eficient (fara emoticoane) ca nu o deranjeaza nici Romania (cum credea initial), nici Canada (cum ajunsese sa aiba impresia), ci numai amplitudinea labartarii transatlantice dintre cele doua tari. Ca ea, labartarea adica, nu mai poate fi domesticita exclusiv prin crosetari epuizante de biti, oricat de bine intentionati ar fi expeditorii si destinatarii electronici.

Dan simte hotararea si resentimentul de la Bucuresti. N-o mai anunta ca proiectul s-a prelungit pentru inca un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistenta. Renunta la titlul impresionant compus din senior si inca trei cuvinte, ultimul terminat in ing. O suna a doua zi, cu biletul spre Otopeni platit si un inel finut de dama in buzunarul camasii. Si cu increderea proaspata ca acum, daca tot au descalecat cativa giganti informatici langa Dambovita, isi va gasi si el o ocupatie interesanta sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupatie desigur suficient de productiva ca sa nu mai fie nevoit sa incalece in viitor avioane burtoase, care te arunca cu anii pe pamanturi unde noptile si zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi, cu spuma de flori a cuvintelor, „iubita mea”.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.