fbpx

Angelica Lambru – Două nume

de

Mă ştii, Doamnă, ca pe o fire paşnică, înclinată spre viaţa contemplativă. Aş cultiva în grădină (dac-aş avea-o) doar tufănele, roşii şi spanac. În ordinea dată. Căţeii şi pisicile i-aş ţine în casă şi aş ieşi eu să-i apăr, de duşmanii cu două sau patru picioare. La mine, găinile ar purta nume de prinţese (gen Sisi) şi ar muri de bătrâneţe, consemnându-li-se viaţa şi opera măcar în câteva file de jurnal filoarghezian. O fire nehotărâtă ca a mea ţine creionul în gură până i se inmoaie guma şi ezită să scrie despre toamnă, tocmai ca să evite melancolii prelungi şi şuviţate, care se pot lăsa cu festinuri vinovate, în vârful patului, isprăvite în stil “Moartea căprioarei”, dar din cu totul alte motive.

Tot plutind eu aşa, către toamnă, mă gândeam să-ţi trimit un poetic reflex al apusului mediteranean în părul meu proaspăt vopsit (ai văzut şi tu, când am fost la tine, că nu se mai putea şi că iar mă ajungea comparaţia cu iapa tricoloră a lui D’Artagnan!).

Şi tocmai când mă apucam să scriu despre un norişor vinovat de a fi acceptat să fie calul troian al Toamnei, deschizându-i uşa, Echinoxului, tocmai când mă străduiam să-mi scot papucii (stilistic vorbind) din siropul care creştea şi creştea în text, îl văd pe cel mai iubit dintre filologi cum îşi apleacă dunga de pe frunte peste o postare lungă ca prima zi de facultate. Dunga aceea apare doar în momente serioase, aşa că am lăsat norişorul să se înece în peltea şi m-am întors, să văd despre ce e vorba. Fata scria despre asta:

“Cazul elevei umilite de profesor în Spania. Intervin misiunile diplomatice româneşti: ”Vă oferim tot sprijinul necesar””

http://www.inforoes.com/cazul-discriminare-la-scoala-din-valencia-ia-proportii-consulatul-romaniei-aveam-cunostinta-incident/

Colegii spanioli au şăruit postarea într-un hei-rup multicultural care-i onorează. Vorbesc despre colegii de facultate ai filologului meu, nu despre cei ai fetei agresate verbal de un Velásquez local, profesor de desen la un liceu din Benicalap, Valencia. Mai că nu-mi vine să cred că un profesor e în stare să se exprime astfel, referindu-se la ţărişoara noastră ca la “un puto país”. Nu mi-e de ţărişoară, nu ajung la ea fecalele verbale ale unui ţânţar valencian, mi-e de fata de treisprezece ani care trebuie să-i asculte bâzâitul enervant pe lângă urechile ei de româncă. Povestea este atât de simplă încât rezultă greu de crezut: în prima zi de şcoală, profesorul de desen Javier Albadalejo citeşte catalogul. Ajunge la numele româncei, compus din două prenume şi un nume de familie. O întreabă cult, de ce are două nume. În loc să-i răspundă aşa cum ar fi meritat (“de sanchi!”), fata îl ia în serios, îl tratează ca pe ce nu e şi-i răspunde că în România există obiceiul ca părinţii să le pună copiilor câte două nume. Chestia este că ŞI-N SPANIA E LA FEL!!! Şi ajungem, Doamnă, la replica aberantă a rinocerului Albadalejo care îi recomandă fetei să se întoarcă la ea în ţară, fiindcă el nu poate să-i pronunţe numele. (Bănuiesc că îl încurca x-ul din Roxana, fiindcă primul nume al fetei există şi în spaniolă, este unul sărbătorit pe 9 noiembrie, cel al îngerului binevestitor.) Iar peste o săptămână, la următoarea oră de desen, repetă sfatul pedagogic, întâmpinând aceleaşi dificultăţi la citire. E greu cu numele româneşti, dacă ar fi avut un nume arab, sunt sigură că n-ar fi avut nicio problemă, i-ar fi cerut şi un autograf, în niciun caz n-ar fi îndrăznit să o trimită în ţara de origine. Cu românii e mai uşor, ei încă suferă de complexul Musafirului Nepoftit, care se aşază pe colţul canapelei, ca să nu deranjeze.

Copiii noştri sunt un exemplu de integrare socială şi culturală. Profesorii care au elevi de origine română nu au decât cuvinte de laudă despre ei. O secundă să intrăm în cămăşuţa lor şi să ne dăm seama de cât de greu le e şi lor, smuciţi de mâinile părinţilor grăbiţi, care-i părăsesc ìn ţarcurile spaniole şi fug la muncă. Împărţiţi între orezurile (de la cantină) şi sarmalele (de acasă). Se pare ca familia fetei este de 10 ani în Spania. Nu ştim dacă au avut fetiţa cu ei de la început. Nici nu are importanţă. Ceea ce contează este că din impozitele plătite de părinţi îşi suge indirect, salariul, cu paiul, şi mamiferul grohăitor cu dificultăţi de pronunţie.

Ce-i de făcut? În primul rând, ar trebui să ne explice micul Sorolla din Benicalap de ce se află la catedra unui liceu, în loc să stea în prima bancă la Şcoala de Adulţi. Eu m-am oferit să-i ţin un curs expres de limba română, în două ore îi explic sistemul nostru fonetic şi i-l bag şi-n cap, să vezi cum după asta descurcă nume gen Protopopescu sau Geambaşu. Chiar “Ceauşescu” îl învăţ să spună, piatră de încercare pentru orice spaniol care pretinde că ştie româneşte.

În al doilea rând, ar fi nimerite câteva cuvinte de scuze, articulate în spaniolă sau valenciană, copiii români le pricep, le vorbesc şi le scriu pe amândouă. Iar în al treilea, să încurajăm fata cu numele ei frumos şi românesc, să fie mândră de el şi să-i poarte noroc, oriunde pe pământ. Peste câţiva ani, amintirea profesorului ei de desen va fi ca o coajă de sămânţă autohtonă, de floarea-soarelui. Numai să nu o scuipe pe jos, că nu-i frumos.

P.S. Oare chiar să fi venit Toamna?

Fotografie de Paul Buciuta

 

  • Credit: ARTISTA PHOTO AGENCY
  • Title: COPYRIGHT 2009: PAUL BUCIUTA/ ARTISTA
Tag-uri:
· · · · ·

Comentarii

  • Ambasadorul nostru acreditat in Spania, D-na Gabriela Dancău, a fost primit cu inalte onoruri și mă bucură acest fapt. Acum aștept reacția doamnei în cazul Roxanei. Sper să nu fiu decepționată. Cât despre articol, jos pălăria!

    Apolga septembrie 23, 2016 9:38 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *