Aurora Liiceanu: Cand taina omoara

Numai noi doi stim

Se spune ca un saman si-a sfatuit fiul sa nu divulge secretul sau – in acest caz, o metoda de vindecare –, pentru ca, odata „aruncat in lume“, el se pierde. In general, secretul se naste din faptul ca dorim sa nu se afle ceva. Dorim ca ceva sa fie ascuns. Totusi, adesea, nu putem tine in noi secretul, dorim sa ne confesam, sa impartasim cu altcineva ceea ce ni s-a intamplat sau ceea ce vrem sa facem.
Mie-mi place mai mult cuvantul taina. Taina inseamna ceva ascuns, ferit de lume, de vedere, de lumina. Exista legaturi tainice intre oameni. Exista iubiri tainice. Existand, evident, motive pentru care ele sunt tainice. Cercetarile psihologilor arata ca legaturile erotice secrete au la inceput o componenta emotionala suplimentara, data de ideea de aventura, de apropiere, de „numai noi doi stim“, care aduce legaturii o nota de excitatie, de neobisnuit. Odata ce aceste relatii se prelungesc, devenind, prin contextul lor, fie imposibile, fie fara solutie, ele produc celor in cauza frustrari, insatisfactii, datorate neputintei de a impartasi cu cei apropiati, cu cei din jur, bucuria.
Ceea ce este fascinant in lumea relatiilor erotice – si a celor interpersonale, in general – este varietatea lor, formele atat de diferite si de nuantate pe care le au in viata de zi cu zi. Tainicul cere, la un moment dat, sfarsitul lui, cere lumina si iesire din secret. Exista, desigur, un moment in care el se vrea descatusat, dezvaluit, cunoscut, legitimat ca existenta, chiar daca nu legalizat. Nu casatoria legitimeaza o relatie, ci exprimarea ei publica. In taina, relatiile mor, tocmai pentru ca nu au legatura cu exteriorul, cu lumea din jur.

Femeia in rochie rosie

Am o buna prietena la Atena care, tanara fiind, a fost insistent curtata de un om insurat. Ambii sunt doctori. Ea, mult mai tanara decat el. Mai mult ca sigur ca el nu era la prima aventura, si tot atat de sigur este ca era mai mult decat o aventura. Ea era indragostita de el. El sigur o placea mult. Exista unii barbati in viata unor femei – atunci cand ele sunt mai tinere ca ei – care simt sau stiu cum sa le celebreze feminitatea, care le ajuta sa-si exprime feminitatea, care le „scolesc“ ca femei. Si nu ma refer aici la sexualitate, ci mai degraba la acea parte a identitatii lor care le face sa fie increzatoare in ele, fara a fi agresiv-vulgare, sa simta ca sunt dorite, mergand in lume cu fruntea sus, simtindu-se bine in „pielea lor“ de femeie. El o purta prin magazine si o ajuta sa-si caute haine, folosindu-si ochiul de barbat. O estetiza. In general, femeile merg singure sau, mai degraba, cu prietenele prin magazine. Functioneaza, astfel, ochiul feminin. De regula, autodidact. Prietena mea se lasa condusa de ochiul masculin, de mirosul masculin – la parfumuri –, de tot ceea ce poate fi validat ca atractiv de catre barbati.
Am intalnit-o in acea perioada si m-am minunat de aparitia ei. Avea o rochie rosie, ea era blonda. Rochia era bine taiata, ii venea bine, perfecta ca lungime, pantofii erau cu grija asortati – si nu vorbesc de culoare numai –, pieptanatura mergea cu rochia, cu geanta etc. Raspandea o feminitate sigura. Avea aura unei femei care stia, in mod potolit, neagresiv, ca e frumoasa. Era saturata de feminitatea ei.
Au trecut anii. Ei doi petreceau mult timp in lume, se vedeau des, faceau sport, el avea un iaht. Legatura lor era tainica. Ea astepta ca el sa decida separarea de sotia lui si de un baiat adolescent. El amana, dar nu se ascundea de sotie prea mult. Era mai degraba discret si liber. Dar noptile venea acasa. La un moment dat, ea a spus ca si-ar dori un copil. El a schimbat subiectul discutiei. Motivele lui erau clare: sotia sa nu se descurca in viata, nu stia nimic de administratia vietii, stia doar sa faca cumparaturi. Era total dependenta de el. Chiar daca ar fi avut bani, tot nu ar fi stiut cum sa traiasca singura, cum sa-si poarte de grija.
Intr-o zi, prietena mea mi-a telefonat spunandu-mi ca este insarcinata. Relatia ei cu acest barbat era buna, dar el o ameninta ca se vor desparti, ca va rupe orice legatura cu ea daca va face acel copil. Ea se putea descurca financiar cu un copil, dar o speria situatia, n-avea curaj.
I-am spus: „Fa-l!“ Avea 39 de ani. A nascut o fetita. Un timp, el n-a dat niciun semn de viata, apoi a venit, a recunoscut fetita, a devenit un tata iubitor, dar volant, ajuta financiar, ieseau toti trei in vacante. Venea des, dar noaptea pleca.
Ea s-a dedicat total copilei. Femeia stralucitoare nu mai exista. Si, cand o vad, imi amintesc de sperantele ei de odinioara. Poate ca el acum ar vrea sa faca acel pas pe care ea l-a asteptat atata, poate doar regreta. Am intrebat-o, acum cativa ani, ce ar face daca el ar dori sa se aseze langa ea, sa stea impreuna. Mi-a aruncat o privire si mi-a spus scurt: „Nu-l mai vreau!“ Fetita nu intreaba decat rar cate ceva, habar n-are ca are un frate, o bunica, verisori. Relatia lor – tata, mama, fiica – este ca o insula intr-o mare. Nicio legatura cu lumea. Totusi, el se agata de aceasta insula, se regaseste in ea.
Adesea, ma gandesc la alte versiuni ale existentei lor. Poate ca s-ar fi ajuns la o situatie banala, ca in atatea cazuri. Stiu, insa, ca femeia in rochie rosie a murit si, chiar daca mi-ati spune ca oricum murea, pentru ca anii trec, rutina conjugala macina stralucirile initiale si face ochiul neatent, tot n-o sa ma convingeti ca ma insel. Femeia radiinda, in rochie rosie, ar mai fi putut sa straluceasca. Mai palid, mai stins.