fbpx

Aurora Liiceanu – Sunt pro sau contra mea?

de

Aud uneori pe cineva spunand despre o persoana ca „s-a nascut nefericita”, ca are vocatia nefericirii. Ca orice i-ai spune, incercånd sa-i arati si partea buna a vietii sau partea buna a ei, acea persoana cade in stari de tristete sau de deznadejde. E greu sa faci o asemenea persoana sa vada altfel lucrurile.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

„Asa sunt eu”…

 

De unde-i vine?, ne intrebam adesea. Dar, daca ne gandim la noi, oare cum ne gandim?

Am cunoscut fete si femei urate, unele chiar foarte urate, care umblau prin lume considerandu-se superbe. Cred chiar ca nu jucau teatru. Chiar credeau ca sunt grozave. Una dintre ele dadea la teatru si defila pe culoare cu aerul de invingatoare. Era mandra de ea. Colegii mei si cu mine discutam despre acest lucru, gandindu-ne ca poate se gandea sa joace roluri de urata, ca e nevoie si de urati, si de grasi, si de personaje de tot felul. Dar nu era asa. Ea se credea frumoasa cu adevarat. Am intrebat-o, curiosi fiind, sa vedem cum de i s-a format aceasta imagine de sine atat de pozitiva, atat de fericita. Si ea ne-a spus, nebanuind curiozitatea noastra, ca era copil facut mai tarziu de parinti, care o adorau si din frumoasa si superba n-o scoteau si ca avea si cateva matusi, toate fara copii si topite de dragul ei.

Noi ne evaluam, suntem fie multumiti, fie nemultumiti de fizicul nostru, de anumite parti ale corpului, dar si de anumite comportamente pe care nu ni le dorim. Dar, aici incepe povestea cu „firea”. „Asa sunt eu”, spunem adesea, ca scuza sau ca justificare.

Acest „asa sunt eu” nu ne mobilizeaza in a face ceva pentru noi, a schimba ceva. Uneori ne instalam in comparatia cu altii, uitandu-ne nefericit la altii care au fost favorizati de soarta, ca si cum ursitoarele au fost zgarcite cu noi.

Si asta se intåmpla pentru ca nu ne invata nimeni cum sa ne scanam corpul si nici mintea cu atentie, analitic. Nu ne invata nimeni igiena mintii, pentru ca gandurile noastre se refera si la cum aratam si ce imagine avem noi in mintea altora, nu numai a noastra.

 

Lumea e un teatru si la teatru ai costum

 

Mai nou, femeile cauta sa-si cunoasca punctele bune si cele mai putin bune. Sau, cu alte cuvinte, calitatile si defectele. Si cum sa facem sa „umbrim” sau sa ascundem defectele si sa accentuam calitatile? Si ce e rau in asta? Nimic rau, caci lumea e un teatru, zic multi, si la teatru ai costum, ai un rol.

Uneori, o vorba poate sa ne faca sa ne subevaluam, mai ales cand vorba este rautacioasa sau aruncata din invidie. O buna prietena, casatorita cu un barbat rau, egoist si insensibil, a reusit sa se subevalueze inca mult timp dupa divort. Vorbele lui rele o bantuiau. La ea se vedea aceasta tendinta de a avea o imagine negativa despre ea, deloc conform realitatii, pentru ca era o femeie frumoasa. Barbatul ei, insa, ii spusese vorbe cumplite despre fizicul ei. Cand se dezbraca, el o privea cu dezgust. Multa vreme ea nu a indraznit sa spere ca vreun alt barbat ar putea s-o placa, din pricina oribilelor lui vorbe. Sigur ca el a dorit s-o raneasca, s-o faca nefericita, sa se razbune, dar si-a gasit si victima perfecta. Poate ca o alta femeie i-ar fi intors spatele fara sa sufere si fara sa ia in considerare vorbele lui jignitoare.

Pe de alta parte, in psihologie se spune ca, in general, cel mai mare mincinos al cuiva este el insusi, pentru ca adaptarea presupune un fenomen numit „favoritismul de sine”. Ne favorizam, ne trucam chiar noi imaginea noastra pentru ca sa traim, sa vedem ca viata merita traita. Adesea ne supraevaluam chiar noi insine. Si tot adesea ne inselam pe noi, pentru ca sa ne simtim bine noi cu noi insine.

Din alta perspectiva, se poate vedea ca oamenii reactioneaza diferit la esecuri si succese. Multe femei care nu au succes la barbati, care nu vad la acestia atractie fata de ele, care simt ca nu au pe „vino incoace” dezvolta un sentiment de dezamagire fata de propria lor persoana. Altele cauta solutii, gandesc strategii de a-si minimaliza defectele si a-si maximiza calitatile. Aceasta este o atitudine realista, pragmatica. Este o atitudine prin care intelegem ca suntem co-autoare al succesului nostru, a impresiei pe care altii si-o fac si ca echilibrul este cel mai bun. Nu trebuie nici sa fim prea pro sau prea contra noastra, trebuie sa ne evaluam corect si sa acceptam felul in care suntem. Astfel, nu ne exhibam slabiciunea si nici nu ne consideram exagerat de laudativ, ci aratam ca in viata suntem cinstite cu noi. Nici „cu capul plecat” si „nici umflata-n pene”, imi spunea un barbat, care admira la femei echilibrul, buna perceptie a propriei persoane.

Umflatul in pene, expresie luata de la pasari, exista si ca etalarea splendidei cozi a paunului, iar biologii numesc acest comportament auto-promovare. Si la oameni exista, iar una dintre strategiile de auto-promovare la femei este expunerea corpului cat mai nud si in pozitii, in posturi cat mai favorabile.

Nu exista decat rareori femei la care defectele depasesc cu mult calitatile. Nu ma refer numai la fizicul lor, ci si la personalitatea lor din perspectiva psihologica. Atata vreme cat suntem „normale”, putem face ca viata noastra sa fie condusa de sentimentul ca ne simtim bine „in pielea noastra”, ca avem un raport bun cu noi. A te compara mereu nu este ceva bun, pentru ca oricand putem vedea pe cineva care are picioare mai frumoase, talie mai de viespe, ochi mai frumosi si tot asa. Cineva spunea ca „n-ai nici un merit ca ai ochi albastri”. Ti s-au dat. Dar, meritul nostru este sa vedem ce am primit si ce n-am primit. Din perspectiva fizicului, prea putine femei au primit de toate.

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Psihologie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.