Ca si in anii trecuti, cea mai noua colectie de pantofi Musette, creatiile Cristinei Batlan, este prezentata cu succes nebun in toate marile prezentari de moda ale planetei. La Viena, pe 8 septembrie, la Paris, pe 1 octombrie, pantofii Musette au tropotit cu gratie pe podiumuri ravnite de toti marii designeri ai lumii, ducand cu ei povestea de curaj si de implinire a unei femei autentice si fermecatoare.
Alice Nastase Buciuta: Faci parte din echipa doamnelor care sustin noua campanie a televiziunii Diva. De ce ai acceptat sa fii una dintre femeile din noua campanie?
Cristina Batlan: Pentru ca propunerea celor de la Diva mi s-a potrivit, a fost legata de pantofi, de mesajul „daca ai perechea de pantofi potrivita, poti cuceri lumea”, un mesaj in care cred si eu. Intr-adevar, cu perechea de pantofi potrivita poti cuceri lumea si, daca iti doresti cu adevarat, poti sa reusesti in viata in mod cinstit. Cred foarte mult in asta si vreau sa o arat si celorlalti. E un curaj pe care nu poti sa-l inveti din carti si nu cred ca cineva poate sa vrea in locul tau. Poate sa te invete orice, dar sa vrea pentru tine nu poate. Dar orice exemplu, orice povestire autentica este buna si, atunci cand am ocazia, vreau sa vorbesc despre acest lucru, sa le arat celor din jur ca se poate sa ai succes si in mod cinstit. Prima data cand le-am vorbit studentilor de la ASE despre succes, despre business, ma intrebau: „Dar n-ati lucrat pentru stat, n-ati facut afaceri cu statul?”. Le este inoculata ideea asta, ca doar cei care lucreaza cu statul au succes. Si asta este foarte gresit.
Marea Dragoste – Tango: N-ati lucrat cu statul… Tu si sotul tau, Roberto Batlan, v-ati lansat ca importatori de tesaturi, dar marea dragoste s-au dovedit a fi pantofii… De cand a inceput iubirea ta pentru pantofi?
CRISTINA BATLAN: Dintotdeauna am fost pasionata de pantofi. De cate ori mergeam in Italia, veneam cu zece perechi de pantofi. Aveam deja o colectie de cateva sute.
Marea Dragoste – Tango: O mare pasiune, asadar!
CRISTINA BATLAN: Eu cred ca toate femeile iubesc pantofii. Avem o problema, ne-am nascut asa. Daca esti femeie, trebuie sa iubesti pantofii (zambeste). Acum facem un studiu cu tema „De ce femeile iubesc pantofii” si am invitat scriitori, barbati si femei, sa scrie despre asta, sa vedem, in viziunea fiecaruia, care e motivul pentru care femeile iubesc pantofii.
Marea Dragoste – Tango: Care e prima pereche de pantofi de care iti amintesti cu drag?
CRISTINA BATLAN: Primii pantofi de care m-am indragostit si pe care ii tin minte erau adusi de tatal meu, o pereche de balerini rosu-corai, foarte, foarte moi, care imi erau mici, dar ii purtam, atat de mult imi placeau si nu voiam sa ii dau surorii mele, chiar daca eu purtam mai mult decat ea. O saptamana i-am incaltat, chinuindu-ma cu ei, dupa care i i-am dat, ca nu mai puteam (rade). Imi amintesc cu drag si de prima pereche pe care mi-am cumparat-o din banii mei. Mi-am cumparat un loafer englezesc, cu limba cu franjuri si cu ciucuri, cum se poarta acum, model de altfel foarte clasic, usor masculin. Dupa care un pantof decupat la varf, cu talpa ortopedica. Pe vremea aia cel mai bun importator de pantofi era Raffaelli, stiu ca mi-am luat trei perechi la fel, acelasi model, in culori diferite. Au fost primele mele perechi de pantofi cu toc, altfel eram foarte sport si mergeam numai cu flats.
Marea Dragoste – Tango: Si cum ati inceput sa fabricati pantofi?
CRISTINA BATLAN: Am inceput sa facem intai genti si sa importam pantofi. Cel mai important vanzator al momentului pe piata era Leonardo si obiectivul nostru era sa atingem Leonardo, pe care ni-l imaginam undeva, foarte sus. Fata de tesaturile pe care le importaseram inainte, munca asta cu pantofii era uriasa, in primul rand cu gestiunile pe care le aveam, cu toate marimile de pantofi. Trebuia sa ne miscam repede, sa aprovizionam magazinele, aveam sisteme contabile manuale, era o munca enorma, mai ales ca noi de atunci suntem intotdeauna cu un sezon inainte, anticipam trendul. Am importat pantofi, pana cand am facut contract cu cel mai mare producator din Italia de pantofi de calitate buna, cu pret mediu, Filanto. Acest producator era urmarit de Leonardo de ani de zile. Dar pentru Filanto, care nu voia sa semneze cu Leonardo, intalnirea noastra a fost ca o bula de oxigen, au semnat cu noi imediat. Leonardo avea foarte multe magazine si planuia sa vanda reteaua de magazine din Romania lui Deichmann, acesta era motivul pentru care dezvolta aceasta retea, sa vanda business-ul. Noi, in schimb, nu am facut niciodata un business pentru altii, un business pe care sa vrem sa il vindem. Noi faceam tot ce stiam mai bine, pentru ca faceam pentru noi. La un moment dat aveam magazin de pantofi la mall, aveam magazin si la Unirea, si in ambele locuri il concuram pe Leonardo. Probabil ajunseseram de ne cam simtea, asa ca, intr-o zi, ne face o vizita Leonardo. „Ce faceti, cum merge?”, l-a intrebat pe Roberto. Roberto e foarte vorbaret, nu ascunde nimic din firma, considera ca toate depind de noi, iar cifrele nu ajuta pe nimeni cu nimic, asa ca i-a spus tot. Si atunci, auzind, Leonardo i-a propus sa vanda, iar Roberto i-a facut o propunere pe loc. Eu credeam ca in gluma, dar nu era gluma. Si i-am vandut lui Leonardo toata marfa la jumatate de pret, tot ce aveam in magazine si tot ce aveam in magazie, tot, tot, ca sa nu il mai deranjam.
Marea Dragoste – Tango: Ati inchis si magazinele?
CRISTINA BATLAN: El a luat doar marfa, nu si magazinele. Avea niste principii de business complet diferite de ale noastre. Noi aveam fabrica de genti, dar a zis „eu nu vreau sa cumpar si gentile”. Atunci noi ne-am vazut nevoiti sa functionam doar cu genti in magazinele pe care le aveam si am dezvoltat productia de genti. Magazinele intai au pierdut, apoi au inceput sa se mentina si au putut sa traiasca din productia de genti. Noi aveam gandul ca ne apucam sa producem pantofi, dar asta a mai durat vreun an de zile. Leonardo ne-a spus „daca faceti productie de pantofi, eu voi cumpara tot”. Nu ne gandeam noi sa vindem la Leonardo, dar, cand ai o siguranta si cand ai deja magazine, cand vrei sa te reorientezi, propunerea lui s-a potrivit foarte bine. Si am zis „gata, facem pantofi”. Am vorbit cu toata lumea care stia sa faca pantofi, de la fabricile Dambovita la Pionierul, dupa care am ajuns in Italia, cu altii care importau materii prime. Au spus „va ducem noi la cea mai buna firma de calapoade”. Cand am ajuns, cei de acolo au zis ca suntem nebuni, cum sa facem astazi fabrica de pantofi, cand pantofii se produc numai in China? Nu, noi vrem sa facem, am insistat, si de femei, si de barbati. Cand mai spuneam si asta, cadea cerul pe ei. Pana la urma, au vazut ca nu au cu cine sa se inteleaga si ne-au dus la fabrici de tocuri, de la tocuri la talpi si tot asa… Si am creat primul lant de furnizori, am cumparat cateva utilaje din Romania si lucram manual. Dupa care am cumparat prima fabrica. A costat o avere pentru noi atunci. Calitatea nu era perfecta, era mult mai buna decat orice se facea in Romania la ora aia, dar nu era cum voiam eu sa fie, ma comparam numai cu firmele mari. Am avut la un moment dat un baiat care facea modele, desena superb, dar cand realiza tiparul, pantoful nu avea legatura cu desenul. Ii spuneam: „desenul e italienesc si pantoful e romanesc”. Mi-am dat seama atunci ca nu avem o scoala atat de buna, incat inginerii care termina facultatea de incaltaminte sa aiba notiuni suficiente, asa ca am cautat italieni. A venit un italian de care ne-a spus un muncitor, un om de vreo saptezeci de ani care lucrase la Sergio Rossi si el ne-a atras atentia: „Probabil ca nu o sa credeti ce o sa va spun acum… Dar daca o sa ma credeti, o sa reusim sa facem ceva bine. Tot ce ati cumparat e gresit”. Noi cumparasem de fapt o fabrica de pantofi sport si voiam sa facem pantofi cu toc, dar masinile nu aveau finete, nu erau fiabile. Intr-adevar, pantofii industriali aratau mult mai rau decat ce facuseram pana sa avem masinile. Asa ca l-am crezut pe italian. Asta se intampla in februarie. Inainte de august am plecat in Italia si am schimbat utilajele. In septembrie a inceput lucrul cu utilajele noi, deci timp de doua luni ne-am reorganizat. Au venit si tehnicienii din Italia, de unde cumparaseram utilajele, sa lucreze pe ele, pana cand invata muncitorii. Pe atunci era moda pantofilor cu varful foarte ascutit, un model care nu se putea realiza cu masini. Pana atunci fusese realizat doar manual, zece perechi pe zi, nu industrial, cate o mie. Tehnicianul a pregatit echipamentele pe care le-am cumparat pentru varful ascutit, noi aveam sa fim printre primii care au lucrat industrial un varf ascutit. A pregatit patru sute de perechi.
Marea Dragoste – Tango: Ah, cum a fost ziua productiei?
CRISTINA BATLAN: Pregatim fete. Patru sute. Calapoade. Patru sute. Tot. Si porneste banda. Cum dam drumul la banda, primul calapod explodeaza. La al doilea, se rupe fata. La al treilea, la fel. Toate se rupeau. Eu si Roberto priveam disperati! Daca nu reuseam atunci, falimentam, inchideam, nu mai exista nimic. Dar tehnicianul zicea sa nu ne oprim. Si nu ne-am oprit! S-au stricat doua sute de perechi. Doua sute de perechi sunt un munte de pantofi, dar, dupa doua sute, au reusit sa regleze masinile si au inceput sa produca. Italienii erau in prima linie si muncitorii, in spatele lor.
Marea Dragoste – Tango: N-ati fost tentati sa va opriti?
CRISTINA BATLAN: Lipsa de experienta il face pe roman sa se opreasca dupa ce rupe trei, patru, cinci perechi. Spune „nu stiu sa fac”. Italianul nu spune „nu stiu”, pentru ca el e convins ca a pregatit masina sa faca asta si continua sa incerce pana iese bine. Si, dupa doua sute de perechi, chiar au facut bine. Atunci am riscat totul. Tehnicianul a zis „Daca aveti incredere in mine si ma ascultati, facem totul perfect”. Nu suporta nicio greseala. A stat sase ani la noi, dar dupa aceea devenise prea batran, nu putea sa mai invete pe nimeni, era irascibil de la zgomotul din fabrica si a trebuit sa ia o pauza. Am adus alt tehnician mult mai tanar, cu un alt stil, si atunci am facut o alta mutare, am mutat fabrica la Husi, pentru ca nu mai gaseam muncitori in Bucuresti. Nu mai voia nimeni sa faca pantofi. Ori faceau termopane, ori se faceau paznici la Carrefour. Aveam foarte multi aproape de pensie. Nu aveam un viitor aici si am hotarat sa ne mutam.
Marea Dragoste – Tango: De ce la Husi?
CRISTINA BATLAN: Am dat un anunt pentru angajari. Trei oameni am angajat si toti trei erau de la Husi. Ce se intampla acolo?, ne-am intrebat. Ei, bine, in Husi sunt douazeci de fabrici de pantofi si noi avem acum cea mai frumoasa si cea mai moderna fabrica dintre toate.
Marea Dragoste – Tango: Cand v-ati linistit si v-ati dat seama ca sunteti pe drumul bun, ca asta e afacerea dorita?
CRISTINA BATLAN: De placut, ne place enorm. Dar cand te apuci sa faci pantofi esti nelinistit in permanenta, pentru ca in fiecare zi ti se intampla cate ceva ce nu ti s-a intamplat niciodata. Ai o viata grea. Sa faci pantofi este foarte, foarte, foarte greu. Tot ce ne-au spus italienii e adevarat si de o mie de ori in plus. Orice greseala de un milimetru este fatala. Sunt unele modele complicate pentru care folosim optzeci de componente. Fiecare component este furnizat de altcineva. Daca unul intarzie sau livreaza componentul prost, ti-a distrus tot. Ca sa faci pantofi bine, trebuie sa fii foarte creativ, foarte inovator si sa ai un leadership extraordinar, sa depasesti toate problemele care apar in fiecare zi. In fiecare zi apar o suta de probleme, dar suntem toti antrenati. Orice s-ar intampla, pe loc avem o solutie.
Marea Dragoste – Tango: Tu esti acum designerul…
CRISTINA BATLAN: Art director, da. Eu controlez tot departamentul de design si mai lucram inca trei, plus cei de la departamentul tehnic.
Marea Dragoste – Tango: Cum ai ajuns la design?
CRISTINA BATLAN: Am facut design de obiect, la birou. Am facut sase luni, in fiecare zi, design de obiect, numai desen. Mi-am adus un profesor si am facut aici. Voiam sa desenez la fel de bine ca si desenatorii. Desenul nu este un talent, este o tehnica. Lucrand cu atatia designeri, numai asta visez si acum chiar reusesc, fac singura colectiile.
Marea Dragoste – Tango: Cum au mers lucrurile in plan personal? Cand v-ati casatorit, cand ati facut copilul?
CRISTINA BATLAN: Eu si Roberto am lucrat tot timpul impreuna, am fost tot timpul impreuna, de la 18 ani. Casatoria era ceva despre care ne tot spuneau adultii, dar pentru noi nu era nicio diferenta, ca ne casatoream sau nu. Ne-am casatorit, totusi, in 1996 si pe Adi, copilul nostru, l-am nascut in 2004. Pana atunci, am alergat cum alergam si acum.
Marea Dragoste – Tango: Si dupa ce ai nascut te-ai oprit din alergatura? Ti-ai dedicat viata copilului?
CRISTINA BATLAN: Ce mi-a spus maestrul shaolin care sta acum cu noi, o invatatura insemnata: este foarte gresit sa crezi ca traiesti pentru altcineva. Fiecare traieste pentru el, si nu traiesti pentru copil. Copilul traieste pentru el, tu traiesti pentru tine. Trebuie sa separi lucrurile si astfel sa traiasca fiecare corect si bine.
Marea Dragoste – Tango: Ce schimbari a adus in viata voastra copilul? Ce s-a schimbat in tine ca femeie?
CRISTINA BATLAN: Copilul iti da starea pe care nu ai avut-o pana atunci. Ajungi sa ai niste sentimente pe care nu le-ai cunoscut niciodata. Eu am si nascut prematur si nu am avut o perioada deloc usoara dupa nastere, cand, cel mai mult m-am bucurat pentru ca am reusit sa facem ca Adi sa traiasca.
Marea Dragoste – Tango: Ce s-a intamplat?
CRISTINA BATLAN: Am nascut prematur, la cinci luni si jumatate. Aveam o sangerare si prea multi doctori. Aveam trei doctori si fiecare spunea altceva. L-am ascultat pe cel care a spus lucrul pe care l-am acceptat cel mai usor, care mi-a spus ca sarcina nu e o boala. Dar nu m-a intrebat ce activitate am. Eu stateam pana la zece la birou. Nu lucram intr-un mediu toxic, dar eram foarte activa. In schimb, un alt doctor imi spusese ca daca sarcina evolueaza asa, trebuie sa stau la pat. Era barbat, si m-am gandit ca el nu a simtit vreodata cum e o sarcina. In schimb celalalt sfat il primisem de la o femeie, asa ca m-am gandit s-o ascult pe ea si am ales varianta usoara. Dupa ce am stat in spital unsprezece zile, am pierdut sarcina. De fapt, am nascut prematur. Roberto era acolo si a spus „copilul meu o sa traiasca, puneti-l la incubator!”, dar ei nici nu voiau sa auda, nici nu l-au declarat. Si, totusi, copilul nostru traieste si e perfect sanatos. N-a avut nevoie de nimic. Doar l-au tinut in incubator si ii dadeau antibiotice preventiv. Dar am avut probleme mari cu cei din spital, nu ii dadeau sa manance, a fost groaznic. Am tinut atunci un jurnal, e cumplit pentru mine, nici nu pot sa il citesc…
Marea Dragoste – Tango: Atunci ai inceput sa tii un jurnal sau tineai dintotdeauna?
CRISTINA BATLAN: Atunci la spital l-am tinut, pentru ca nu puteam sa vorbesc cu nimeni si trebuia sa vorbesc cumva, sa scriu ceva. Groaznic a fost… Faceau experimente pe Adi. Acolo era doar o persoana, de fapt, care conducea tot si care cred ca avea o problema personala cu noi. Imi spunea mie: „Nu poti sa ai succes chiar in toate, asta nu e succesul tau, dar nu e nicio problema”… M-a torturat, pur si simplu… Il hraneau prin vene, facea experimente cu trei glucide, doua lipide si putin ser, dar nu ii dadea lapte. Eu aveam lapte si eram acolo, permanent, nu plecam din spital, dar ea nu ii dadea. Spunea ca are reziduuri gastrice… La un moment dat, Roberto a trebuit sa plece, a avut o cadere si, ca sa nu-mi arate asta, a plecat. In momentul in care am ramas singura, am stiut ca raspunderea e toata a mea si ca trebuie sa rezolv, cumva. Noi contactaseram din prima zi n doctori, tot ce era in Romania si incepuseram si in strainatate. Una dintre cele mai bune doctorite neonatolog este Ana Culcer, am contactat-o si am vorbit cu ea, apoi doctorita Culcer a sunat-o pe sefa neonatologiei, pe doctorita asta rea, doctorita Stoicescu, care i-a spus: „Draga, ce te preocupi de copilul ala? N-are nicio sansa, are hemoragie de gradul cinci!”. Toti nou-nascutii fac o hemoragie cerebrala din cauza presiunii oxigenului din atmosfera, de gradul unu, doi, trei… Cinci e foarte grav. Lasa urme, afecteaza anumite zone ale creierului. Noi o rugaseram pe doctorita Culcer s-o sune si sa vada daca are aparatul pentru respirat. Aparatul costa vreo zece mii de euro, daca nu il avea, voiam sa il cumparam, noi voiam sa facem orice ca sa ne salvam copilul. Dar ea din asta a inteles doar ca noi avem bani, pentru ea asta a fost mesajul cel mai important si s-a purtat si mai urat. Vineri am nascut si mi-au dat pentru mine o fisa de externare cum ca am avortat. Copilul era tinut la neonatologie, dar nedeclarat, copilul nici nu exista, pana a intrat doctorita Culcer sa se intereseze si ei abia atunci au declarat copilul. Deci copilul meu s-a nascut pe 6, dar este inscris pe 9! El nu s-a nascut pentru ei in ziua de 6 ale lunii, ei nu i-au dat nicio atentie crezand ca moare. Abia de pe 9 au inceput sa se ocupe de el. Dar ocupatul asta era o teroare pe care ne-o faceau noua. Ajunseseram sa vorbim cu alti doctori sa il hraneasca noaptea, cand asta nu era in spital, numai sa il hraneasca. Toti doctorii intelegeau, numai ea nu. In fiecare zi ii facea cate o radiografie. Pentru mine era groaznic. Dupa ce a plecat Roberto, m-am dus la incubator si ea mi-a spus: „Copilul nu mananca astazi, chemati chirurgia!”. Atunci am zis: „Stop, doamna doctor, eu acum iau copilul si ne mutam”. „Da, da, da, sigur, mama stie cel mai bine” si mi-a trimis pe urma restul doctoritelor sa ma convinga sa raman. N-am mai plecat de langa incubator. Cel mai frica imi era ca putea sa inventeze orice pe seama mea, sa spuna ca am innebunit, ca tip, e usor sa spui despre una care a nascut ca e in cine stie ce stare si sa ma scoata din spital. Traiam si cu spaima asta, si cu spaima ca nu faceau ce trebuie pentru copil.
Marea Dragoste – Tango: Si unde v-ati mutat?
CRISTINA BATLAN: Nu ne-a dat voie sa ne mutam pe loc, nu imi trimiteau o salvare cu incubator. Am stat vreo patru ore si am asteptat. Am sunat peste tot. Ministerul spunea: „Cum sa va mutati de la Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului?” Pana la urma, mi-au dat incubator, dupa patru ore nesfarsite, si ne-am mutat la Spitalul Municipal. Din momentul in care ne-am mutat, in trei saptamani am fost cu Adi acasa. Trebuia operat a doua zi la ochi, pentru ca altfel orbea. Medicii au o rutina, un regulament, tuturor copiilor prematuri trebuie sa li se faca un control oftalmologic, pentru ca ultimul organ care se dezvolta la bebelusi este ochiul. Sunt obligati sa faca asta, vine oftalmologul pentru copii si face controlul, dar cand a venit sa ii faca lui Adi, doctorita Stoicescu a spus: „Astuia nu ii face, ca e prea mic” si nu i s-a facut controlul. Ne-am mutat duminica. Luni, doctorita Culcer avea in spitalul ei un doctor oftalmolog. Bineinteles ca l-a controlat si pe copilul meu, chiar daca era nou si mic. Doctorita Vatavu mi-a spus: „Copilul are o problema foarte grava”. Pana seara, am mai adus un alt doctor sa il consulte, doctorul Burloiu, alt mare specialist pentru copii. Doctorul Burloiu a pus acelasi diagnostic si a stat cu noi de vorba pana pe la douasprezece noaptea. L-am intrebat daca avem timp sa ducem copilul in Germania si a zis ca nu. „Ok, dar il operati maine”, l-am rugat noi. „Eu nu pot sa il operez pentru ca nu am laser. Colega mea a furat laserul din spital”, ne-a spus… Copilul avea 800-900 de grame. Doctorul Balta, un alt mare specialist, nu era in tara. Singura doctorita, care nu avea nicio operatie reusita pana atunci, era doctorita Vatavu, care il diagnosticase. Ea nu reusise operatia niciodata pana atunci, niciun copil operat de ea nu vedea. Doctorul a zis ca, totusi, daca nu il operam, sansa lui e sa vada maxim M-ul de la McDonald`s. Adica nimic. Si atunci am zis: il opereaza doctorita Vatavu. A doua zi, la sapte, Roberto era la doctorita Vatavu in cabinet, a luat-o cu laser cu tot, cu masa de operat cu tot si a adus-o la Culcer, la Spitalul Municipal, unde i-a creat sala de operatie, tot, in neonatologie. Nu s-a facut niciodata asa ceva. Anestezist pentru corp de 900 de grame. Operatia a durat vreo doua ore jumatate, iar doctorita Vatavu a operat perfect. Femeile au o intuitie mai buna, dar analiza mai buna o au barbatii. Burloiu si cu prietenul lui, Balta, prieteni buni cu noi acum, la cate cazuri au avut si au analizat, si-au dat seama ca, daca se opereaza tarziu, copiii oricum nu mai vad, chiar daca sunt operati. Faptul ca Adi a fost operat atat de devreme a fost sansa lui. Dupa asta am adus doctori din Germania, de peste tot, sa verifice daca operatia este buna. Toti doctorii au spus ca este absolut perfecta.
Marea Dragoste – Tango: Ce ai facut in cele doua ore cat a durat operatia?
CRISTINA BATLAN: Nu stiu cum au trecut. Esti ca un perete. Nu simti nimic. A fost foarte greu. Am invatat atunci ca trebuie sa nu te lasi in asemenea cazuri, daca vrei sa faci ceva, trebuie sa faci atunci, trebuie sa te interesezi, sa vrei sa stii, sa actionezi la timp…
Marea Dragoste – Tango: Incepand relatia voastra in felul asta disperat, cum ai reglat dupa aceea legatura ta de mama cu Adi, ca sa ajungi la o relatie normala, in care sa nu fii ultraprotectoare?
CRISTINA BATLAN: Oricum sunt mai exagerata, exagerez cu fel de fel de chestii, cu mancatul bio, de exemplu… Fiind atat de mic, Adi trebuie sa recupereze perioada aceea. Minus patru luni in uter sunt cam minus patru ani in viata reala. El nu are inca unsprezece ani. Are unsprezece ani in acte, invata cu copii de unsprezece ani, dar are niste lucruri pe care nu a apucat sa le faca. Vezi undeva ca el nu le-a facut. El nu s-a uitat la desene animate, se uita acum la desene animate. Face niste chestii altfel. E in clasa a saptea la Scoala Britanica, e cel mai bun la matematica si la informatica… Nu minte niciodata, nu e egoist… Are niste calitati extraordinare. Dar nu e cel mai bun sportiv.
Marea Dragoste – Tango: Nu v-ati dorit al doilea copil?
CRISTINA BATLAN: Ba da, ne gandim la al doilea copil, dar pana acum n-am avut timp (rade).
Marea Dragoste – Tango: V-ati gandit vreodata la mutarea in alta tara?
CRISTINA BATLAN: Noi consideram ca daca nu reusesti sa demonstrezi ca esti bun acolo unde te-ai nascut, n-ai nicio sansa in alta parte. De-acolo trebuie sa demonstrezi. Cei din jurul tau nu sunt de vina ca tu nu reusesti. Doar tu esti de vina. Nu e tara de vina.
Marea Dragoste – Tango: Dar tara asta care nu e de vina o putem schimba in mai bine? Implicandu-ne putem face ceva pentru ea?
CRISTINA BATLAN: Am reprezentat la un moment dat industria noastra de incaltaminte pentru cateva targuri, doua sau trei sezoane la targurile de profil din strainatate, subventionate si de Ministerul Industriilor. M-am ocupat chiar in perioada in care Romania avea o imagine foarte proasta. Eu eram vicepresedintele asociatiei. Venise revista Il Mondo, care avusese interviu cu premierul tarii si am zis ca e un moment foarte bun, in care Romania are vizibilitate, doar premierul Romaniei era pe coperta lui Il Mondo. Am vorbit cu asociatii: imi dati mana libera sa negociez o pozitie buna pentru standul Romaniei, chiar daca o sa mai fie scumpa? Produsele romanesti erau bune, dar daca nu ai acces la clienti si nu sunt vazute, te duci degeaba, e o pierdere de timp. Am negociat, mai ales ca vorbesc foarte bine italiana, dar la un moment dat, imi spune individa de acolo „Stiti, pentru firma x am dat deja cei noua metri la Pavilionul 1 si ne-a spus ca pentru Romania putem sa dam orice”. Deci eu negociam pentru Romania, iar presedinta asociatiei, pentru noua metri de spatiu, a vandut tara. Ne-a lasat in cea mai proasta pozitie. Unii chiar nu vor sa faca nimic pentru tara, doar pentru ei…
Marea Dragoste – Tango: Cum s-a schimbat relatia ta cu banii de-a lungul timpului?
CRISTINA BATLAN: Nu lucrez pentru bani, lucrez pentru ceea ce fac. Nu pentru cat costa sau pentru cat obtin din ceea ce fac. Nici nu lucrez cu bugete, astea le facem la sfarsit. Si cand fac modele, modelul il fac cum stiu eu mai bine, din materialele cele mai bune si abia apoi vedem cat costa.
Marea Dragoste – Tango: A venit recunoasterea internationala peste voi, peste business-ul asta, nu o sa mai dai niciodata inapoi?
CRISTINA BATLAN: Nu stiu. Mie imi place sa ma schimb. Fac o colectie cu tot ce e mai nou in mine. Ca sa ma schimb, am nevoie de inspiratie noua si de locuri noi. De exemplu, acum, pentru colectia noua, am folosit ce am citit despre Japonia, pentru ca nu am ajuns niciodata acolo, si ce am simtit in Croatia. Am facut un mix intre aceste doua locuri. In Croatia am stat doua saptamani, dar intr-un singur loc. Sunt cel mai prost turist, nu ma duc la muzee, nu citesc ghidurile pentru turisti. Nu, eu ma asez intr-un loc si traiesc acolo ca si cum as fi localnica. Apoi pot sa stiu daca imi place sau nu imi place sa traiesc acolo. Asa am facut si la Madrid.
Marea Dragoste – Tango: Ti-ai gasit, deci, un loc unde ti-ar placea sa traiesti?
CRISTINA BATLAN: Da, acolo mi-ar placea. Stiu si pe ce strada, in ce casa, unde trebuie sa mananc, de unde vreau sa cumpar. La fel si in Croatia. Sunt 1200 de insule, dar eu am stat pe o singura insula si am vizitat inca o insula pustie, pe care era doar un fort de pe vremea lui Napoleon, o insula pe care nu traieste nimeni, cu un singur locuitor care are grija de insula, cu animalele lasate libere. O superbitate! In Thailanda mi-a mai placut. Am simtit acolo ca noi traim in cea mai urata jungla posibila si ca suntem un fel de primate. Am stat la un hotel superb in Bangkok, Mandarin Oriental, un hotel mic, printre zgarie-nori. Mobilier traditional, personal perfect, cu toate obiceiurile traditionale. M-am dus la spa si am zis: „Buna ziua, vreau sa vad si eu meniul de spa”. „Buna ziua, va rugam luati un loc”, mi-au zis. Iau eu am luat loc si am asteptat sa imi aduca meniul. De unde?! A venit, s-a asezat in genunchi, mi-a luat pantofii, i-a pus intr-o tava, a luat tava, a pus-o intr-un dulap, a venit inapoi, mi-a dat un ceai… Si atunci m-am intrebat in ce lume traim noi? De fapt, e normal sa se intample asa, nu cum facem noi, alergand clipa de clipa. Mi-a placut la nebunie tihna aceea… Asa ar fi normal sa traim, nu-i asa?
