Cursa de 6.50. Spre Paris. Ajung la timp, fara intarziere, pe Roisy Charles de Gaulle. Si totusi, niciun autobuz (toutes les 30 minutes!!!) pentru transferul catre Aeroportul Orly. Disperata, iau un taxi – bineinteles, sofer nevorbitor de limba engleza, relaxat, nepasator ca pierd cursa catre insula. Ajung exact la timp pentru ca responsabilul de zbor sa imi raspunda printre dintii perfect albiti, intr-o engleza ingrozitoare: „Nu se mai poate, tocmai am inchis. Aparatul se pregateste de plecare“.
Sunt pusa pe lista de asteptare pentru zborul de 15.30. Biensûr… fara sanse. Obtin totusi un bilet la ultima cursa, 21.05, pe care, in stilul lor pretios, o anuleaza. Din cauza unei pasari. „increzatoare“, ma indrept spre binecunoscutul birou unde, spun ei, se rezolva toate aceste probleme „existentiale“. Obtin o camera la un hotel langa aeroport (ramane intre noi… plasat exact pe pista), un mic dejun luat in timp ce trageam cele 15 kg spre „le shuttle“ care ma duce din nou catre aeroport si un nepretuit bilet la cursa de 07.20. Prima. Povestea, cosmarul de fapt, poate continua. Puteam sa renunt, puteam sa iau zborul, la aceeasi ora, catre casa. stiam insa ce ma astepta dincolo de ape – prima mea iubire, insula mea vrajita, unica, ciudata – Corsica.
Am zarit-o prima data din inaltul zborului si verdele apelor sale se potrivea perfect dorintelor mele. Era cel mai straniu taram pe care aterizam. Plaje cu nisip alb, golfuri ascunse intre munti salbatici acoperiti cu cactusi, leandri si palmieri. Nu stiu ce ma cheama acolo mereu, e ca un virus sau ca un vis pe care il implori sa ti se arate in fiecare noapte.
Sa fie de vina soarele lor generos, Cap Corse sau alte delicii al caror gust iti invadeaza simturile pana la prasele sau faptul ca locuitorii sunt mandrii posesori ai unei identitati pe care si-o apara, chiar si astazi, cu pretul libertatii? Este de ajuns sa o vezi o data si te vei intoarce la ea, nu pentru ca ai aruncat o moneda intr-o fantana celebra, ci pentru ca devine instantaneu parte din tine. Vei avea de indurat dorul de cerul acela cernelat si dureros de inalt, de florile de cactus ce invadeaza fara rusine varfurile muntilor, de acel „nu stiu ce, chiar nu stiu ce!!!“ si toata carnea iti va fi sfasiata de amintiri. Mai ales de dorul de ei, de corsicani, fericiti in tristetea lor sau tristi in fericirea lor, adorabili, cu graiul lor „Ajacciu… Sapè u chè è u cumu“. Bonaparte, idolul lor.
Te marcheaza modul in care te primesc, te patrund cu privirea, te insotesc cand pleci, zambetul lor misterios, mersul, fiecare gest si, mai ales, cum iubesc – fara teama, fara remuscari, fara limite. Iubiri ce lasa urme de nesters in sufletul lor si rani fara leac.
Ea este Corsica. Unica, salbatica, neinduplecata, nestapanita, izolata si, mai presus de toate, mandra in toata splendoarea ei. Prima cursa, la 06.50. Spre Paris.
