Sunt momente in care inchid ochii si pornesc in cautarea timpului pierdut. Si atunci, amintirile, travestite cu ticalosie in nostalgii, pasesc pe furis in gandurile mele. Stiu ca nu este intelept sa le primesc. Nu imi propun. Nu imi doresc. Pur si simplu se intampla. Totusi, a trecut asa de mult timp de atunci…au trecut zile senine, luni agitate, ani nenumarati si ele, amintirile-perfidele, tot ma mai tulbura.
M-am hotarat sa intentez, retroactiv, proces sufletesc ex-iubitilor mei, care ma amagisera si ma dez-/ras-/amagisera, care, direct sau indirect, imi aratasera ca nu sunt femeia ideala pentru ei, pentru ca am, pesemne, atat de muuulte defecte. Ce voiam sa mi se restituie? Linistea sufleteasca! Acum, hotarata si curajoasa – un curaj dat de un prezent imaginat si devenit realitate, adica linistit, armonios, dominat de iubire reciproca – voiam sa le spun ca, pentru mine: „nici tu NU ai fost, NU esti si NU vei fi barbatul perfect!”.
Nu as fi redeschis acest proces, nu sunt vindicativa, iar timpul a trecut si invinuirile s-au casat, insa sufletul imi cerea, cu ardoare, o impacare cu trecutul, cu amintirile. Nu mai descuiasem demult aceste sertare ale amintirilor, praful se asternuse cuminte si harnic, insa, ca intr-un domino, acestea au inceput sa se rostogolesca peste prezentul meu. Da, anii trecusera, unii mai tiptil sau mai zgomotos, aducand schimbari in viata mea, altii care lasasera argint in parul meu, iar eu, precauta, pusem lacate peste lacate peste aceste amintiri iar ele, domolite, statusera ascunse in subconstientul meu. Nu realizam care era resortul care le impingea spre mine, cea de acum, dar poate ca era mai bine asa. Totusi, constatam, cu stupoare, ca uitasera demult ca sunt amintiri dureroase, viclene – inainte, intodeauna gaseau o modalitate de ma rani prin comparatii, prin regrete – acum erau pasnice, nu mai erau infatuate ca altadata.
Odinioara, neincrezatoare in mine, as fi pledat vinovata in acest proces, insa acum, nesovaitoare, as pleda nevinovata si as spune, raspicat, ca da, sunt ideala, pentru cine ma accepta asa cum sunt, cu defecte si calitati. Daca ma refer la trecut, cred ca cel mai mare defect al meu -pe care ei, bineinteles ca nu mi-l atribuiau, gaseau altele, se pare mult mai evidente – era naivitatea sau poate capacitatea mea de a atribui, fara discernamant, calitati nenumarate celor pe care ii iubeam, ca apoi sa descopar ca acestea nu existau decat in imaginatia mea. Dar cred ca nu sunt singura. Eram invinuita de posesivitate, de egoism, de impulsivitate, de… etc. Ei da, am doza mea de egoism, sunt impulsiva uneori, nu ma cenzurez, spun tot ce gandesc si am vicii (mda, trebuia s-o marturisesc si pe asta, beau cafea…cu lapte!). Da, categoric, am defecte, dar am si calitati: stiu sa iubesc cu patima si inocenta, stiu sa accept cusururi si sa iert pacate, sa ocrotesc, sa fiu loiala si, cel putin, incerc sa nu dezamagesc.
De fapt, constat ca acum nu mai sunt interesata absolut deloc de verdict. Il stiu eu, il stie sufletul meu: „Nici tu NU ai fost/esti/vei fi bsrbatul perfect!”. Oare pentru ca m-am maturizat si am invatat sa iert, nu mai sunt acum atat de meticuloasa sa gasesc culpele? Oare pentru sunt implinita, nu mai sunt atat de inversunata sa pedepsesc vinovatii? Oare pentru sunt fericita alaturi de familia mea, acum nu ma mai intereseaza trecutul, ci doar prezentul si viitorul?
