Diana Cavallioti: Iubirea nu are nicio legătură cu despărțirile

DIANA CAVALLIOTI: Eu mă analizez și mă reanalizez de două sute de ori pe zi.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai făcut asta dintotdeauna sau ai câștigat puterea asta odată cu timpul?

DIANA CAVALLIOTI: Dintotdeauna. Tata, de exemplu, îmi spunea: gândește înainte să vorbești. Este un lucru foarte simplu. Dacă ai vorbit și te-ai auzit că ai spus o prostie, gândește-te data viitoare înainte să vorbești, gândește-te de ce ai spus asta. Îmi este organic, asta am făcut tot timpul. Sunt și destul de obiectivă cu mine, nu mă alint niciodată când greșesc.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Te pedepsești, te superi pe tine?

DIANA CAVALLIOTI: Nu mă pedepsesc. De supărat, da, mă supăr de foarte multe ori pe mine. Dacă mă pedepsesc pentru că am gândit sau am făcut ceva rău nu o să mă ajute data viitoare. Data viitoare o să mă ajute doar să îmi asum lucrurile. Orice acțiune are un efect, chiar și inacțiunea. Alergăm să facem foarte multe lucruri, dar nu le analizăm.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar dacă tu le analizezi tocmai pentru că ești actriță, artistă, pentru că de fapt așa trăiești?

DIANA CAVALLIOTI: Nu știu. Din păcate, am început să îi analizez și pe cei din jurul meu și am un soi de instinct care nu dă greș și care mă face să devin o persoană inabordabilă. Par foarte arogantă, rece, distantă, pentru că îmi place să păstrez o distanță cu un om înainte să ne tutuim, înainte să ne spunem ce mai faci. Intențiile și gândurile ascunse se văd foarte repede dacă ești atent la omul din fața ta.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce intenții sau gânduri ascunse ar putea să aibă? Te învârți într-o lume a invidiei sau a concurenței?

DIANA CAVALLIOTI: Este o lume care are fețe și fețe. În momentul în care cineva vine zâmbind la tine cu toată fața, dar sufletul îi este de piatră, atunci mi se pare că este o discrepanță foarte mare între ce afișezi și ce simt că vine de la tine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dacă aș fi actriță probabil te-aș invidia după un asemenea rol. Sunt puține filme, puține ocazii și o grămadă de actrițe.

DIANA CAVALLIOTI: Dar ce am câștigat eu? Nu îmi va ridica nimeni o statuie! Pentru mine, asta este bezna minții, nu înțeleg de ce există invidie. Fiecare are drumul lui, nu putem să ne înlocuim niciunul pe celălalt. Este o selecție naturală. Sunt doar un om care muncește. Nu ar trebui să atrag invidia nimănui.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Din punct de vedere material contează aceste roluri?

DIANA CAVALLIOTI: Muncesc mult și contează. Cât timp faci din ce în ce mai mult, vei câștiga din ce în ce mai mult. Este raportat la cât am făcut înainte, nu la numele pe care îl am.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu înseamnă și asta? Un nume cu cât joacă mai mult, cu atât are onorarii mai mari.

DIANA CAVALLIOTI: Probabil că se poate de la o anumită vârstă. Vorbim aici de actori care au un nume. Eu nu consider că am un nume. Am mai adus oameni la teatru cu ajutorul serialelor tv. Se ajută unele pe altele.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ești un om cu picioarele pe pământ, nu ai nicio pornire de divă, să te preocupe ce rochie cu pene îți vei pune la lansare?

DIANA CAVALLIOTI: Dimpotrivă. Cumva mă sperie atât de tare acest aspect, încât mă duc exact în partea opusă. Au tras de mine să îmi iau o rochie pentru Berlin. Probabil nu am în mine și acest accent de divă. Cine mă va aprecia nu mă va aprecia pentru rochia de pe covorul roșu, mă va aprecia pentru ce am făcut în film. Și la micile noastre sindrofii este un chin. După fiecare Gală Gopo m-am îmbolnăvit, probabil că atât de deprimată sunt că mă fâțâi pe acolo în rochițe frumoase. Eu am bucurii mai simple în viață. Judecăm după poze, după aparițiile în reviste, dar nimeni nu știe ce este în spate. Jobul de actor a început să aibă și latura asta, glamorous, iar la noi este destul de greu, noi nu ne-am învățat cu asta. Suntem formați ca actori de teatru. Actorul de teatru nu are astfel de ocazii. Este ceva special pentru cine are norocul să facă film și să ajungă pe astfel de covoare roșii, dar noi nu suntem formați așa și este o sforțare. Mersul la Berlin este o bucurie foarte cerebrală. Nu simt o exaltare, din contră, sunt puțin timorată. Sunt timidă. Dacă nu sunt pe scenă și sunt eu, Diana Cavallioti, oamenii mulți care se uită la mine mă termină.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ești în prezent? Ai pe cineva?

DIANA CAVALLIOTI: Am un om absolut minunat, pe care îl iubesc din toate sufletele mele de până acum. Sunt foarte fericită.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu ai rămas cu teamă față de iubire, ești încrezătoare?

DIANA CAVALLIOTI: Știu cum am iubit înainte și știu că am divorțat nu pentru că nu îl mai iubeam pe omul acela, ci pentru că se terminase o etapă din viețile noastre. Iubirea nu are nicio legătură cu despărțirile. Când ajungi să iubești pe cineva o să îl iubești mult și bine. Este o iubire la fel de puternică precum cea de mamă, de soră, ajunge să îți fie parte din tine. Partea aceea pleacă, dar te mai gândești la ea, ca după o înmormântare. Ai mei au murit, dar nu înseamnă că nu i-am iubit și că nu mă mai gândesc și acum la ei. Nu mai este o iubire activă, iar iubirea trebuie să fie activă. Că ne mai gândim din când în când la o persoană, asta nu mai este iubire. Dar atunci i-am iubit. Nu are de ce să îmi fie frică, pentru că mă cunosc destul de bine și știu cât și ce dau, știu sinceritatea cu care ofer.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Contează ca partenerul tău să fie tot artist? A contat și în prima relație?

DIANA CAVALLIOTI: În prima relație nu a avut nicio legătură cu partea artistică și ne-am înțeles foarte bine fără să conteze că unul este artist, iar altul nu. Acum el este artist, dar acasă nu suntem artiști niciunul. Este monteur. Numele lui este Eugen Kelemen.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci nu contează faptul că sunteți din aceeași zonă, nu vă ajută?

DIANA CAVALLIOTI: Nu cred. Eu nu aș putea fi împreună cu un actor. Actorii sunt niște persoane atât de orgolioase!

Marea Dragoste / revistatango.ro: Vorbești despre tine…

DIANA CAVALLIOTI: Eu sunt un munte de orgoliu. Că îl recunosc și că încerc să îl domin este o altă poveste, că omul de lângă mine înțelege… Dar actorul este un om orgolios, cred că asta este definiția lui de bază. Se duce în fața oamenilor și se apleacă atunci când lumea îl aplaudă, vrea să fie aplaudat. Este vorba și de altceva la mijloc, dar nu putem să ignorăm fundamentul orgolios pe care ne clădim.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Crezi că este o șansă în plus să fii mai fericit ca artist, că trăiești mai multe vieți decât ceilalți?

DIANA CAVALLIOTI: Nu. Fericirea durează secunde, durează cât o stea căzătoare. Restul este o stare de bine. Nu aș putea să generalizez și să spun că fericirea este în faptul că eu trăiesc mai multe roluri, că am mai multe feluri de a vedea viața și că trăiesc mai intens. Este mai multă adrenalină, dar fericire, nu. Lumea are tendința să se uite la noi ca la niște oameni speciali, dar bucuria de acasă este tot aia. Când ești promovat la birou este același lucru ca atunci când eu stau în fața oamenilor bucuroasă că le-a plăcut spectacolul meu. Este același gen de bucurie.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce reacții ai avut când ai văzut filmul montat?

DIANA CAVALLIOTI: L-am văzut de două ori. Prima oară l-am văzut și l-am uitat. Eram stresată să îl văd. Este îngrozitor să te vezi. Am trimis pe toată lumea de acasă, am rămas singură și m-am uitat la film. A doua oară eram mult mai relaxată și m-am lăsat prinsă. M-a dus pe val, m-a atins, deși știam foarte bine despre ce este vorba.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai plâns?

DIANA CAVALLIOTI: Nu, nu pot să mă uit la mine plângând și să plâng. Nu plâng decât la filme cu animale. Eu am plâns și la King Kong.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai animale?

DIANA CAVALLIOTI: Am avut toată viața animale. Am salvat tot ce se putea, șerpi, arici, ciori, broaște țestoase. Am avut și o găină în casă. Fusesem bolnavă de scarlatină și mi-a adus mama un pui de găină crezând că o să îl țin o zi, două, și o să îl ducă. Nu m-am mai dezlipit de Cocolina, o găină roșcată. Iar câini am avut din momentul în care am putut eu să am grijă de ei. Am câine. Este un câine de pe stradă. O cheamă Mura, dar Eugen îi zice Marcela. Am istoric în privința asta. Nu îmi pot imagina să vin acasă și să nu văd bucuria aia supremă. Este cea mai sinceră bucurie, pe care nu o să o primești niciodată de la un om, din punctul meu de vedere. Copiii au filtre, chiar dacă sunt copii. Animalele nu au.