Managerul de succes al publicațiilor Flacăra, creatorul lui Andrei Mladin, personajul fermecător al romanelor polițiste ce continuă să ne încânte și să ne țină în suspans de atâția ani este, pe deasupra, recunoscut ca prieten loial, soț devotat și îndrăgostit, tată exemplar. Scriitorul George Arion a lansat de curând un nou roman, Insula cărților, prilej minunat ca, după lectură, să-l provocăm la o conversație presărată cu mărturisiri.
Alice Năstase Buciuta: În precizările din finalul atât de captivantului dumneavoastră roman Insula cărților, încercați să lămuriți cititorii ce este ficțiune și ce nu, ce are personajul în comun cu dumneavoastră și ce, cu siguranță, nu are. Omul George Arion sau scriitorul George Arion are nevoie să facă aceste distincții?
George Arion: Insula cărților este o ficțiune, cu personaje plăsmuite de imaginația mea. Și totuși… Și totuși, chiar dacă datele fizice ale protagonistului cărții, bibliotecarul Petru Dulce, nu coincid cu ale mele, i-am împrumutat acestuia multe dintre obsesiile mele – în primul rând cele legate de lectură – și, uneori, l-am plasat în miezul unor întâmplări pe care le-am trăit eu însumi. Totodată, în jurul lui gravitează oameni pe care i-am cunoscut și pe care i-am transformat în personaje, schimbându-le, evident, numele. In bună parte, Insula cărților este un roman autobiografic, dar nu oricine posedă cheia pentru a-l citi în acest registru, și nici n-ar avea rost. Ca să mă amuz, și în alte narațiuni pe care le-am scris sunt pasaje în care sunt încifrate amănunte pe care n-am vrut să le comunic direct. Cele mai multe vor rămâne „sub pecetea tainei”.
Marea Dragoste/revistatango.ro: V-a stânjenit vreodată faptul că cititorii dumneavoastră vă confundă cu personajele?
GEORGE ARION: Personajul cu care am fost confundat cel mai des este Andrei Mladin, prezent în seria de cinci romane pe care i-am dedicat-o: Atac în bibliotecă, Profesionistul, Trucaj, Pe ce picior dansați?, Fortăreața nebunilor. În anii ’80 am primit scrisori de dragoste pentru el din partea unor admiratoare, am fost invitat să prezidez, în numele lui, întâlnirile Clubului „Andrei Mladin” fondat de către fanii pe care îi avea, iar de Sf. Andrei mi se trimiteau felicitări ce trebuiau înmânate eroului meu. S-a confirmat, încă o dată, un fapt deseori întâlnit în istoria literaturii: uneori, personajul capătă o mai mare notorietate decât autorul. Don Quijote este mai cunoscut decât Cervantes. Desigur, la început, această confuzie agreabilă te bucură; apoi, te pune pe gânduri. Ți se pare că pe undeva ai greșit și te-ai implicat prea mult în lumile pe care le-ai creat, devenind prizonierul lor. Acolo ești un oaspete de vază, iar în lumea reală te trezești fără identitate.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce ar putea fi rău în asta, până la urmă?
GEORGE ARION: Nu e nimic rău, dar uneori poți să te întâlnești cu o pensionară care să te oprească pe stradă și să-ți spună privindu-te cu ochii în lacrimi: „Domnule Andrei Mladin, dumneavoastră aveți relații, ajutați-mă să fac rost și eu de o butelie!” Dialog strict autentic de acum trei decenii…
Uneori, personajul capătă o mai mare notorietate decât autorul. Don Quijote este mai cunoscut decât Cervantes. Desigur, la început, această confuzie agreabilă te bucură; apoi, te pune pe gânduri
Marea Dragoste/revistatango.ro: De-a lungul vieții trebuie să fi găsit răgaz să vă psihanalizați pe tema asta: ce v-a făcut să vă refugiați atât de pătimaș în iubirea pentru cărți, în sanctuarele bibliotecilor? E o fugă de lume sau o căutare a unui univers ideal? N-ar fi fost mai simplu, poate chiar preferabil, să trăiți doar în lumea reală, să fiți un bărbat oarecare, un om banal, care să trăiască urmând doar tradiția patriarhală și propriile instincte?
GEORGE ARION: Să nu exagerăm, am pendulat cu multă pricepere între imaginar și real. Uneori am poposit mai mult pe un tărâm, alteori pe celălalt. Pe fiecare dintre ele m-am simțit bine. De aceea, și eu pot afirma cu îndreptățire: „Sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.” Aș putea completa: „Sunt un personaj și nimic din universul ficțional nu mi-e necunoscut.”
Marea Dragoste/revistatango.ro: Vă amintiți de primele lecturi? De primele revelații din copilărie legate de faptul că scrisul, cititul, lectura, cuvântul vă sunt și vă vor fi menirea în viață?
GEORGE ARION: La început, pentru mine, a fost filmul. În Bârlad, orașul în care am trăit de la 5 la 9 ani, erau două cinematografe. Nu ratam nicio premieră, chiar dacă rulau mai mult filme de război, cu mari confruntări între hitleriști și soldații sovietici mereu biruitori. Desigur, aveam întotdeauna pe cineva alături care să-mi citească replicile personajelor scrise pe ecran – deobicei sora mea, Anca Arion, viitoarea binecunoscută reporteră a Televiziunii române. După ce-am învățat să citesc – înainte de a merge la școală – marea mea pasiune a devenit lectura. Citeam orice îmi cădea în mână – basme (nu prea mă încântau), cărți care proslăveau faptele Armatei Roșii, sau ale pionierilor sovietici, totdeauna cinstiți, curajoși, buni la învățătură…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Așa erau vremurile.
GEORGE ARION: Da, nu trebuie uitat în ce vremuri am copilărit. Am văzut puhoaie de oameni pe străzi care strigau „Jos cu Tito trădătorul, care și-a vândut poporul…” și purtau portrete care îl înfățișau pe conducătorul Iugoslaviei cu o bardă însângerată în mâini. Noaptea aveam coșmaruri din pricina acestor manifestații. Am văzut mulțimi care plângeau la moartea lui Stalin, de parcă le-ar fi murit o rudă apropiată. În familia mea n-a plâns nimeni. Până când… Până când m-am întâlnit cu Don Quijote. Cartea lui Cervantes a fost o întâlnire decisivă pentru mine. Treptat-treptat, am renunțat la romane de genul Așa s-a călit oțelul, Zoia și Șura, Vasiok Trubaciov și tovarășii săi și am încercat să-mi procur cărți de Dumas, de Jules Verne, de Fenimore Cooper, care se editaseră înainte de război. În curând am fost decretat cel mai asiduu cititor din oraș. La un panou din centrul urbei a apărut un articol despre mine însoțit de o fotografie. Am fost și premiat. Dar nicio clipă n-am crezut că numele meu va figura vreodată pe o carte. Mulți ani m-am pregătit pentru Conservator – de mic copil am auzit în casă o vioară la care cânta tatăl meu și la care am cântat și eu. Am făcut mult sport – scrimă, baschet… Și acum sunt bun la aruncările la coș. Am cochetat și cu ideea de a deveni chirurg. Până la urmă am ajuns la Politehnică, dar după un an, cu toate protestele familiei, am renunțat să devin inginer – o meserie la modă – și am intrat la Facultatea de Limba și Literatura română.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Așadar v-ați născut scriitor? Sau v-ați făcut, mai târziu?
GEORGE ARION: Am început să scriu în liceu. În special proză și versuri umoristice. Editam, pentru uzul colegilor, și un ziar (Cazanul) într-un singur exemplar în care îmi băteam joc de multe nerozii care se petreceau în școală. După ce unul dintre numerele gazetei mele (patru pagini dictando scrise mărunt cu pixul) a ajuns sub ochii unui profesor exigent, activitatea mea de jurnalist a încetat. A fost prima mea întâlnire cu cenzura. Peste ani, ca gazetar, aveam să cunosc din plin rigorile ei. Student fiind, la un moment dat am început să scriu poezii. Era un moment excepțional pentru poezie, debutaseră Ion Alexandru, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu… Și „delfinul din tot cârdul cel mai frumos” – Nichita Stănescu. I-am trimis poeziile poetului Geo Dumitrescu care susținea rubrica „Atelier literar” în revista Contemporanul. În toamna anului 1966 mi-au apărut primele trei scurte poeme semnate George Mareș. Sub acest pseudonim am publicat, versuri și eseuri, până în 1973.
De fiecare dată am intrat prin magazine de dulciuri ca să descopăr o ciocolată cu gustul aceleia din copilărie, dar n-am mai găsit. Pentru mine ar fi cum a fost madlena pentru Proust.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum și unde ați copilărit? Ce erau părinții și cum vă amintiți de anii aceia?
GEORGE ARION: M-am născut la Tecuci, un orășel din care nu țin minte decât o curte în mijlocul căreia era un copac în care tata îmi improvizase un leagăn. Îmi aduc aminte și de casa în care locuiam – o casă tip vagon, în care familiei noastre formate din patru persoane îi revenea o singură încăpere. Acolo dormeam, acolo era și bucătăria. Erau anii de după război, mâncarea se găsea cu greu, era și scumpă, iar ai mei – cadre didactice – munceau din zori până seara târziu pentru niște lefuri mizere. La Tecuci mi s-a întâmplat ceva ce nu pot uita. Mă îmbolnăvisem și am fost dus la un doctor. Când l-am văzut că își pregătește seringa pentru a-mi face o injecție, am început să plâng și să mă zbat. Ca să mă liniștească, omul în halat alb a scos dintr-un sertar o bucățică de ciocolată învelită cu grijă în staniol și mi-a întins-o. Era o ciocolată americană, de un negru intens, ușor amăruie, provenită din ajutoarele de peste Ocean. Prima ciocolată pe care o vedeam! Am mâncat-o tacticos, cu venerație, și m-am liniștit. Am fost în multe locuri de pe planetă. De fiecare dată am intrat prin magazine de dulciuri ca să descopăr o ciocolată cu gustul aceleia din copilărie, dar n-am mai găsit. Pentru mine ar fi cum a fost madlena pentru Proust. Când am împlinit cinci ani ne-am mutat la Bârlad. Acolo s-a petrecut miracolul despre care am povestit – am învățat să citesc.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce lucruri cu adevărat însemnate ați învățat în școlile prin care ați trecut?
GEORGE ARION: Am absolvit Liceul Aurel Vlaicu din București în 1964. Ni s-au predat, cu multă seriozitate, tot felul de prostii: Miciurin, Lîsenko, Timireazev au fost mai mari savanți decât cei din Occident, mendel-morganismul era o dăunătoare concepție burgheză, știința sovietică era cea mai înaintată din lume, Uzina vie de Alexandru Sahia, Bărăgan de V.Em. Galan, Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Oțel și pâine de Ion Călugăru erau capodopere literare, ca să nu mai zic de orele de socialism științific în care ni se spunea de ce capitalismul se afla pe buza prăpastiei și cum orânduirea comunistă era cea mai dreaptă, fiind viitorul de aur al omenirii. Unii dintre profesorii noștri făcuseră școala între cele două războaie, erau cu adevărat niște învățați. Îmi era milă de ei când îi vedeam cum încearcă să fie convingători debitând inepțiile cerute de programa școlară. Și de la ei am învățat cum să-ți ascunzi adevăratele gânduri dacă vrei să reziști în climatul opresiv în care trăiam. De această dedublare n-am scăpat decât după Decembrie 1989. Cu toate acestea, am avut dascăli minunați ca profesorul de istorie Cucu – un adevărat domn, întotdeauna impecabil îmbrăcat, pe diriginta noastră, doamna Bratu, care ne trecea cu vederea multe dintre pozne, pe profesoara de română Mariana Petrescu… La facultate nu i-am mai „prins” pe Tudor Vianu, pe G. Călinescu. M-am bucurat însă de îndrumarea altor mari profesori, ca Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Al. Piru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Romul Munteanu, Paul Cornea, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Martin… Niște repere în învățământul românesc.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ăstimp, când și cum v-ați îndrăgostit întâia oară în viață și cât de însemnată a fost acea primă iubire în devenirea dumneavoastră?
GEORGE ARION: Prima mea poveste de iubire este descrisă în thrillerul meu Spioni în arșiță. Îi invit pe cei care doresc să afle detalii să citească romanul. Are mult suspans, dar prezintă și drama unor tineri îndrăgostiți care au trebuit să se despartă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: A contat dragostea în destinul dumneavoastră de scriitor? V-a influențat scrisul, curajul, temele? O mai face și acum?
GEORGE ARION: Am scris poezii de dragoste, pagini dedicate iubirii, dar nu le-am compus, aidoma trubadurilor, pentru a cuceri grațiile doamnelor și domnițelor. Dealtfel, nici acești domni nu cred că râvneau, în primul rând, să le atragă atenția. Mai curând erau interesați ca harul să le fie apreciat, râvnind o glorie artistică. Dacă mai obțineau și o întâlnire galantă, de seară, cu atât mai bine. Prin urmare, se foloseau de o temă veche de când lumea pentru a-și pune în valoare talentul. Vorbeam mai înainte despre Andrei Mladin ca un alter-ego al meu. Acesta trece cu dezinvoltură de la o cucerire la alta. N-are timp să suspine dacă sentimentele nu-i sunt împărtășite. Are și o vorbă: „Când văd o blondă, parcă văd o brunetă.” Și totuși, nu-l uită pe Dante. „L’amor che move il sole e l’altre stelle” exprimă puterea pe care o conferă dragostea oricui are norocul s-o cunoască. Andrei Mladin n-a avut această șansă. E una dintre marile deosebiri dintre noi.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Sunteți, deci, un mare norocos! Când v-ați căsătorit, cum ați știut că soția este aleasa pentru totdeauna?
GEORGE ARION: Pentru prima oară mi-am ascultat mama! La 45 de ani! Când a văzut-o pe frumoasa fată pe care i-am prezentat-o a exclamat: „Ea este!” Asta m-a pus pe gânduri – doar mă văzuse cu destule june atrăgătoare și istețe – din fericire, doar cu o mică parte dintre ele, dacă le-ar fi știut pe toate s-ar fi îngrozit. Glumesc. Nu părerea mamei a fost decisivă în alegerea mea. Eu însumi am făcut pasul hotărâtor. E drept, pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva fac o nebunie – între mine și Doamna mea Manuela e o diferență de vârstă de 17 ani. M-am încurajat amintindu-mi ce cuplu minunat au făcut Humphrey Bogart și Lauren Bacal, între care diferența era de 25 de ani!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce v-a ținut împreună?
GEORGE ARION: Am glumit deseori pe tema asta: n-avem timp de divorț pentru că trebuie să muncim, un divorț costă mult și mai intri și în gura lumii, și n-am vrut să le dăm satisfacție nici celor care ne sfătuiau să nu facem acest pas fiindcă e sortit eșecului. Interesant e cum i-am cerut să rămânem împreună.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum?
GEORGE ARION: În data de 13 octombrie 1991, în foaierul de la Ateneul Român, am întrebat-o dacă e liberă pentru următorii 25 de ani. S-a uitat surprinsă la mine și mi-a răspuns afirmativ. Peste fix un an s-a născut primul nostru băiat. Un semn? În 2016 este data scadentă a legăturii noastre. Deja am început să ne punem întrebări în legătură cu ce vom face atunci. Râde ea, râd și eu, dar amândoi râdem cam strâmb. Ea își zice: oare o să mă mai întrebe dacă sunt liberă în continuare? Și eu mă frământ: ce mă fac dacă atunci îmi va spune că nu mai e liberă?
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost nunta?
GEORGE ARION: Nunta? N-a existat nicio nuntă. Am fost la Primărie, din respect față de părinți, semnând niște acte care n-au nicio valoare dacă nu au acoperire în sufletele oamenilor. Uneori uit ziua când s-au întocmit; pentru noi e valabilă doar data de 13 octombrie 1991.
Marea Dragoste/revistatango.ro: N-ați fost la biserică?
GEORGE ARION: Peste câțiva ani, la Mânăstirea Recea de lângă Târgu Mureș, părintele Iovan – un martir în lupta împotriva comunismului – ne-a oficiat cununia religioasă. Erau de față doar Maica Stareță Cristina și copiii noștri. Când am schimbat verighetele, un cor de prezența căruia nu știam a început să cânte tulburător, iar o rază de soare a luminat feeric un vitraliu al bisericii. Ce moment înălțător față de ce s-a petrecut la primărie! Un moment care a pecetluit legătura dintre doi oameni a căror iubire poate fi subiect de roman. Cam nebuni, cam nonconformiști, luând în răspăr cutumele societății, dar simpatici!
În data de 13 octombrie 1991, în foaierul de la Ateneul Român, am întrebat-o dacă e liberă pentru următorii 25 de ani. S-a uitat surprinsă la mine și mi-a răspuns afirmativ.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce s-a schimbat în dumneavoastră după ce ați devenit tată?
GEORGE ARION: Până când au apărut George Jr. și Mihnea am mai ținut în brațe doar doi copii: pe un văr mai mic decât mine, Radu, pe care l-a terminat (la propriu) Securitatea și pe nepotul meu Alexandru. În general nu eram atent la lumea copiilor, îmi păreau niște omuleți pe care nu-i înțelegeam. Odată cu apariția băieților mei am descoperit sentimente de existența cărora habar n-aveam. Ce credeți că am simțit când, după o absență în străinătate, George Jr., care avea vreo trei ani, a cerut să-l iau în brațe și timp de mai bine de o jumătate de oră nu s-a mai dezlipit de la pieptul meu? Nici n-apucasem să-mi dau jos paltonul. Iar în urmă cu vreo câțiva ani, revenit din spital după ce am trecut printr-o primejdie de moarte, ajungând piele și os, Mihnea mă controla zilnic, cu mânuțele lui, ca să vadă dacă mușchii mei încep să se întărească…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce fel de tată ați fost și sunteți?
GEORGE ARION: Tatăl meu nu mi-a dat nicio palmă; nici eu nu mi-am lovit niciodată copiii. Pe tatăl meu nu l-am auzit înjurând niciodată; nici copiii mei (și nici alții) nu m-au auzit înjurând. Tatăl meu îmi spunea o singură dată ce avea de spus; la fel procedez și eu. Sunt un părinte discret, nu vreau să impun nimic cu forța. Din partea mea au toată libertatea, dar aș vrea să ia aminte la ce văd în casă. De pildă, și la anii mei muncesc, așa cum am muncit toată viața, așa cum a muncit și tatăl meu, până când s-a sfârșit la 93 de ani. Sper să înțeleagă ei înșiși această lecție de viață.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât de mult ați învățat de la copiii dumneavoastră?
GEORGE ARION: O, extraordinar de multe! O să vă povestesc o singură întâmplare. Suntem în ziua de 11 septembrie 2001. Turnurile Gemene s-au prăbușit. Seara am venit acasă tulburat. Spre uimirea mea, am descoperit în sufragerie două turnuri, mai înalte decât ei, construite din toate cuburile pe care le aveau copiii mei. A fost cea mai emoționantă ripostă de care am știre la actul barbar comis în acea zi. Între timp au crescut și le observ cu luare aminte comportamentul. Nu acceptă nimic din ce li se spune decât după ce judecă totul cu mintea lor. Crescut într-un climat opresiv, eu îmi exteriorizez și azi mai greu răzvrătirile. La ei totul e spontan. Poate e mai bine așa.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum primiți aprecierile criticilor, atât de entuziaste întotdeauna: ca pe ceva meritat, cu uimire? Ce-ați făcut când ați citit prefața lui Alex. Ștefănescu, cel care a declarat romanul dumneavoastră recent lansat, Insula cărților, drept o remarcabilă realizare a literaturii române de azi?
GEORGE ARION: Primesc toate aceste aprecieri cu o bucurie reținută, cu prudență. Nu vreau să mi se urce la cap. Mai ales laudele lui Alex, de care mă leagă o prietenie încă din facultate. Mai rar așa ceva între literați.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Sunteți nu doar scriitor, ci și managerul unui trust de presă de mare succes. Cum rezistați pe piața din România cu publicațiile dumneavoastră și ce le face să fie speciale, longevive?
GEORGE ARION: Mă înconjor întotdeauna de oameni potriviți.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce e greu în a îmbina ambele poziții profesionale și ce vă ajută transferând abilități de la una la alta?
GEORGE ARION: Jurnalistul l-a ajutat pe scriitor să descifreze cât mai corect reperele realității. Scriitorul l-a ajutat pe jurnalist să vadă dincolo de aparențele lucrurilor. Managerul a încercat să-i pună cât mai bine în valoare pe amândoi.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Călătoriți mult, primiți recunoașteri în multe locuri din lume. Ce vă ține, totuși, iremediabil, în România? De ce n-ați plecat, de ce ați mai rămas?
GEORGE ARION: Întrebarea și-ar avea rostul dacă aș avea măcar cu treizeci de ani mai puțin…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum v-ar plăcea să trăiți de acum înainte, dacă nu ați avea niciun fel de obligații, ci doar dreptul de a alege?
GEORGE ARION: Citind și scriind. Veghind cu aceeași discreție destinul băieților mei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Îndrăznesc să întreb și cum v-ar plăcea să muriți…
GEORGE ARION: Pierzându-mă într-o carte pe care o citesc… Desigur, o carte bună. Sau ascultându-l pe Eugen Cristea cântând această piesă muzicală compusă pe versurile mele:
Se zvonea mai demult prin cetate
Că statuia ce-n turn străjuia
Din înalt o să cadă cu vuiet
Doar atunci când va fi nunta mea.
Au trecut ani în șir ca și clipe
Până când într-o zi s-a-ntâmplat
Să-mi aleg o mireasă din vise
Și o nuntă de basm a urmat.
Dar în zori zadarnic mulțimea
A privit către turn spre statuie
Neclintit rămăsese străjerul
Cu-a lui spadă sclipind albăstruie.
Au privit apoi și în piață
Și de-atunci e un plânset mereu
C-au găsit un trup fără viață
Soldatul căzut eram eu.
