fbpx

Gabriel Bebeșelea: Muzica este infinită, iar studiul nu se încheie niciodată

de

Orchestra simfonică George Enescu, condusă de Gabriel Bebeșelea, a interpretat la final de ianuarie 2020, pe scena Ateneului Român, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, având-o ca solistă pe Ioana Cristina Goicea, și Simfonia Dante, S.109 de Franz Liszt, la care a participat și corul Filarmonicii, condus de maestrul Iosif Ion Prunner. Chiar după acest memorabil eveniment am stat de vorbă cu dirijorul Gabriel Bebeșelea, un nume de care întreaga planetă a auzit și care și-a confirmat deja traseul de mare artist în lumea superbă a muzicii.

Fotografii de Paul Buciuta

Marea Dragoste/revistatango.ro: Trebuie să încep cu asta: în simfonia Dante de Liszt, surpriza de a ne trezi cu vocile corului venind din spatele nostru, din sală, ne-a făcut pe toți să fim copleșiți de emoție! Aşa se cântă în general această simfonie? Cum aţi ajuns la formula aceasta?

Gabriel Bebeșelea: Liszt scrie în partitură așa: corul nu trebuie să fie pe scenă, ci trebuie aşezat astfel încât sunetul să vină de deasupra, să simbolizeze coborârea muzicii din Paradis, din cer. În Ateneu nu poţi să faci lucrul acesta, nu poţi să urci corul pe cupolă… Și atunci m-am gândit că aș putea inversa puţin. Dacă, şi aşa, Liszt a scris doar „Infern” şi „Purgatoriu”, am zis “să recreăm” noi Paradisul, în sală şi, practic, publicul să facă parte din acest Paradis. Am experimentat așezarea corului în mai multe puncte ale sălii, până când l-am adus cât mai în faţă, aşa încât să ajungă printre spectatori, vocile cântărețelor să se înalțe dintre cei din sală. Această idee nu este scrisă de Liszt, ci este o libertate pe care mi-am permis-o pornind totuși de la partitură, respectând indicaţia conform căreia corul nu trebuie să fie pe scenă. În ceea ce priveşte solo-ul sopranei, care cântă din culise, astfel apare cea de-a doua instanţă, sunt, practic, două secţiuni ale Paradisului, corul de îngeri şi această a doua voce venită din cer, care, după mine, o simbolizează pe Beatrice, iubirea vieţii lui Dante, femeia pe care el a întâlnit-o doar de două ori în viață şi cu care nu a reuşit să se mai vadă, după ce a scris „Divina comedie”.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât te pregăteşti pentru a dirija o operă ca aceasta, care are şi o poveste atât de complicată în spate?
Gabriel Bebeșelea:
În primul rând, ca să înţeleg muzica, trebuie să citesc opera sau lucrarea literară care a inspirat-o. Am recitit recent „Divina comedie”, tocmai ca să înţeleg mai bine muzica lui Liszt, pentru că el respectă în detaliu traseul lui Dante şi al lui Virgiliu şi urmăreşte foarte bine drama exiliului său, pentru că, de fapt, Dante a folosit o alegorie, care este ambivalentă. În perioada respectivă, Papa începuse să aibă o putere militară foarte mare şi o influenţă enormă asupra ducatelor italiene. Dante făcea parte dintr-o mişcare care dorea secularizarea societăţii, neacceptând atât de multă imersiune religioasă. Nu s-a întâmplat lucrul acesta, tabăra lui a pierdut puterea în oraş şi Dante a fost exilat din Florenţa. A suferit foarte mult, pentru că-şi iubea oraşul enorm, iar, în acelaşi timp, o căuta pe iubirea vieţii lui, pe Beatrice, pe care, așa cum am amintit, o văzuse doar de două ori şi nu reuşise să dezvolte această iubire. Exilul şi căutarea iubirii sunt cele două motive care se găsesc în „Divina comedie”. Iar aceste elemente sunt foarte bine integrate în muzica lui Liszt. Iniţial, Liszt avea în plan să scrie şi o a treia parte – „Paradisul”, dar, dedicându-i-o lui Wagner, s-a lăsat convins să nu o mai realizeze, pentru că Wagner i-a spus că este imposibil pentru un muritor să descrie ceea ce se întâmplă în Rai. Ca om, Iadul îl poţi simţi, Purgatoriul şi mai clar, dar Paradisul, nu. Totuși, în „Divina comedie” este o parte, finalul Purgatoriului, numit Raiul pământean. Iar această secţiune, după părerea lui Wagner, poate fi redată muzical, mai degrabă ca o promisiune a Paradisului.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai mai dirijat vreodată lucrarea asta?
Gabriel Bebeșelea:
Nu, aici, la București, a fost prima dată, dar urmează să o dirijez în alte ţări, iar în alte locuri voi continua să experimentez. Liszt scrie „cor de femei sau cor de copii”. La Berlin şi la Moscova voi avea ori cor de copii, ori cor de femei, amplasat, de asemenea, în diverse locuri ale sălii.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Eşti foarte căutat şi apreciat, cred că știi de-acum că ai ales cel mai bun drum și eşti recunoscător faţă de tine însuți pentru realizările acestea?
G.B.:
Știu că merg pe drumul meu și, da, sunt recunoscător, dar nu pot spune că nu am mereu noi aşteptări, căci muzica este infinită, iar studiul nu se încheie niciodată. De fiecare dată când studiez sau restudiez ceva, găsesc elemente noi şi atunci îmi dau seama cât de puţine ştiu, iar asta mă face să fiu şi mai curios şi să avansez şi mai mult cu studiul.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Diferă mult lucrul de la o orchestră la alta?
Gabriel Bebeșelea:
Atâta timp cât cei din orchestră îşi doresc să facă muzică, pentru mine e o plăcere, nu contează în ce parte a pământului se află orchestra respectivă. Cel mai important lucru este să existe o alchimie între noi, să reuşim să găsim acel punct comun şi să facem muzică împreună. În general, orchestrele sunt deschise, dar am văzut şi cazuri de dirijori fantastici, legende ale dirijatului, cu orchestre, la fel, fantastice, dar care nu aveau acea alchimie împreună. Se poate întâmpla și nu e vina nimănui, uneori nu se poate realiza simbioza dintre dirijori şi orchestră. Eu de aceea spun că sunt mereu în căutarea unor parteneri de scenă, a unor colegi, nu văd diferenţă între orchestră şi dirijor. Nu îl văd pe dirijor ca pe cineva care să impună cu forţa, ci cred mai degrabă că trebuie să convingă, şi trebuie să dea energie. Rolul meu, în principal, este acela de a da energie orchestrei pentru a transmite împreună ceva. Sunt un muzician care încearcă să fie sincer cu el.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De unde vin reuşitele tale? Studiezi mult, munceşti mult, ai observat la alţii ce greşeli fac?…
Gabriel Bebeșelea:
Sau la mine însumi am observat greșelile… Este foarte important să învăţăm din propriile greşeli, căci este inevitabil să nu greşeşti. Uneori îţi dai seama că ceea ce auzeai tu în cap, acasă, nu funcţionează într-o anumită sală şi atunci trebuie rapid să-ţi schimbi concepţia pe o anumită secţiune. O să fiu foarte sincer acum: nu pot să spun că am fost vreodată extraordinar de mulţumit, pe de-a-ntregul mulțumit. Am fost împlinit uneori de un concert, m-am simţit că făceam parte din muzică alături de o orchestră, dar întotdeauna am găsit lucruri pe care puteam să le fac mai bine. Poate şi de aici vin aceste reușite despre care amintești… din dorinţa mea de a mă autodepăşi de fiecare dată. Apoi, recunosc, îmi asum foarte multe riscuri, nu doar din punct de vedere al programărilor artistice, dar şi din punct de vedere al îndrăznelii de a face, de multe ori, ce scrie în partitură, pentru că a ajuns de-a dreptul o idee revoluţionară să respecţi textul şi în multe cazuri acesta e un risc, un pariu. Câteodată reuşeşti, câteodată nu. Dar cred că totul porneşte de la pasiune, de la experiență şi, combinându-le, reușesc să conduc orchestrele care merg mai bine pe canalul interpretativ pe care vreau să-l abordez.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Spuneai că este vorba de experienţă de viaţă, de muncă… Cum se face că un dirijor atât de tânăr ca tine a reuşit atât de mult? Arta nu se măsoară neapărat în ani…
Gabriel Bebeșelea:
Nici nu ştiu dacă se măsoară în vreun fel, de fapt. Cred că nu se măsoară, cred că există muzicieni valoroşi peste tot. Nu mai cred în topuri, nu mai cred în cel mai sau cel mai puţin. Lucrurile sunt atât de subiective şi atât de apropiate… Sunt fire de păr care despart interpretarea unui dirijor de interpretarea unui alt dirijor, de asta nu mai cred în grade de comparaţie. Fiecare e unic şi fiecare act artistic e unic. Și e bine să fie aşa.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Te simţi vreodată un tânăr dirijor, aşa cum ţi se spune, la treizeci de ani?
Gabriel Bebeșelea:
Am împlinit 32 de ani. Şi eu am remarcat că încă se mai scrie despre mine tânărul dirijor. Dar am observat că mi se nuanţează viziunile şi interpretările asupra unei lucrări. De exemplu, eu fac un lucru: când reiau o lucrare, îmi cumpăr o partitură nouă. Nu vreau să-mi văd vechile notaţii şi vechile analize, pentru că doresc de fiecare dată să reîncep experienţa de la zero. Bineînţeles că nu pot să o încep total de la zero, pentru că există un fundament, dar dacă nu văd notaţiile vechi, descopăr noi direcţii, descopăr noi idei, descopăr noi trasee, pe care, poate, data trecută, luând o anumită decizie interpretativă, nu le-am văzut. De asta lucrez pe o partitură nouă, chiar dacă este mai obositor, fiind necesar să reanalizez lucrarea, dar satisfacţia este mai puternică, pentru că de fiecare dată descopăr elemente noi.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Le-ai comparat vreodată?
Gabriel Bebeșelea:
Bună întrebare! Câteodată am foarte clar în cap analizele şi ştiu foarte clar ce am scris în partiturile vechi, am unele elemente cheie, câteodată funcţionează chiar şi după mulţi ani, altădată remarc că viziunea pe care am avut-o atunci era… foarte tânără, ca să nu zic altfel. De asta spun că şi experienţa de viaţă contează, nu doar cea dirijorală.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum arată zilele unui om atât de dedicat muzicii, cum eşti tu?
Gabriel Bebeșelea:
Acum sunt şi mai mobil decât eram înainte, pentru că lucrez la mai multe proiecte în paralel. Locuiesc în mai multe părţi, în momentul de faţă nu pot să spun că stau două sau trei săptămâni în acelaşi loc, când nu sunt angrenat în repetiţii, atunci lucrez cu un coleg şi un prieten foarte bun la un proiect care o să fie lansat în luna iulie. Alături de un nucleu de persoane foarte apropiate, am făcut un mic laborator de cercetare a unor manuscrise, şi de aici o să pornească mai multe proiecte. În perioada aceasta dirijez mai puţin, pentru că am vrut să-mi las mai mult timp pentru cercetări, dar călătoresc mai mult datorită acestora, mă duc în Moscova, la Napoli, la Londra, acolo unde sunt diverse arhive şi biblioteci pe care le cercetez.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Tocmai ai terminat doctoratul. Ţi-a folosit experiența?
Gabriel Bebeșelea:
De un an şi ceva am terminat și a fost un element care mi-a folosit foarte mult… Conducătorul meu de doctorat, domnul Dan Dediu, mi-a propus să-mi schimb titlul lucrării şi, astfel, şi direcţia cercetării, propunându-mi să scriu despre manuscrise şi despre cum le pun în practică. Iar acest lucru mi-a folosit, mi-a cimentat foarte mult cercetările. În acest răstimp au mai apărut şi „Pastorala – fantezie” de Enescu, care a fost publicată de Muzeul George Enescu, a apărut CD- ul cu Orchestra Radio din Berlin și „Strigoii”, care a fost înregistrat în perioada doctoratului, iar una dintre lucrări, tot această „Pastorala – Fantezie“, face parte din teza mea de doctorat, deci, cumva, a fost o conexiune foarte puternică între ceea ce dirijam şi ceea ce cercetam pentru doctorat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar în cariera ta de dirijor, diploma, titlul de doctor îţi va folosi vreodată?
Gabriel Bebeșelea:
Poate pe abonamentul de transport în comun în Viena, unde se ţine foarte mult cont de asta (râde). Eu recunosc că am fost convins să dau admitere la doctorat de către maestrul Horia Andreescu, care mi-a spus foarte sincer că dacă nu am acest titlu mă va încurca la un moment dat, iar dacă îl am… nu mă va ajuta. Şi am mers pe acest principiu, că poate îmi va folosi cine ştie când. Singurul loc în care o asemenea diplomă îți este de folos este sistemul universitar, dar eu, în acest moment, consider că am încă atâtea lucruri de învăţat, încât mi-ar fi foarte dificil să învăţ pe altcineva. Poate în viitor. În schimb, m-a ajutat să-mi evaluez și fundamentez pasiunea pentru cercetarea arhivelor, pentru a scoate la lumina capodopere uitate.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât de mult studiezi, cât de puțin dormi?…
Gabriel Bebeșelea:
Somnul este pe un plan secund sau chiar terţ, ceea ce nu este foarte bine. Dar în ultima perioadă îmi fac mai mult timp liber, să citesc, să mă văd cu prietenii. Citesc ceea ce consider în momentul respectiv că m-ar ajuta, nu neapărat în legătură cu muzica. Recent am fost întrebat ce muzică ascult acasă şi am făcut o glumă care este, de fapt, adevărată. Am spus că eu nu ascult muzică, ci o citesc. Am şi momente în care am nevoie de linişte totală, iar atunci mă plimb destul de mult noaptea, când e linişte în oraş, în orice oraş, şi-mi pun ordine în gânduri. Sau îmi fac şnurul unei simfonii pe care urmează să o dirijez şi găsesc foarte multe chei ascunse ale unor uşi pe care nu le văzusem sau le văzusem. dar nu ştiam de unde să le deschid. În general, mă trezesc la cinci dimineaţa ca să studiez, dacă nu am repetiţie ori cercetez ceva, citesc, mă văd cu prieteni, mai lucrez la un proiect care îmi este foarte apropiat de suflet acum, Festivalul „Musica Ricercata” pe care l-am fondat la Sibiu sau, pur şi simplu, încerc să mă deconectez. În general, încerc să-mi fac o normă de studiu zilnic, pentru că studiul este asemeni unui sport, dacă nu te antrenezi zilnic în această gândire de analiză şi în căutările pe care le faci în partituri – iar căutarea cea mai puternică este în spatele muzicii, în spatele sunetelor, sensul se află, de fapt, dincolo de ceea ce scrie în partitură – îți pierzi îndemânarea, eu dacă nu fac zilnic asta simt că mă atrofiez. Cu cât sunt mai în formă, cu atât văd mult mai repede conexiunile, aşa că trebuie să-mi antrenez mereu muşchii muzicalităţii.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar viaţa ta personală? Cum arată printre atâtea partituri?
Gabriel Bebeșelea:
În momentul de faţă încerc să echilibez toate aspectele vieţii mele. Încă lucrez la partea asta și mă străduiesc să găsesc un echilibru între toate, asta este cel mai greu, de fapt. Eu sper că voi găsi acest echilibru.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Pe cine din familie mai ai aici în țară?
Gabriel Bebeșelea:
Părinţii mei locuiesc la Sibiu și încerc să-i vizitez cât de des pot, iar dacă nu reuşesc asta, încearcă ei să vină acolo unde dirijez în România, pe cât se poate. Acum o lună au fost la Cluj, când am dirijat acolo, şi ne vom revedea tot acolo, peste o lună.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum este legătura ta cu părinţii, mai ales după ce ai plecat?
Gabriel Bebeșelea:
Am fost obişnuit de mic cu plecările de acasă, când eram elev şi cântam la vioară, mergeam la multe concursuri și mergeam în turnee cu diverse orchestre. Aşa am învăţat să păstrez o legătură la distanţă cu părinţii. A fost o perioadă în care ne-am depărtat mai mult, pentru că ajungeam acasă mai rar, dar, în ultimii ani, mi-am făcut un scop

din a ajunge cât mai des, de a-i vedea cât mai mult. Mi-am propus ca o dată pe an să le fac cadou o mică vacanţă într-un loc în care dirijez, să vadă şi un concert, dar să şi viziteze oraşul. Şi încerc să îi aduc în cât mai multe locuri. Sunt recunoscător că mă sprijină şi că îi pot avea lângă mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ți se pare, pe măsură ce trec anii, că semeni cu ei, te recunoşti în părinți?
Gabriel Bebeșelea:
Nu ştiu dacă neapărat asta, dar mi se pare că ne apropiem, chiar dacă distanţele dintre noi cresc şi ne vedem mai rar. Mă simt mai apropiat de ei decât eram în perioada liceului.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Este ceva românesc care persistă în tine, ca artist, sau de fapt, nu, în artă nu rămâne nimic local?
Gabriel Bebeșelea:
Bineînţeles, există o sevă românească, dar pe mine m-a influenţat foarte mult locul în care am crescut, şi cred că acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi. Am copilărit la Sibiu unde multiculturalitatea este la ordinea zilei. Prima limbă pe care am vorbit-o, copil fiind, nu a fost româna, ci germana. Şi atunci, coabitarea între mai multe culturi şi între mai multe naţionalităţi m-a făcut mult mai deschis. Încerc să fac ceea ce pot pentru România, anume să promovez muzica românească pe unde pot, să promovez artiştii români, atâta cât ţine de mine. Personal, consider că am o misiune vizavi de muzica lui Enescu, şi nu neapărat faţă de lucrările lui canonice care încep să fie din ce în ce mai cântate. O perioadă care pe mine m-a preocupat şi încă mă preocupă intens este perioada lui componistică de început, de până la 15 ani, o perioadă care a fost mult prea puţin cercetată. Știm despre Mozart, de exemplu, care îi sunt primele lui compoziţii, sau despre Mendelssohn sau despre SaintSaëns, ori despre alţi copii minune, asemeni lui Enescu, dar ştim mult prea puţine despre stadiul embrionar al componisticii lui Enescu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Eşti în continuare cetăţean român? Nu ai aplicat pentru cetăţenie în nicio altă ţară?
Gabriel Bebeșelea:
Bineînţeles că sunt român, nu am cerut altă cetăţenie, pe toate afişele scrie România, în toate programele de sală sunt prezentat ca dirijor român, din acest punct de vedere mi-am păstrat rădăcinile.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi nu a fost niciun dezavantaj, niciodată?
Gabriel Bebeșelea:
Trebuie să recunosc că au fost perioade în care, din păcate, românii nu erau foarte bine văzuţi şi, chiar dacă existau vârfuri, exista şi reversul medaliei. Au existat persoane care te făceau să te simţi stingher, dar mult prea puţine. Și am învăţat să trec peste. Cel mai important este că am învăţat să arăt ceea ce ştiu şi ceea ce pot, în loc de ceea ce nu ştiu şi nu pot. În primul rând trebuie să-mi cunosc limitele, ca să devin mai bun trebuie să ştiu unde e ştacheta şi dacă pot să o pun mai sus ca să mă autodepăşesc. Iar după ce am învăţat acest lucru, nu au mai fost probleme.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Trebuie să lucrezi cu tine şi din perspectiva asta a emoțiilor, a curajului, nu doar muzical.
Gabriel Bebeșelea:
Am observat un lucru general valabil: în marea lor majoritate, românii sunt destul de stingheri. Nu ştiu dacă e din educaţie, din şcoală sau din familie, dar e un lucru pe care l-am observat nu doar la persoanele crescute aici, ci şi în exterior. Şi vreau să fac aici o paralelă cu un lucru care mi se pare foarte interesant. Am încercat să aduc în România un concept care în lume se practică de foarte mult timp, şi anume Pre Concert Talk, adică discuţiile de dinainte de concert, în care artişti, dirijori, solişti, membri ai orchestrei vin înaintea publicului şi explică concepţia concertului, spun despre ce este vorba în lucrarea respectivă, pregătesc publicul pentru ceea ce urmează să audă. Este un lucru foarte răspândit în lume, la ora actuală. Dar pe mine mă interesa feedbackul publicului, nu mă interesa ca eu să fac un monolog în faţa oamenilor, ci mă interesa un dialog, să schimbăm idei. Mă interesau întrebările şi curiozităţile celor din public. Dar la Pre Concert Talk nu s-au pus niciodată întrebări în România, niciodată! Nu am întâlnit aşa ceva. Şi atunci am propus Filarmonicii din Cluj să mutăm sesiunea după concert. A fost un lucru destul de riscant, dar a fost o surpriză extraordinară, pentru că nu doar că rămâneau foarte mulţi oameni şi discutam cu ei, dar erau şi întrebări foarte multe! Însă asta doar după ce au ascultat muzica. Şi atunci mi-am dat seama că noi avem nevoie de o anumită platformă ca să nu mai fim stingheri, noi cu noi. Avem nu neapărat ruşine, dar o atitudine de „să nu deranjăm”, şi de asta nu punem întrebări. Dar după ce muzica a fost ascultată, curiozitatea a fost, cred, atât de mare, încât publicul punea foarte, foarte multe întrebări. La un moment dat am rămas două ore şi jumătate şi am răspuns la întrebări alături de o solistă, o violonistă japoneză absolut remarcabilă Sayaka Shoji.

Marea Dragoste/revistatango.ro: După concert, chiar eşti aşa cu inima deschisă. Un concert bun chiar te vindecă!
Gabriel Bebeșelea:
E un context bun, să ştii. Şi noi cei de pe scenă devenim mult mai deschişi după concert, căci această stinghereală, tipică românilor, am observat-o şi la mine în diverse ipostaze. Nu ştiu dacă se vede, dar eu sunt, de fapt, o persoană foarte emotivă şi emoţională, poate şi acesta este un aspect care influențează modul în care fac muzica.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Toţi muzicienii care călătoresc trebuie să cunoască mai multe limbi străine? Câte limbi străine vorbeşti?
G.B.:
Nu am numărat limbile pe care le vorbesc, iar eu sunt, oricum, pasionat de limbile străine. Când am timp, învăț, pentru că sunt diverse cursuri online foarte bune. Germană ştiam de copil, engleză am învăţat de foarte devreme, franceză am învăţat în şcoală, iar restul s-au ataşat destul de simplu. Eu îmi propusesem la un moment dat ca atunci când sunt în Italia să repet în italiană, când sunt în Spania să repet în spaniolă, în Franţa în franceză, în Germania în germană şi aşa mai departe. Şi asta mă făcea să mă simt mai confortabil, de fapt, orchestra se simţea mai confortabil.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Operă mai dirijezi?
Gabriel Bebeșelea:
În ultimii ani am făcut mai mult repertoriu simfonic și am avut mult mai multe satisfacţii personale, din punct de vedere muzical, în operă semi-concertantă sau concertantă. Pentru că acolo stăteam cu soliştii şi era chiar un laborator muzical, ne concentram strict pe muzică. E doar o perioadă aceasta. Cu toate că iubesc foarte mult opera, în momentul acesta mă simt foarte confortabil aşa, să nu mai fac spectacole şi să mă concentrez doar pe partea muzicală.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Se cântă mai bine o operă în concert decât cu regie?
Gabriel Bebeșelea:
Nu ştiu dacă neapărat se cântă mai bine, dar, ca muzician, poate ai mai multe satisfacţii, pentru că opera este menită să fie un spectacol total, iar noi, dintr-un anumit considerent, cumva încălcăm dorinţa compozitorului, care şi-a dorit să creeze un spectacol total, dar uneori muzica este atât de intensă şi textul atât de puternic, încât nu mai e nevoie să fim acaparaţi şi din punct de vedere vizual. De cele mai multe ori, partea vizuală te ajută să înţelegi mai bine substratul, să înţelegi simbolurile din spatele muzicii sau al textului, dar eu, personal, simt că, uneori, ar trebui doar să închid ochii şi să simt muzica, să mă concentrez pe ce se aude. Eu cred că imaginaţia este cel mai puternic Creator.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Concertele pe care tocmai le-ai avut au fost programate cu mai bine de un an în urmă. Tu alegi repertoriul sau e propunerea Filarmornicii?
Gabriel Bebeșelea:
Întotdeauna este o negociere. Solistul cântă în perioada respectivă un anumit concert, iar cu Cristina Goicea am discutat personal ce concert îşi doreşte să facă. Eu mă bucur pentru că, având această oarecare libertate de a alege repertoriul, nu fac lucrări canonice în România, ci încerc să realizez lucrări care sunt cântate prea puţin, cum este Simfonia „Dante” de Liszt. La noi se ştie prea puţin despre ea, dar este o capodoperă absolută, necesită nişte forţe ieşite din comun pentru o orchestră normală, și tocmai de aceea mi-am propus ca, atunci când pot, să aduc în atenţia publicului român piese pe care spectatorii le pot gusta mai rar şi, astfel, să-şi dea seama că sunt autentice delicatese.

Marea Dragoste/revistatango.ro: În ceea ce privește splendida ediție 2019 a Festivalului Enescu. Am spus că tu ai fost Harry Potter al festivalului, eroul…
Gabriel Bebeșelea:
Recunosc că nu am citit „Harry Potter”, mi s-a tot spus că ar trebui, dar nu mi-am găsit timp. Nu ştiu, eu aş zice că eroul festivalului a fost Enescu şi aşa ar trebui să rămână. Fără acest festival, muzica românească ar fi fost mult sărăcită, nu s-ar fi cântat în lume la ora actuală de către orchestrele care o fac şi, bineînţeles, fără aportul domnului Mihai Constantinescu nu ar fi existat festivalul la nivelul acesta.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi au fost atâtea alte lucruri minunate, concertele de la miezul nopții, ansamblurile de muzică barocă…
Gabriel Bebeșelea:
Public există, asta este ceea ce trebuie să reţinem de aici, iar dacă este să vorbim în termeni economici, piaţa există, cererea este, dar trebuie să apară şi oferta. Sunt două direcţii pe care directorul artistic al festivalului, Vladimir Jurovski, le-a trasat extrem de bine. Cea dintâi, prezenţa muzicii noi într-o direcţie nu doar secundară, ci pur şi simplu în concertele de la Sala Palatului şi asta face foarte mult bine, pentru că muzica contemporană bună, într-un anumit context, poate să aducă foarte multe câştiguri publicului şi muzicienilor. Iar cea de-a doua direcție este opera în concert la Sala Palatului, astfel făcându-se o deschidere extraordinară către nişte capodopere care nu se cântaseră în România niciodată, şi pe care publicul românesc nu ar fi avut şansa să le audă decât pe YouTube, sau în străinătate.

Este domeniul acesta, atât de frumos din afară, o lume a compromisului? Se poate face carieră fără compromisuri?
Gabriel Bebeșelea:
Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales acum să fac operă concertantă. Cred că există foarte multe tipuri de compromis, dar eu am considerat, la un moment dat, că trebuie să renunţ prea mult la muzică şi la mine ca să fac operă. Şi atunci mi s-a părut firesc să nu mai merg în lumea aceasta atât de des. Dar, repet, iubesc opera.

Şi în străinătate este la fel ca aici? Eu am observat, la noi, că regizorii intervin un pic prea mult, din perspectiva mea, peste muzică…
Gabriel Bebeșelea:
Peste tot e la fel, dar există mai multe categorii de regizori, există şi regizori de operă care ştiu foarte bine muzică şi care o înţeleg foarte bine, şi există regizori care recunosc că nu ştiu muzică şi atunci lucrează foarte strâns cu muzicienii. Dar sunt şi regizori care nu ştiu muzică, dar nici nu vor să recunoască asta şi atunci, de multe ori, devine o luptă. Pentru că trebuie să convingi o persoană că ceva poate face rău unei voci, se poate întâmpla un lucru care poate avea urmări peste ani, nu acum.

Cum poate un regizor să facă asta?
Gabriel Bebeșelea:
Dacă pui un cântăreț într-un rol nepotrivit vocii lui sau dacă îl pui, de exemplu, să cânte cu capul în jos, asta va face rău vocii. Sau dacă îl pui să cânte culcat în diferite momente în care are nevoie să simtă pământul, iar corpul are nevoie de spaţiu, iarăşi, nu e bine. Sunt situaţii în care un regizor poate să facă mult rău, aşa cum şi un dirijor poate să facă la fel de mult rău.

Am remarcat la tine mereu o grijă pentru vocile cântăreţilor pe care nu am mai întâlnit-o niciodată, la nimeni. Tot mai mulți spun că nici nu mai e cazul ca un solist să-și menajeze vocea pentru că oricum, carierele în prezent sunt foarte scurte.
Gabriel Bebeșelea:
Eu consider că asta este şi vina noastră pentru că, de fapt, omul respectiv are o singură voce, care are un termen de valabilitate şi contează foarte mult ce paşi faci ca să-ţi păstrezi sau să-ţi pierzi vocea. Şi este şi vina noastră, a dirijorilor, dacă nu suntem responsabili cu distribuţiile. Consider că ar trebui să avem ceva mai multă grijă de vocile cântăreţilor. De multe ori, nici soliştii nu sunt conştienţi ce este bine pentru ei şi aici este chiar vorba despre compromis. Mulţi solişti acceptă diferite oferte de roluri pentru că se gândesc că, dacă acum vor refuza, nu vor mai fi chemaţi data viitoare, când rolul chiar se va potrivi pentru vocea lor. Aşa că acceptă şi fac tot ce pot, sperând să fie chemaţi şi data viitoare. Doar că această dată viitoare este posibil să nu mai existe, pentru că vocea se poate pierde chiar în acest fel. Aşa cum spuneam, există un termen de valabilitate.

Lumea în care trăim e prea grăbită sau chiar duşmănoasă, uneori…
Gabriel Bebeșelea:
Aş zice mai degrabă consumeristă. Lucrurile se consumă foarte rapid. Relaţiile se consumă, vocile se consumă… De ce cântăreţii din epoca de aur a operei aveau o durabilitatea mult mai mare şi cântau mult mai mult timp? Pentru că şcoala şi conştiinţa muzicală nu le permiteau să se angreneze în anumite repertorii, fără să facă toţi paşii necesari până acolo. De asta sunt de părere că trebuie mult mai mare responsabilitate. Există şi mulţi regizori pentru care aspectul fizic este mai important decât vocea în sine. Este, în acelaşi timp, şi o artă vizuală, dar cred că trebuie un echilibru între toate.

Și un echilibru al artiștilor între talent și serenitate, între frumuseţe și bunătate…
Gabriel Bebeșelea:
Sincer, toţi marii muzicieni pe care i-am întânit eu aveau o bunătate specială, o inimă foarte mare. Eu încă nu am întâlnit un muzician cu adevărat valoros, care să nu fie deschis spre a transmite mai departe ceea ce ştie. Dar trebuie să fie întrebat, să i se ceară asta, pentru că nu poţi să începi să arunci cu experienţă şi cu ceea ce ştii, dacă nu ți se cere.

Și dacă tot a venit primăvara… Oferi vreodată mărţişoare în luna martie, o suni pe mama ta de 8 Martie? Păstrezi tradițiile românești ale primăverii?

Gabriel Bebeșelea: Cumva, mereu s-a nimerit ca în martie să dirijez, şi atunci, ori împărţeam orchestrei mărţişoare, ori era un mărţişor muzical, pentru că se nimerea să fiu şi în România. Anul acesta nu o să fiu în ţară, am concert chiar pe 6 şi 7 martie, în Canada, iar pe 8 o să fiu în avion, mă întorc la Cluj. Dar, de fiecare dată o sun pe mama, iar când sunt în ţară respect tradiţia mărţişorului. Anul trecut am dirijat la Cluj chiar pe 8 Martie și am luat mărţişoare pentru toate doamnele şi domnişoarele din orchestră, iar concertul a fost dedicat în întregime lor. A fost un concert care a avut ca temă iubirea, dar cumva într-o formă foarte ascunsă, a fost vorba la un moment dat şi despre sacrificii făcute din iubire. Căci iubirea are de toate, și frumusețe, și sacrificii.

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.