Ioan Cristescu: Mi-am făcut destinul singur, dar soarta a fost cea care m-a dus mai departe

de

Este directorul Muzeului Național al Literaturii Române, așa cum este filolog, scriitor, critic de teatru, om de cultură și mare apărător și iubitor al literaturii.

Fotografii de Paul Buciuta, realizate la Muzeul Naţional al Literaturii Române

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cu ce gând aţi pornit în viaţă, domnule Cristescu, și care au fost pașii care v-au adus până aici?

Ioan Cristescu: Eu am pornit în viaţă cu gândul să mă fac preot, dar nu s-a adeverit lucrul acesta şi cum în facultate am avut o aplecare spre istoria literară, spre istorie, în general, am continuat cu zona aceasta. Nu am ajuns preot pentru că înainte de 90, pentru un om de confesiune greco-catolică era greu, pentru că biserica era interzisă, şi atunci am intrat la Filologie şi am vrut să mă fac profesor de română.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Chiar aţi vrut profesor de română sau, de fapt, aţi vrut să fiţi scriitor?

IOAN CRISTESCU: Am vrut să fiu profesor, mi-a plăcut întotdeauna să predau şi îmi place şi acum, am predat şi la şcoală generală şi la liceu, şi mi-a plăcut să lucrez cu tinerii, mi-a plăcut faptul că puteam să am un discurs, puţin mai… pe de o parte ortodox, dar pe de altă parte poate să fie şi mai neortodox, în sensul în care predatul e ca şi cum ai reciti tot timpul un autor şi de fiecare dată l-ai reinterpreta, aşa am gândit eu… E tot un fel de descoperire a operelor şi a autorilor. E adevărat că în primul rând în sens educativ, dar după aceea ţi se întipăresc foarte bine în minte anumite lucruri şi poţi să mergi pe alte niveluri de cunoaştere a operelor literare, a operelor scriitorilor importanţi din literatură română sau literatura universală.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: În general, profesorii nu privesc materia atât de în amănunt pe cât povestiţi dumneavoastră, cei mai mulţi nu acordăatâta atenţie, predau toți aceleaşi lucruri…

IOAN CRISTESCU: Eu pot să spun că am fost norocos din punctul ăsta de vedere, pentru că nefiind un tip căruia să îi placă cronologia foarte tare, am căutat să îmi ordonez ceea ce predam după teme, după anumite simbolistici, după un anumit traseu de creştere sau descreştere a unor aspecte ale literaturii, astfel încât tot timpul aveam provocări, puteam adăuga sau scoate ceva. Am, de pildă, un curs de istoria teatrului, materia pe care o predau eu, despre motivul gemenilor în literatura dramatică, cu tot ceea ce înseamnă gemenii, şi aici intervine androginul, intervin cuplurile, şi după aceea se poate merge mai departe, sunt lucruri interesante care te duc în zone câteodată nebănuite, şi de istorie, dar şi de simbolistică, de antropologie, de filosofie, de filosofia limbajului.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi cum îi convingeţi pe studenţi acum şi înainte pe elevi, să vă urmeze, să prindă drag de lectură? Mulţi profesori se plâng de faptul că studenţii sunt cam opaci, că nu vin la cursuri…

IOAN CRISTESCU: Sunt şi nu sunt aşa cum spuneţi, depinde şi de generaţii, într-un fel. La facultate nu am avut foarte multe situaţii în care studenţii să nu vină la cursurile mele, dimpotrivă, vin şi de la alte facultăţi, tocmai pentru că, probabil, nu predau extrem de ortodox ceea ce predau, dar depinde şi de disponibilitea cu care vin ei din şcoală, disponibilitatea pe care o au în lumea asta care are un dinamism din ce în ce mai accelerat. Parcă trăim în galop, iar ei vin cu acest galop, vor să asimileze foarte repede ceva, fără să se gândească la faptul că asimilarea adevărată e cea cu încetinitorul. Deci depinde foarte mult de lutul pe care îl ai la dispoziţie să îi formezi sau să contribui la formarea lor.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Credeţi că sunt la fel tinerii din ţara noastră cu cei din întreaga lume, sau de fapt avem noi aici un specific al nostru?

IOAN CRISTESCU: Eu cred că peste tot tinerii sunt la fel, dar sigur că societăţile în care locuiesc, în care se formează, au o influenţă. Societatea românească, din nefericire, nu este extrem de generoasă cu tinerii, pentru că şcolile noastre nu sunt dedicate formării, ci sunt dedicate unui formalism, se merge pe principiul “hai să termini o şcoală şi mai vedem apoi”, iar lucrul acesta se vede şi în formare. Foarte mulţi tineri care termină facultatea nu practică ceea ce învaţă, adică, într-un fel, meseria pentru care s-au pregătit nu este şi cea pe care o practică de zi cu zi, or, lucrul acesta îl pun pe seama unei superficialităţi în gândirea de sus în jos, în strategiile pe care le avem vizavi de tineri. Mai e un alt aspect foarte important, şi anume că şi familiile au devenit parcă mai rupte, puţin mai disipate, relaţiile familiale nu mai sunt cele care să ajute la formarea tinerilor. Formarea lor e bazată pe ceea ce au văzut în familie, pentru că, de mici, copiii sunt mimetici, după aceea văd ceea ce este în jungla oraşului sau în jungla socială şi, după toate acestea, intră cu aplomb în jungla serviciilor, în jungla profesiilor, şi acolo nu mai are importantă foarte mare profesia, ci coeficientul financiar. Lucrul acesta se vede foarte exact şi în zona literară, avem din ce în ce mai puţini istorici literari, pentru că meseria această nu este plătită, trebuie să stai în bibliotecă, să studiezi, ori, dacă nu stai în bibliotecă, poate câştigi mai uşor banii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Spuneaţi că e importantă formarea din familie, dumneavoastră din ce familie proveniţi, cât a contat pentru dumneavoastră?

IOAN CRISTESCU: Părinţii erau ţărani şi am crescut într-o familie, chiar dacă era pe vremea comunismului, extrem de credincioasă şi mi-au dat o educaţie, zic eu, normală, în sensul în care am avut o copilărie liniştită.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi cine v-a împins către cultură, către lectură?

IOAN CRISTESCU: Şcoala, şcoala din sat, şi fraţii mei, mătuşa mea, care m-au ajutat să ajung la şcoală mai departe şi să ajung la concluzia că şcoala e cea care e foarte importantă. Şi cred că până la urmă nu trebuie neapărat să îţi dea cineva un sens vieţii, trebuie să ţi-l găseşti tu.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi cum l-aţi găsit în anii aceia, cum aţi început să înţelegeţi că acesta-i drumul?

IOAN CRISTESCU: Prin lectură. Aş putea spune că am fost mult timp ceea ce se cheamă un tocilar, mi-a plăcut să citesc, să studiez, şi ceea ce am studiat mă ajută acum, fiindcă atunci am studiat temeinic şi asta şi-a pus amprenta. Nu am căutat niciodată să citesc aceleaşi tipuri de cărţi, citeam tot ce îmi pica în mâna, şi, citind tot ce îţi pică în mâna, până la urmă, poţi din bagajul acela să iei ce ai nevoie, şi sigur, se adaugă, e ca la un bulgare de zăpadă, tot ceea ce priveşti cu ochii îţi adaugă ceva la experienţa ta intelectuală sau chiar şi sufletească.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dacă ai capacitatea să o asimilezi, că toţi avem aceeaşi viaţă, numai că unii văd ceva, alţii nu văd…

IOAN CRISTESCU: Nu ştiu dacă toţi avem aceeaşi viaţă, eu cred în unicitatea fiecăruia, şi faptul că trăim cu toţii, să zicem în Bucureşti, asta nu înseamnă că trebuie să semănăm, pentru că fiecare dintre noi, ne uităm la câte un copac şi îl vedem în felul nostru, ne uităm la altcineva, la un om, îl vedem în felul nostru, nu cred că există un standard general valabil de a vedea lumea, şi e bine că nu există acest standard. De altfel, literatura asta ne învaţă, să vedem diversitatea şi să vedem frumuseţea diversităţii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați venit din Ardeal la facultate aici, la Bucureşti, şi aţi spus că aţi rămas în continuare profesor?

IOAN CRISTESCU: Înainte de ´89 obligatoriu era să primeşti o repartiţie, iar eu am primit una la Odorheiu Secuiesc, deci m-am întors în Ardeal.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aţi avut note mari, dacă aţi ajuns la oraş.

IOAN CRISTESCU: Da, era şi un oraş pe care îl cam refuza lumea, însă eu am terminat specializarea româno-maghiară, iar acolo, fiind un oraş într-o zonă majoritar maghiară, colegii mei nu s-au prea înghesuit. Dar, fiind aproape de Mureş, am preferat Odorheiul faţă de alte oraşe sau sate din sud, pentru că eram mai obişnuit cu relieful şi cu zona, cu oamenii, că fiecare trage într-un fel să ajungă spre casă, iar eu sunt de lângă Reghin.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum au fost anii aceia în care ați fost profesor la Odorheiu Secuiesc?

IOAN CRISTESCU: Nu am fost decât o jumătate de an, pentru că am ajuns la post în septembrie 1989. Dar mi-a plăcut, mă simţeam bine, şi chiar dacă unora nu li se pare, înainte de ‘89 şi chiar după aceea, eu personal, chiar dacă eram minoritar în zonă, ca român, am rămas cu amintiri foarte frumoase despre zona aceea.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aşa este, românii sunt minoritari acolo, dar cred că sunt, totuşi, bine trataţi.

IOAN CRISTESCU: Eu nu am avut de ce să mă plâng. Eu m-am şi recăsătorit acolo cu o fată de etnie maghiară, aşa încât nu cred că a fost vorba de vreo disensiune…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Adrian Păunescu avea o expresie pe care o amintea mereu, în glumă: “orice bărbat care se respectă are o soţie mai mult sau mai puţin unguroaică”…

IOAN CRISTESCU: Eu nu am pornit de la acest motto. Până la urmă, destinul şi-l face omul, dar noroc că în limba română există şi o altă formulare pentru “destin”, şi anume “soartă”. Cred că, din punct de vedere al sensului, nu sunt chiar sinonime, aşa încât, pe de o parte mi-am făcut destinul singur, dar soarta a fost cea care m-a dus mai departe.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi când aţi revenit la Bucureşti?

IOAN CRISTESCU: În ‘90 am revenit în Bucureşti. Sigur că eram plin de speranţă, după Revoluţie, dar după primele imbolduri de speranţă, am rămas în acea stare de confuzie accentuată, toată lumea era confuzionată, iar eu m-am îndreptat spre zona teatrului, am lucrat în teatru şi, după ’94, în zona businessului, mai bine de 10 ani.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: V-aţi descurcat ca filolog, ca artist, cum aţi reuşit în zona de business care e mai precisă?

IOAN CRISTESCU: Am avut nişte date de business sau date manageriale. Dat fiind faptul că am dus-o destul de bine, dar, la un moment dat am obosit şi, după 2002, m-am întors în zona teatrului, a literaturii şi a culturii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi aţi început să schimbaţi zona asta, nu numai că v-aţi întors…

IOAN CRISTESCU: Am lucrat la Teatrul Mundi, apoi la Muzeul Literaturii şi am rămas aici să învăţ meseria asta de muzeograf şi să coordonez tot felul de activităţi culturale şi a început să îmi placă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Este o foarte mare responsabilitate, până la urmă aveţi în mâna cultura română, identitatea naţională este o răspundere enormă.

IOAN CRISTESCU: Da şi nu, sigur că este o răspundere din punct de vedere al patrimoniului, aceasta este o responsabilitate şi este misiunea mea primordială, pentru că noi, ca români, avem o destul de nesigură înţelegere a ceea ce înseamnă patrimoniu naţional, ca dovadă este şi faptul că multe lucruri de patrimoniu s-au dărâmat, s-au prăbuşit sau au dispărut.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Inclusiv în domeniul literar, şi la asta vă referiţi?

IOAN CRISTESCU: Şi în domeniul literar, sigur. După aceea, prin tot felul de revendicări, prin tot felul de lucruri din astea care nu au legătură neapărat cu literatura sau cultura, s-au pus oprelişti, au dispărut muzee, s-au închis muzee… Și mi-am spus că este o misiune personală să am grijă de patrimoniu, din cauza asta am rămas în zona muzeală, iar aici am foarte mari satisfacţii. O să spun un lucru care o să vi se pară poate, cam ciudat… Am avut câțiva prieteni scriitori care în ultimii zece ani s-au cam dus şi eu mi-am propus să am grijă de ei în posteritate. Aşa încât aş putea spune că ceea ce fac astăzi e şi datorită acestor prietenii pe care vreau să le păstrez vii. Pentru cei plecați și pentru cei care sunt aici.

PMarea Dragoste/ revistatango.ro: uteţi să îmi daţi exemplu, cu cine aţi fost prieten şi cu cine mai sunteţi?

IOAN CRISTESCU: Traian T. Coşovei, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Augustin Frăţilă… Mai există, din fericire, Ioan Groşan, Ioan Es. Pop, mai sunt şi alţii şi e bine că există şi sper să existe în aşa fel încât abia peste vreo 50 de ani să intre în muzeu, nu atât de repede…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aţi pierdut de curând cealaltă clădire a muzeului…

IOAN CRISTESCU: Nu e chiar de curând, au trecut trei ani şi jumătate, aproape patru, de când am pierdut-o. Aceea a a fost prima mea zi ca manager al muzeului, ziua în care s-au tăiat gazele şi după aceea, în trei luni, a trebuit să mut muzeul.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aţi prins cel mai greu moment…

IOAN CRISTESCU: Tocmai în perioada aceea, cu o lună de zile înainte, finalizasem mutarea unui alt muzeu, eram director al Muzeului Naţional Filatelic, şi l-am mutat de la Poştă la Banca Naţională, la Muzeul Naţional de Istorie, deci aş putea spune că, prin cele două mutări, m-am specializat în mutări de muzee. Acum l-am mutat de la Casa Presei, aici unde ne aflăm, şi în Griviţa şi sper să nu îl mai mute nimeni încă 100 de ani, sau cel puţin 60 de ani cât a împlinit muzeul anul acesta.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum l-aţi refăcut, mi s-a părut extraordinar de frumos, de modern, de special, cum se gândeşte proiectul unui asemenea muzeu?

IOAN CRISTESCU: Cred că este simplu, în momentul în care eşti nemulţumit de ceva, şi eu eram nemulţumit de cum arăta muzeul înainte, eram nemulţumit şi de cum arătau alte muzee, cauţi să te gândeşti la alte formule şi, dacă reuşeşti să aduci pe lângă tine o echipă de specialişti, o echipă de designeri, de arhitecţi şi acea echipă să aibă o coerenţă, cred că pot să iasă lucruri extrem de frumoase.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: E foarte occidental, seamănă foarte mult cu muzeele din străinătate, aţi luat vreun model anume?

IOAN CRISTESCU: Eu sunt îndrăgostit de Florenţa şi, dacă mergi la Florenţa, nu o să găseşti niciun muzeu de tipul acesta, dar găseşti alte muzee, foarte frumoase. Eu nu cred că este un muzeu occidental, cred că este un muzeu aşa cum ar trebui să fie, pentru că nu mi-au plăcut comparaţiile niciodată. E un muzeu al literaturii române şi implicit al limbii române, şi limba română este primul element al identităţii noastre. M-am gândit să fac un muzeu de care să fim mândri, şi văzând că angajaţii muzeului sunt mândri şi vin cu plăcere la serviciu, văzând şi impresiile pe care le lasă vizitatorii, de toate felurile, pentru că acea carte de onoare de la intrare am zis să nu fie o carte de onoare doar pentru personalităţi, să fie pentru toată lumea care intră, pentru că fiecare în felul lui e o personalitate, şi eu sunt foarte mândru.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi aţi început şi şirul acesta grozav de evenimente, artiștii vin aici, iar muzeul e din ce în ce mai cunoscut…

IOAN CRISTESCU: Trebuie să recuperăm patru ani de zile de restrişte şi de exil pe de o parte, pe de altă parte, el trebuie să fie în memoria bucureştenilor, să intre nu numai ca o instituţie fundamentală a identităţii noastre, ci trebuie să fie o instituţie reper, în care se manifestă cultura, arta şi literatura în formele ei cele mai diverse. Eu cred foarte mult în diversitate şi în faptul că fiecare se exprimă în felul lui. Varietatea asta de evenimente şi de acţiuni se poate face atunci când ai şi o susţinere financiară şi mă bucur că primăria mi-a acordat această susţinere. Până la urmă fac un serviciu pentru bucureşteni, dar şi pentru cei care trec prin Bucureşti.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Urmează un an cu totul special, anul centenarului, cum veţi serba?

IOAN CRISTESCU: Avem câteva proiecte, eu cred că ne vom axa pe limba română, pe literatura română şi pe ceea ce eu numesc capacitatea, deşi multă lume nu crede în ea, capacitatea de progres în cei 100 de ani. Până la urmă sărbătorim Unirea, dar sărbătorim şi un centenar, 100 de ani de evoluţie a culturii române, de evoluţie a civilizaţiei româneşti. Eu cred în această civilizaţie românească şi vreau să demonstrez prin toate evenimentele din Centenar, nu numai că suntem o ţară europeană, vreau să demonstrez un lucru din punctul meu de vedere esenţial, şi anume că şi înainte de 1918 am avut o cultură şi o civilizaţie românească și faptul că 1918 nu a reprezentat decât o punere în operă a unui sentiment de unitate care exista cu sute de ani sau cu mii de ani în urmă.. Până la urmă suntem un popor unitar şi o naţiune, indiferent că erau graniţele într-un fel sau într-altul. Ar trebui să fim mândri de faptul că în 1918 a fost o conjunctură istorică favorabilă acestei Uniri, de fapt, să uităm de conjuncturi, şi să considerăm faptul că dincolo de ele a fost o voinţă naţională care s-a manifestat în toate epocile şi în toate timpurile până în 1918, când, pur şi simplu, nu a mai putut fi ignorată. Asta trebuie să ne spună ceva, faptul că o voinţă populară, o voinţă naţională nu poate să fie niciodată dată la o parte!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: În aceşti 100 de ani a evoluat literatura noastră?

IOAN CRISTESCU: Toată literatura e în evoluţie, tot timpul, şi literatura noastră şi alte literaturi. Însă după 1918 am fost sincroni cu lumea, am fost exact acolo unde sunt şi alţii, iar după această dată am avut o literatură care arată un lucru extrem de important, arată faptul că avem vârfuri aşa cum au toate marile naţiuni. Iar eu cred că și noi, românii, suntem o mare naţiune.

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *