Ar fi cazul sa ne mearga exceptional in 2011, deoarece tot regnul glossy a descantat de sarbatori, a urat, a tunat, a adunat. Evident, in ciuda bunelor intentii, materializarile au ramas proaste. Anul a inceput cu aceleasi batai de campi inzapeziti. Lexicul, ortografia, ispiratia si logica elementara sunt doar fantezii ascunse, imposibil de indeplinit, in conditiile date.
Va prezentam horoscopul pentru anul trecut
O majoritate agasanta de editorialiste isi asaza eseurile sub semnul lui „va uram“, ca sa scape de grija vreunei compuneri sofisticate. In Unica, Raluca Hagiu titreaza „Un an bun!“, iar Andreea Esca dezvolta un titlu mirific, in a sa The One: „An nou fericit va doresc!“ (vezi, Raluca, ia aminte la fetele cu talent si imaginatie…). In Cosmo, Gabriela Zavaleanu e pe drum ocolit, desi fuge in aceeasi directie: „Planul perfect pentru 2011“. Pai da, ca pe 2010 il facuram, nu-i asa, praf. Iar in Tabu, Cristina Bazavan titreaza „Bilant pentru 2010“.
Editorialul din Avantaje se numeste, foarte original, „Sarbatori fericite!“, iar semnatara si-a gresit si propriul nume, a scris Daniela Palade-Tedorescu (in timp ce sursele noastre secrete ne-au confirmat ca o cheama Teodorescu).
Am toata stima pentru cateva reviste (Glamour, Bolero, Marie Claire), ale caror redactorite-sefe (Diana Tofan, Ailin Ibraim, respectiv Mara Stroe)
si-au titrat editorialele exact asa: „Editorial“. Ete, numa-n ciuda astora pe care le chinuie talentul. La urma urmei, e o idee geniala, la ce naiba sa stai o jumatate de zi sa cauti un titlu ingenios, cand e asa de simplu sa-ti numesti materialul „Articol“? Nu-i vorba, ca si cele care l-au intitulat altfel v-am spus ce creative au fost, dar macar si-au dat silinta.
In revista Marie Claire, un stol de vedete delireaza despre ce Craciuni frumosi faceau ele pe vremuri, eheeei, cand erau mici si totul plesnea de perfectiune (ca si-acum, de altfel – ca, daca le intrebi, nimic nu pare a agita zatul prin viata lor impecabila). Iulia Vantur insira o polologhie despre cozonacii, ornamentele si colindele prunciei sale: „In fiecare an, asteptam cu emotie Craciunul“. Fabulos. Asa, mai departe: „Nu-mi amintesc de vreun Craciun umbrit de tristete“. Asta se cheama memorie reprimata. Dar noi am invatat din filme si, ocazional, de la omniprezenta psiholoaga Mirela Zivari, ca necazurile pe care le negi nu se usuca de la sine, ci colecteaza pana fac poc.
Amalia Enache, alta protevista, ne dezvaluie un moment cutremurator din viata ei. Odata, de-un Ajun, ea s-a prins ca nu exista Mos Craciun si cica era sa moara de suparare. „Am realizat ca totul fusese o minciuna!“, sughite ea printre lacrimi, de parca l-ar fi gasit pe logodnicul ei, Mos Craciun, calare pe prietena ei cea mai buna, papusa Barbie.
Adela Popescu bazaie intr-un fel de vers alb: „Prima ninsoare cadea de regula de Ajun“. Ei, na, serios? Regula cui e asta? Nu, papusa, regula e aia cum ca de Ignat se taie porcul. In cati ani a cazut prima ninsoare de Ajun, de facusi asemenea statistica debila? Pe urma, o ia si ea cu cozonacii (amintire de Craciun fara cozonaci nu exista, in tot articolul), cu sarmalele, cu cadourile. Cica si ea a realizat, la un moment dat, ca nu exista Mos Craciun, dar a supravietuit socului, probabil dupa o coma indusa medical.
Tot de Craciun, Laura Cosoi o ajuta pe mama ei sa gateasca. Induiosator! In consecinta, foarte bun material, l-am citit cu sufletul la gura (era si sa-l scap afara).
Colega mea Alina Grozea e de parere ca astora de la ProTV le-au pus ceva in salariu. Cred ca da, fiindca din toata sinteza de memorii hibernale din Marie Claire, iacata, protevistii pareau singurii cu creierul spalat in centrifuga PR-ului care nu le-a dat voie sa spuna altceva decat urmatoarele cuvinte: minunat, cozonac si colind.
Horoscopul din Marie Claire ne spune ce an am avut, nu ce an vom avea. Asa am aflat ca mie mi-a mers foarte bine si am luat o prima uriasa de Craciun, ceea ce m-a bucurat, nu stiam, trebuie sa trec pe la casierie, deci. De Sarbatori, acelasi horoscop imi spusese ca am sa merg in delegatii. Ma rog, daca asa le spune acum, atunci sa zicem ca am fost „in delegatie“ (aici, fac cu ochiul).
Top 10 cover-girls:
Anna Karenina & comp
In Tabu, Cristina Bazavan purcede glorios, in stilu-i caracteristic, la o redactare de pomina: „Au terminat o facultate de profil, deci stiu ele ceva scoala“. Aaa, daca-mi permiteti, cred ca formula logica ar fi „stiu ele ceva carte“, parca suna mai romaneste, mm? In continuare, ortografia se razbuna pentru plicticosenia materialului savarsit de susmentionata: „nu existaa niciun motiv“, „conversatia s-a interupt“. Si „nu-si poate explica cum…“, mai cacafoneste razant autoarea, inainte de a trece la un alt material, unde o ia verbul pe dinaintea ratiunii: „Fata in fata, Noe n-avea nimic din nebunia si violenta filmelor lui“. In primul rand, fata-n fata cu cine? Ca nu se intelege (nu ca asta ar fi o surpriza). In al doilea rand, e oare un motiv de uluire ca un om nu e la fel de scelerat ca personajele din filmele pe care le regizeaza? Probabil doamna redactor-sef e convinsa ca Jonathan Demme, regizorul filmului „Tacerea mieilor“, e un fel de Hannibal Lecter mai mic.
Un alt material aiuritor din Tabu se numeste „Vedete care au fost adoptate“. Bun, vreti sa stiti care e prima vedeta din lista lor? Lev Tolstoi. Deci, printre alde Priscilla Presley, Surya Bonaly si Debbie Harry, in Top 10 asta se afla „vedetele“ Lev Tolstoi si Edgar Allan Poe, daca va puteti imagina asa ceva. La domnul Tolstoi, se precizeaza urmatoarele stiri de senzatie: „Mama scriitorului a murit cand el avea 2 ani, tatal a murit cand Lev avea 9 ani, Lev a fost dat in custodia bunicii, care a murit si ea, apoi in grija unei matusi care… a murit. A fost adoptat apoi de o matusa care sigur a murit pana in ziua de azi“. Fantastic, a murit matusa lui Tolstoi si n-a dat nimeni stirea? Poftim? Tolstoi a murit in 1910 si deci matusa-sa a murit prin secolul 19, deci de ce ni se comunica asta ca si cum ar fi trait cineva cu banuiala ca matusa-sa ar avea 150 de ani?
In alt material, ni se deconspira faptul ca o fotomodela are „in picioare“ o pereche de pantofi negri. E bine ca stim, fiindca, la urma urmei, ii putea avea si in varful capului. Mai ales in galele de haute couture.
Raicu,
acest Don Juan-de-marca
In revista The One, cel mai mult si mai mult mi-a placut titlul interviului cu Andreea Raicu, ne-am sufocat de ras in redactie. Draga mea Alice, careia ii datorez acest paragraf savuros de cronica, este cea care mi-a atras atentia ca interviul astora se numeste – incredibil! – „Girl happy“. Jurnalistii de la The One, saracii, voiau sa spuna ca Raicu le are pe toate, ca e o femeie fericita, implinita. Si au trantit aceasta gafa monumentala, convinsi fiind ca expresia (titlul unui film celebru cu Elvis Presley, de altfel) chiar asta inseamna, „o fata fericita“ (ce dracu, girl egal fata, happy egal fericita, care-i problema?), plus ca asa tradusesera ai nostri titlul acestei productii cinematografice, pe vremuri. Fratanilor, comitetul de cultura al partidului comunist nu putea permite ca titlul sa fie tradus pe bune, adica „Afemeiatul“. Sau poate traducatorul de-atunci facuse scoala la fara frecventa, habar n-am, dar in orice caz, titlul original al filmului, Girl Happy, se refera la un personaj frivol, instabil erotic, obsedat de femei (“girl-obsessed“ e chiar sinonim cu „girl happy“).
Ca sa rezumam, dragii si tontalaii mosului, ati intitulat un interviu cu Andreea Raicu pur si simplu „Curvarul“, ma scuzati. Nu stiu ce-are diva cu prefectura, dar i-ati facut-o lata.
Deci va rugam frumos, preveniti-o pe Raicu, ca asta-si pune materialul in portofoliu si treiera cu el prin toata lumea, crapa aia de ras prin alte tari (ca la noi vad ca n-a observat nimeni, pana la Alice!).
Pe langa aceasta gogomanie, editorialul Andreei Esca mi se pare de-a dreptul emotionant, cum incepe ea asa, filosofic: „Trece, trece timpul cu o viteza uluitoare. Parca acum scriam editorialul de la sfarsitul anului 2009“. Chiar asa, parca acum (sic!) scriam si eu rubrica asta in 2009 – si tot degeaba. In acelasi stil abisal, Esca pomeneste si ea de pictorialul cu Andreea Raicu, realizat in Israel si sponsorizat de o firma pompoasa de diamante – care-o sa le ceara banii inapoi, cand or vedea aia ca au intitulat articolul „Muieraticul“.
Observatorul gastronomic
In revista Viva, reporterul o intreaba pe Sanda Ladosi: „Ce iti place sa mananci?“. Iar ea raspunde, cu candoare si maxima sinceritate: „Mancare, nu sunt fan dulciuri“. Ne-am ingaduit, astfel, sa preluam si noi stirea senzationala conform careia Sandei Ladosi ii place sa manance mancare, nu articole de papetarie. De fapt, la asa intrebare, asa raspuns.
O alta intrebare geniala, din acelasi interviu: „Tu la ce esti cea mai buna?“ (eu, de exemplu, sunt redactorul cel mai bun in formularea intrebarilor tampite – ar fi putut continua). Si, evident, gasim si nelipsita „Ce inseamna pentru tine sa fii mama?“, cred ca niciun reporter de pe fata pamantului n-a ratat intrebarea asta. Autoarea Luana Danet nu se multumeste cu interviul cu Sanda, mai face unul si cu Gabi Szabo, la fel de inteligent. O intreaba pe campioana: „Ce inseamna sportul pentru tine?“. E clar, fata are o dominanta pe scoarta, asta admitand ca are scoarta. „Esti obisnuita sa faci sport zilnic? Ce faci cu acest obicei cand esti plecata?“. Cum adica, draga, „ce faci cu acest obicei“? Ce sa faca, ii cauta o bona sau il lasa la vecini, ca oricum aia au patru pisici, ce mai conteaza un sport in plus de hranit?
Stand-up and f**k, you’re in the shower now!
Revista Unica ramane fidela brosuricii ei de sex explicit – sau, ma rog, cam prea mult explicat. Si zice: „Sex alunecos – Patru idei numai bune pentru ca tu si el sa stati mai mult sub apa“. Pai eu zic sa va legati cate-un bolovan de gat.
Alt titlu de-o inteligenta electrica e „Afla daca esti satisfacuta de viata ta sexuala“. Asta-i un fel de „Afla de la revista Unica daca ti-e foame“.
Despre un potential act sexual sub dus, Unica ne spune: „Poti incerca pozitiile voastre obisnuite, dar de data asta la vertical“. Interesant, deci daca pozitia preferata a cuiva e sais‘noua, sa zic asa, e o nimica toata s-o faca si stand in picioare, respectiv in cap, sub dus. De altfel, un subcapitol se numeste „Romantism cu clabuci“, aluzie la sexul in cada naclaita in spumant. Intamplator, caraghioslacul sfaturilor se potriveste cu clabucul concluziilor.
Si, bineinteles, nu putea lipsi din Unica amprenta lor, semnatura lor, greseala care i-a consacrat (eu cred ca unul dintre detepistii lor are o problema mare de tot): „intimpcestateamdevorbainbucatarie“, exact asa scrie, in fiecare numar gasesc cel putin un guguloi similar.
„Pielea hidratata este un must“, mai constata Unica, iar eu n-am auzit de asemenea podgorie in viata mea, dar cine sunt eu, sa ma pronunt in oenologie? „Uita definitiv de riduri!“, mai striga ei. A, nicio problema, eu as fi uitat de mult, dar, din cand in cand, ma mai intalnesc cu cate cineva care nu si-a luat botoxul la timp si mai traiesc si eu nostalgii rustice. „Inca o arma impotriva trecerii timpului“, definesc ei o crema de fata. Umila (dar mai buna) mea parere e ca arma nu e impotriva trecerii timpului, ca nu poate ingheta universul (cred, cel putin). Mai degraba vorbim de efectele trecerii timpului, dar ce zic si eu, parca mai stiu astia ce vorbesc.
Moartea doamnei betive Lazarescu
Revista Cosmopolitan a descoperit ceva extraordinar: „E foarte ciudat cand te trezesti si-ti amintesti brusc tot felul de ciudatenii“. Asa e, ciudateniile sunt foarte ciudate, am constatat si eu, dar credeam ca mi se pare.
Tot Cosmo sustine ca orice detalii, „oricat de minore“, te pot bantui ani de zile. Daca mai citesc de doua ori mai-minore si mai-majorele astea, chiar incep sa cred ca or sa ma bantuie.
Ca niciodata, Cosmo iese din carcasa glossy si tranteste un material despre ce faci in „situatii infricosatoare“. Apoi, se insira respectivele situatii cvasi-horror, plus indicatiile salvatoare. Printre altele, esti dadacita sa iesi teafara din jafuri, incendii, violuri, lesinuri, urgente de tot felul. Cazul numarul doi e „o prietena in stare de ebrietate foarte avansata lesina in casa la tine“. Legat de asta, cosmopolitanii te avertizeaza ca „cea mai mare gafa e s-o lasi sa se afunde in starea de lesin“. Nu ma intereseaza cum o trezesc ei pe distinsa doamna beata din lesin, dar e clar ca astia habar n-au ce inseamna gafa. Conform DEX, hartoaga pe care presa glossy o deranjeaza din ce in ce mai rar din raftul ei, gafa inseamna „gest, atitudine sau vorba nepotrivita, care poate constitui o indelicatete sau o jignire adusa cuiva“. Deci, nu lasati fata sa crape de betie, dupa o coma alcoolica, fiindca s-ar putea simti jignita si poate ar suferi profund, in tacerea cavoului ei, lezata de aceasta suava crima perfecta.
„Ajungi mai repede afara daca alergi pe doua picioare“, suntem asigurati. Pacat, fiindca mie imi place sa alerg pe doua maini, asa sunt mai eficienta.
In general, editia asta a revistei Cosmopolitan e plina de sfaturile de la ora 5, ce faci daca te ataca, daca te violeaza, ce faci daca o colega iti cere parola de e-mail (v-a cerut voua cineva, vreodata, parola de e-mail?… cine-o vrea o hackereste direct), cum te feresti de agresori si hartuitori in club, in fine, cred ca redactia a avut o trauma, recent, ca tot numarul e dedicat miscarilor de autaparare. O revista glossy care-mi spune cum ma apar de razboiul civil, de ciuma si de musca tete nu ma prea intereseaza si ma mir ca-i intereseaza pe cei care-si platesc publicitate in paginile acestui for de exprimare anxioasa.
Sarutgura si rujul,
stimata doamna
Revista Elle e mai sedata, mai impaciucitoare, iti drege ziua in ultima clipa: „In acest sezon, ai la dispozitie toate formele si lungimile imaginabile“ (la moda se refera). Cand spun asa ceva, ei nu stiu ce imaginatie am eu. Dar cand nu stii ce campi sa mai bati la rubrica de beauty si trebuie sa-ti justifici salariul, scrii ce-ti iese din tasta, ca oricum fraza de inceput e pusa acolo din ratiuni strict grafice, asa a vrut paginatorul – in realitate, n-o citeste nimeni, cu exceptia mea, deci stati linistiti. „Restul tinutei sa fie neagra“, dictara ei, intr-un colt de fashion, si noi ne conformam: restul revistei sa fie proasta, nu conteaza, noi citim orice lungimi – vorba voastra – de ineptii.
Titlul articolului despre Anne Hathaway, din revista Elle, e foarte rafinat: „O fata adevarata“. In sfarsit, dupa atatia roboti de care am scris pana ne-a durut laserul inimii… „Rujul rosu pare a fi nemuritor“, opinara ei. Elle continua sa foloseasca acest sclipicios pleonasm, iar eu tac malc, fiindca Alina tocmai imi citea din DEX ca l-au asimilat in varianta mai mitocaneasca, pe post de maclavais pe care ti-l intinzi pe buze, nicidecum ca pe un rosu frantuzesc. Asa ca, frati ziaristi de la Elle, puteti folosi „ruj“ si „rimel“ cand vreti, dictionarul explicativ nu tine cont de branduri, culori sau mofturi, daca doi din trei oameni spun „ma duc sa fac un cserocs“, firma Xerox e substantiv comun (ca jeepuri, adidasi sau blackberriuri – sorry!).
Poanta e ca asta cu rujul e scrijelita, in Elle, taman sub titlul dulceag „Primul sarut“. Iar botul aleia din poza e vopsit ca intrarea la circ, intr-un rosu gros si gras. Primul sarut te trimite cu gandul ca pupi o foca tavalita-n gem de coacaze.
Bolero a plecat dintre noi
Ca sa fiu mai energica si mai sanatoasa, revista Avantaje imi ordona sa merg pe jos la serviciu, sa nu mai iau masina, eeeei, asta-i buna, unde ne trezim aici? Bun, deci eu stau in Drumul Taberei si lucrez la celalalt capat al orasului, in Pipera. Daca as merge pe jos, mi-ar trebui vreo patru ore sa ajung la serviciu si alte patru ore sa ma pravalesc inapoi acasa. Admitand ca Avantaje ma lasa si pe mine sa dorm si sa ma spal acasa (in total, opt ore), mai raman strict cele (teoretic) opt ore de lucru, dar trebuie sa chiulesc cumva, fiindca in acest interval trebuie sa si mananc, sa si iubesc, sa si barfesc, sa si cumpar, sa ma si vad cu prietenii, sa ma marit, sa fac un copil, sa citesc, sa spal, sa calc, sa bag aspiratorul, sa beau. Eu nu stiu cine le face astora calculul aritmetic atunci cand scriu articole lalai – probabil nimeni, si nici n-au gasit calculatorul din Windows, la Accessories.
In Glamour, am gasit cea mai tampita pagina de… nu stiu cum sa-i spun, i-as spune moda, dar mi-e ca ma dau stilistii seriosi in judecata, ca-i bag in acelasi castron cu ororile astea, in speta o colectie de haine antiviol. De fapt, ele n-ar fi proaste sau (chiar) oribile, dar sunt oribil prezentate, ceea ce le da un aer ieftin si ghiolbanesc, pe nedrept. Combinatii cromatice taranesti (in care nu ma iau de spiritul pur si rustic al romanasului caruia ii place apa rece, apa rece de izvor, ci de topii pe care-i numim tarani fiindca ne place cum suna), latimi mai mari ca lungimi, linii babesti, inclusiv setul de bluza galbena si pantaloni maro – ah, ce dragi mi-au fost, de cand ma stiu, combinatiile caca-pipi! Sau combinatii verde-rosu, alte gaselnite ciudate, pentru ca si dupa alaturarile de culori complementare ma topesc.
Tot in Glamour, cantareata Corina se destainuie, fermecacacator: „Ma veti putea identifica ca pe o femeie pin-up“ (redactorul n-a corectat cacofonia, a lasat-o asa, sa se faca de ras). Posibil, dar pana atunci, daca ne dai voie, te identificam ca pe o femeie grammar-down.
Mai aveam doar revista Bolero de tocat, dar am citit editorialul si mi-am strivit o lacrima, deoarece acolo scrie ca a fost ultimul numar si, deci, prefer sa pastram o luna de reculegere.
