De ce tragem cu dintii de o poveste de dragoste care s-a sfarsit sau care nici macar nu a inceput vreodata? De ce ne prefacem, de ce mimam fericirea in doi, cand stim prea bine, in adancul nostru, ca ea nu e decat o inchipuire fortata a mintii noastre? Ce ne impinge, zi de zi, sa ne complacem in vieti in care nu ne regasim, in care ne chinuim si-l chinuim si pe celalalt, in loc sa ne luam bagajul si sa iesim pe usa relatiei fara sa privim in urma? Teama de singuratate? Obisnuinta de a avea un suflet langa noi? Sau poate credinta oarba ca intr-o zi ne va fi mai bine, chiar si asa rau? Laurentiu Cazan ne-a raspuns la cateva dintre aceste intrebari, povestindu-ne si o intamplare de dragoste care n-a fost sa fie.
Toate aceste nedumeriri ma duc la o singura intrebare: „Unde esti tu, Iubire?“. Asa este, cuvantul de ordine ramane Iubirea. Da, Iubirea cu I mare. Doar ea, Iubirea adevarata, ne mai poate salva din acest haos al intrebarilor fara raspuns.
Auzeam mereu la postul de radio Europa Libera, inainte de ’89, ca „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, cum a spus André Malraux. De fapt, marele scriitor francez se referea tot la Iubirea salvatoare a omenirii, Dumnezeu fiind Iubire. Altfel, ce rost ar mai avea sa vorbim despre oricare forma de religie?
Si, iarasi, din Iubire deriva tot ceea ce numim respect, intelegere, sacrificiu.
Or, eu cred ca majoritatea relatiilor esuate au la baza lipsa Iubirii autentice dintre parteneri.
Multi dintre noi ne mintim ca iubim, asa cum spun si versurile unui cantec de-al meu, „Sinceritate“: „Intr-o lume falsa ratacim,/ Mintindu-ne ca stim sa iubim/ Spune-mi, unde esti, sinceritate?“. De fapt, despre ce vorbesc muzica, pictura, poezia, arta, in general? Vorbesc despre lumina – intuneric, bine – rau, frumos – urat, iubire – ura etc. Dar, peste toate acestea, intotdeauna va triumfa… Iubirea.
Si daca iubim Iubirea, vom cunoaste si ce este aceea sinceritatea si nu ne vom mai minti nici pe noi insine si nici pe altii in legatura cu adevaratele noastre sentimente.
Shakespeare a spus: „to be or not to be“, Eminescu a strigat: „coboara-n jos, Luceafar bland!“, Beethoven canta si acum „Oda bucuriei“, actualizat in imnul Europei Unite, John Lennon inca ne mai indeamna sa ne imaginam si sa infaptuim o lume noua, bazata pe Iubire, prin cantecul sau – „Imagine“.
Dar mai este ceva. Daca tot am invocat aici numele lui Dumnezeu, atunci eu stiu ca Dumnezeu ne-a dat fiecaruia capacitatea de a ne evalua unii pe altii.
Astfel, am aflat, din experienta multora, dar si din cea personala, ca oamenii pot fi perceputi corect mai ales in primele secunde sau minute ale primei intalniri cu acestia. Mai tarziu, va fi din ce in ce mai dificil, avand de infruntat masca dupa masca.
Imi aduc aminte de o situatie din Olanda, in care un prieten de-al meu, fireste olandez, era foarte indragostit de o fata, iarasi, fireste olandeza. M-a intrebat ce credeam despre ea si i-am raspuns, vazand-o pentru prima oara, ca este foarte frumoasa, dar banuiesc, in acelasi timp, ca ar putea fi posesiva si excesiv de geloasa. M-a intrebat de ce cred asta si i-am raspuns ca, pur si simplu, la prima vedere, asa… vad. Si s-a dovedit, in timp, ca asa este.
Am aflat ca „asa este“ nu din experienta prietenului meu olandez, ci din a mea, proprie, deoarece nu el a devenit iubitul frumoasei olandeze, ci eu. Nici n-am vrut, nici nu am premeditat nimic, s-a intamplat, pur si simplu, dar atentie, fara a tine cont de ceea ce ii spusesem eu prietenului meu in legatura cu intuitia sau viziunea mea initiala. Si, asa, dupa vreo patru ani petrecuti impreuna, cu regret, ne-am vazut fiecare de drumul sau, fara gelozii, fara suparare, fara resentimente, ramanand in continuare chiar prieteni. Am auzit ca s-a casatorit si ca ar avea si doi copii. Ma bucur pentru ea.
Vedeti? Daca-L ascultam pe Dumnezeu, atunci cand mi-a soptit adevarul, in acele secunde ale primei intalniri cu „olandeza zburatoare“, nu mai rataceam prin bezna ignorantei si ar fi fost o cu totul alta situatie. Una mai buna, bineinteles.
Adevarul este ca, de multe ori, ne este teama sa recunoastem atunci cand gresim, in primul rand fata de noi insine, ce sa mai mai spun fata de cei din jurul nostru, pe care pretindem ca-i iubim.
Adrian Paunescu a rostit, atat de frumos: „si totusi, Iubirea…“. Eu am sa va cant un refren dintr-o compozitie, „Si iarasi voi zbura“, pe care tatal meu o iubea foarte mult. Am sa i-o dedic lui, daca-mi permiteti, undeva, dincolo de stele, dar nu mai putin dumneavoastra, dragilor cititori ai aceste reviste cu nume de cantec si dans… Tango:
„In noapte voi plange,
in zori voi invinge
Cu Iubirea mea!
In noapte voi plange,
in zori voi invinge,
si iarasi voi zbura!!!“
