fbpx

Lumina alba, dragostea

de

Asezata in cuibul fierbinte al iubirii mele de azi, am incercat sa privesc in urma cu intelepciune si sa pricep ce diferentiaza o poveste de dragoste de alta. Am sfartecat amintirile, m-am asezat din nou in miezul de lava al dragostelor pe care le credeam uitate. Am reusit din nou sa traiesc extazul, si splendoarea si, desi nu mi-a fost usor, am simtit din nou prabusirea sau eliberarea umilita de dincolo de despartire. Dar, astfel, randuind istoriile vechi ca intr-un insectar, retraind, de buna voie, convulsiile trecutului si acceptand exercitiul crud al comparatiei, m-am putut cufunda cu adevarat in lumina alba de astazi.

Mi-am amintit de bucurii si tradari, de caderi si sperante inalte, de zile de plutire si de frangeri disperate. Mi-am amintit de o nunta si de o mie de divorturi petrecute in vis, in cosmar, sau in sala de tribunal. De nasteri si de botezuri, de ore lungi petrecute in insingurare sau de alte ore, mai sprintene si la fel de dureroase, scurse pe canapeaua unui psihoterapeut. De zile ingenuncheate in fata icoanei si de licariri de nemurire stinse mai curand decat mi-as fi dorit.

Si mi-am amintit si cum, intr-o zi, mergand pe strada cu copiii, Victor, baietelul meu de cinci ani, m-a rugat sa-l las sa-mi ridice tricoul si sa-si aseze palmele pe pantecul meu. Mi s-a parut o cerere ciudata, dar am asezat-o in sirul gesturilor lui frecvente de mangaiere, intelese si acceptate si prin prisma mamei indragostite de puiul ei si prin oglinda complexului oedipian asumat, acceptat, sublimat. “Ce piele sensibila ai”, imi spune el mereu, complimentandu-mi astfel moliciunea invelisului meu viu, cu un termen pe care il extrage din vocabular si atunci cand mangaie petalele unei pansele care, la fel, “sunt sensibile”, si faldurile unei rochii de matase care se valureste “sensibil”… Dar, de data asta, Victor voia altceva. A stat cateva clipe cu palmutele inghesuite intre trupul meu mirat si tricoul meu stramt si apoi mi-a zis: “Cred ca ai un bebelus aici”…  Am ras, si m-am gandit ca, intr-adevar, copiii spun lucruri trasnite. Nici macar n-am acordat gandului mai mult de o secunda. Sa fiu insarcinata? Ce idee nostima…

Si, totusi, peste mai putin de trei saptamani, abia iesita din cabinetul medical unde doctorii confirma sau infirma miracole, am ajuns acasa si, nauca, buimacita, istovita de prea multe ganduri, m-am asezat pe canapea langa baietelul meu care teleghida o masinuta rosie. S-a mai jucat putin, apoi, cand masina a luat un viraj gresit si s-a oprit, s-a oprit si el din joaca si m-a imbratisat. Cu aceleasi gesturi prelungi si atente, cu aceeasi grija sa cantareasca perfect echilibrul dintre tandrete si fermitate. Apoi si-a asezat capul pe burtica mea si mi-a zis: “Acum sunt sigur ca e un bebe aici”.

As minti daca as spune ca viata mea a mai putut curge la fel ca inainte. De atunci am capatat o siguranta pe care nu o mai avusesem niciodata. Senzatia nebuneasca si splendida ca lucrurile au un inteles mai presus de simplele noastre disectii facute cu gand ascutit a venit de undeva, unde nu o cautasem niciodata. Si am inteles ceva ce nu poate fi explicat, un adevar de care stiu ca nespus de greu as putea convinge pe altcineva: ca atunci cand ai inima senina, toate se randuiesc de la sine.

Nu stiam ca am ajuns la limanul cautat toata viata, dar am priceput curand ca e timpul sa rasuflu usurata. Sa ma odihnesc de tristete. M-am asezat in dragostea mea abia inceputa ca-ntr-un paradis al certitudinii si am inchis portile spre serpi si spre soapte otravite, iar merii pacatului i-am smuls din radacina. “O certitudine ca asta nu poti avea decat o data in viata”, mi-am amintit replica din “Podurile din Madison County”. Dar, de data asta mi s-a asezat senina in gand, nu ca atunci cand vedeam hohotind filmul in care imi regaseam toate lasitatile, toate sfasierile si neputintele.

Astept sa nasc cel de-al treilea copil. Il simt mereu miscand, trimitandu-mi semne de dragoste si de dor. Si-mi traiesc ultima iubire intr-o formula in care, dupa indelungi cercetari, am depistat nu prezenta unui ingredient pe care nu-l gasisem mai inainte, ci absenta unui element care-mi cutremurase sufletul de fiecare data pana acum: frica. Nu ma mai tem de ziua de maine. Nu ma mai tem de femeile lumii, despre care eram convinsa ca, fiind mai bune, mai frumoase, mai tinere, mai senzuale, mai gospodine, mai bogate, mi-ar putea risipi cu un singur gest siguranta si linistea.

Vor exista intotdeauna feminine mai atragatoare, si barbati poate mai demni de dorinta sau de dragoste decat cei pe care-i avem. Dar am inteles, tarziu, ca in iubire comparatiile nu-si gasesc rostul. Ca iubirea vine de undeva de dincolo de masuratorile gandului si stie sa se instapaneasca peste toate meschinele unitati de masura. Ma asez in bretele barbatului mare langa care vreau sa traiesc si sa mor, bucurandu-ma de intelepciunea si de linistea capatate stand intre bratele barbatului mic care a venit in viata mea acum cinci ani. La doi ani dupa ce fetita mea blonda, intaiul meu copil, ma invatase adevaratele dimensiuni ale dragostei.

(text publicat in 2009, in volumul Pretuieste viata!- de Andreea Marin Banica)
 

 

 

 

 

 

Categorii:
Scrisoare

Comentarii

  • Superb!

    Andreea Dragan aprilie 29, 2011 12:14 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *