A debutat la patru ani, cu un rol în filmul Veronica, iar la 19 ani era deja celebră și adorată datorită rolului splendid din Pădureanca, în care a jucat alături de Adrian Pintea. În 1991 a absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică și, de atunci, a continuat să apară în filme, în spectacole, în prezentări de modă… În prezent, Manuela Hărăbor este actriță a Teatrului Mic și a Teatrului Stela Popescu și este, de ceva vreme, cea mai frumoasă și cea mai expresivă întruchipare a Reginei Maria.
Fotografii de Paul Buciuta din prezentarea Maria, Regina Inimilor de Liza Panait
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ești foarte apropiată de personajul Reginei Maria. Ai fost Regina în prezentarea Lizei Panait, dar joci același rol și într-un spectacol de la Teatrul Metropolis.
Manuela Hărăbor: Eu am iubit-o dintotdeauna, o iubesc foarte mult pe Regina Maria, pentru că este un exemplu de demnitate și de curaj. În plus, în țara noastră, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în plan politic în decursul ultimilor 100 de ani, tot timpul au fost politicieni care n-au văzut sau n-au mers pe interesul major al țării, au mers pe interese mici, meschine, așa că exemplul reginei rămâne mereu actual, Regina Maria va rămâne pentru totdeauna un reper de măreție, de bunătate, de iubire, de curaj și de credință. În spectacolul în care joc la teatru, este o replică importantă, care mie îmi place foarte mult. Într-o discuție cu Regele Ferdinand, în momentul în care spune că ar vrea să abdice și să-l lase pe Carol al II-lea la tron, Regina îi spune: ”Lucrul ăsta se întâmplă pentru că n-avem credință! Lipsa de credință te îndeamnă să-ți pleci capul și să n-ai curajul să mergi și să lupți pentru un ideal.” Și cred că aceasta este esența a tot ce se întâmplă în țara noastră: lipsa de credință. Regina Maria, însă, avea credință. Noi am avut în istorie figuri demne de domnitori care au făcut ca țara asta să rămână aici, pe locul ăsta, începând cu Ștefan cel Mare, care nu pleca la nici o bătălie fără să se ducă la duhovnicul lui, la Sihastrul Daniil ca să se spovedească și să ceară ajutorul lui Dumnezeu. L-am avut pe Constantin Brâncoveanu, datorită căruia ne-am păstrat credința ortodoxă, deci exemple avem că aceasta-i calea!
Marea Dragoste/revistatango.ro: A trebuit să te documentezi pentru acest rol, să citești jurnalele Reginei, să vezi filmări?
Manuela Hărăbor: Am citit foarte mult, am văzut filme documentare, am vorbit cu oameni care cunosc mai multă istorie decât mine, am învățat. Dramaturgul care a făcut piesa în care joc este medic de profesie, doctorul Venerus Popa, dar are o mare pasiune pentru istorie și pentru dramaturgie și am discutat foarte mult cu dumnealui. Iar apoi, în momentul în care am vorbit cu Liza și cu Viorel Panait despre rolul din prezentarea dedicată Reginei Maria, și ei mi-au cerut părerea legat de cum ar trebui să fie, eu le-am propus să începem spectacolul cu monologul Reginei. În prezentarea Lizei Panait, Maria, Regina inimilor, monologul nu a fost exact cel din piesă, unde este puțin schimbat pentru scenă, ci a fost o parte din testamentul reginei…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Te-am văzut în mai multe prezentări ale Lizei, de când vă cunoașteți?
Manuela Hărăbor: Pe Liza Panait am cunoscut-o datorită Magdei Catone. Demult am și lucrat împreună la UCECOM, fiindcă atunci când eu am dat admitere la facultate la seral, a trebuit să-mi găsesc urgent un loc de muncă. Mama a citit atunci un anunț în ziar că se dă concurs pentru manechine la UCECOM. Când am ajuns acolo, am văzut că se eliberau două locuri pe care fuseseră angajate actrițele Natașa Raab și Diana Gheorghian, și ele erau tot studentele lui Mircea Albulescu în anul V, iar eu urma să intru în anul I tot la Mircea Albulescu. Ce coincidență! Iar Liza lucra acolo la atelierul de creație. Mai târziu, m-am întâlnit odată cu Magda Catone în magazinul Lizei, după care am continuat să ținem legătura, iar în urmă cu 5-6 ani am fost pentru prima dată mireasă în prezentarea ei și, după aceea, am continuat colaborarea. Pentru mine e o joacă foarte frumoasă. E altă modalitate de expresie pentru mine.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai roluri in teatru, dar anul acesta știu că ai primit și un rol într-un film.
Manuela Hărăbor: Tocmai am terminat filmările la Rondul de noapte al lui Iosif Demian, un regizor pe care eu l-am apreciat enorm, crezând că n-am să ajung să-l cunosc vreodată, pentru că Iosif Demian a emigrat în Australia prin anii 70. Dar a făcut două filme care pe mine m-au marcat, unul se numește O lacrimă de fată, în care a jucat și Dragoș Pâslaru, care astăzi este duhovnicul meu, părintele Valerian, iar celălalt, Baloane de curcubeu. Și țin minte că la un moment dat în vizitele mele la părintele Valerian mi-a povestit de filmările la O lacrimă de fată și m-a impresionat foarte tare. La vreo câțiva ani după aceea, l-am cunoscut pe Iosif Demian la un festival de film, venise din Australia și am stat puțin de vorbă. Iar acum doi ani de zile, ne-am reîntâlnit la Cluj, la TIFF, și mi-a spus că vrea să scrie un rol pentru mine. Era exact în ziua în care mi-a pupat Alain Delon mâna…. Ziua aia a fost chiar memorabilă!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Când ți-a pupat Alain Delon mâna?!
Manuela Hărăbor: Am fost la conferința lui de presă, iar Alain Delon m-a văzut și mi-a zis: tu nu pui nici o întrebare? Mihai Chirilov i-a zis că nu, că sunt actriță, nu sunt ziaristă. Iar Alain Delon a zis: nu-i nimic, să întrebe și ea ceva! Și a fost, așa, un schimb de replici foarte drăguțe între noi. Am plecat de acolo foarte încântată că am fost băgată în seamă de Alain Delon, că am făcut poze cu el, că mi-a pupat mâna… Și am ajuns la Casa TIFF și acolo m-am întâlnit cu Iosif Demian care mi-a spus: scriu un rol pentru tine! Iar eu am răspuns, râzând: „Bine, tocmai ce m-am despărțit de Alain Delon, ce mai urmează? Nu vă cred pe nici unul dintre voi…” Dar el și-a ținut promisiunea și, anul acesta, am făcut filmările. E un rol important. Sunt șase povești în film și fiecare poveste are un personaj central, dar personajul meu e un fel de emblemă a filmului și face cumva legătura între aceste povești care toate vorbesc despre măști, despre prefăcătoriile oamenilor care se tem de ce e în afara lor. Eu sunt îmbrăcată în arlechin, vopsită pe față. A fost o provocare foarte mare, pentru că am fost pusă în situația de a simplifica tot ce am învățat eu în actorie, și de a juca doar cu ochii. Nu se vedea nimic din mine, nicio mișcare a feței, nici un mușchi, totul era doar în ochi.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Arăți foarte bine, ești foarte frumoasă în continuare. Faci eforturi speciale ca să te menții?
Manuela Hărăbor: Am făcut eforturi mai demult, în urmă cu vreo 7-8 ani de zile, când am avut niște transformări mari datorită vârstei și luasem niște kilograme în plus. Acum, m-am echilibrat. Am 51 de ani, ce pretenții să am? Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce am, nu pot să fiu ca la 20 de ani la 51. Eu niciodată nu m-am vrut altfel decât sunt, niciodată n-am suferit pentru ce n-am avut, iar lucrul ăsta îți dă echilibru în viață, până la urmă. Nu e nevoie decât de credință… Cum spuneam și atunci când am povestit despre Regină.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Aceasta este calea și pentru tine, credința?
Manuela Hărăbor: Cu siguranță. Eu am avut lângă mine oameni care m-au ghidat, m-au învățat, m-au luminat. Așa am ajuns să iau fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu așa cum e. Văd cu ce rămân la sfârșitul zilei. Și rămân mereu cu lucruri bune, cu zâmbete, cu bucurii…Câteodată mai curge și o lacrimă, dar se usucă, și nu contează, asta-i viața!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce oameni te-au ghidat?
Manuela Hărăbor: Este o vorbă: Dumnezeu lucrează prin oameni. Pe mine m-a luminat prima dată părintele Valerian, cel care a fost odinioară actor, Dragoș Pâslaru, dar acum e părinte la Mănăstirea Frăsinei. L-am cunoscut tot prin intermediul Magdei Catone, cumva întâmplător, dacă poate fi ceva întâmplător, apoi el a venit în întâmpinarea mea și m-a pus pe o linie de plutire. El a fost omul care mi-a deschis canalul către cer. El m-a învățat că pentru tot ce primim trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu. Dacă te trezești dimineața și spui: ”Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dat și pentru tot ce am!”, El te ajută. Niciun om nu duce greutățile singur pe umeri, pentru că s-ar cocoșa, ci i le duce Dumnezeu, în momentul în care Îi îngădui să vină să te ajute. Dumnezeu nu vine cu forța în viața oamenilor, nu ne ajută dacă noi nu dorim, iar asta e cea mai mare dovadă de respect și de iubire față de ființa pe care a creat-o. Cam asta e, nu e o filosofie fantastică, e atât de simplu, de fapt!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar noi nu ajungem decât foarte greu să înțelegem asta.
Manuela Hărăbor: N-ajungem, pentru că ne punem frâne singuri, ne împotrivim, ne luptăm cu viața. Avem orgolii stupide, în care spunem: ”Eu sunt cel care hotărăște totul și eu știu ce să fac”.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu ai fost tentată să te împotrivești sorții, atunci când ai constatat că fiul tău, Andrei, suferă de autism?
Manuela Hărăbor: Am fost tentată, dar până la urmă mi-am asumat și am zis: asta e, cum să îndrăznesc eu să cad în depresie sau să plâng? Mi-a luat câțiva ani să aflu de fapt ce diagnostic are și mi-a luat câțiva ani de zile să mă obișnuiesc cu lucrul acesta și să-mi dau seama că de fapt poate că este o lecție pentru mine.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai fost, cred, și răsplătită, ca mamă. Te simți iubită?
Manuela Hărăbor: Da, am avut șansa ca Andrei – pentru că autismul în general este un zid care se pune cu exteriorul, în care sentimentele nu sunt arătate – chiar dacă poate nu a evoluat așa de mult ca alți copii autiști care sunt înalt funcționali, în schimb excelează și debordează în sentimente, iar asta e o compensare fantastică. El se trezește în fiecare dimineață râzând, ne pupăm, ne spunem că ne iubim, seara la culcare la fel sau, în timpul zilei, pur și simplu spune: Mami ești frumoasă, ești cea mai frumoasă și te iubesc! Mai mult de atâta ce să cer? Să fie absolvent de Harvard și să nu-l văd cu lunile?! Dumnezeu compensează absolut tot, trebuie doar să fii deschis și să primești.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Andrei mai face terapie și acum?
Manuela Hărăbor: Terapie, din păcate, nu mai facem, pentru că ne-a plecat terapeuta acum vreo doi ani și n-am mai găsit un înlocuitor. La 28 de ani, mari lucruri nu or să se mai întâmple, eu sunt conștientă că schimbări majore n-or să mai aibă loc. Încerc să-i ocup timpul cu lucruri care-i plac. În continuare face foarte multe puzzle-uri, ascultă muzică, se uită pe cărți, are niște personaje preferate, povestim, ieșim, caută melci în continuare, asta e pasiunea lui numărul unu și, în general, când am timp, încerc să mergem în vacanță împreună, la mare, unde ne place foarte mult… Am găsit împreună cu Andrei un echilibru. Nu zic că nu sunt și zile care poate sunt mai grele, e natural. Mai e câte o zi în care poate n-are răbdare, în care nu am eu răbdare, în care ne mai certăm, dar întotdeauna ne împăcăm. Nu e seară de la Dumnezeu în care, ori că m-a supărat el, ori că l-am supărat eu, să nu ne cerem iertare, ne pupăm, ne luăm în brațe și ne împăcăm. Și dimineața începe o nouă zi. Andrei m-a învățat iubirea necondiționată. Mă întrebai dacă am fost răsplătită. Da, prin Andrei am învățat cum este iubirea necondiționată… De fapt, iubirea nu poate fi decât necondiționată, orice condiționează iubirea alterează sentimentul, care nici nu mai e iubire, devine altceva, interes, alianță… O iubire necondiționată vine doar din suflet. E cum spune Micul Prinț: ”Limpede nu poți vedea decât cu inima. Esențialul e ascuns privirii”. Despre asta este vorba în iubire.
