Profesoara universitara cu un doctorat in filosofie, feminista inteleapta si desteapta, scriitoare, sotie, mama, prietena devotata. Sub toate aceste fatete o cunoastem si o pretuim pe Mihaela Miroiu.
Alice Nastase Buciuta: Mi-a spus de curand cineva – o vedeta de televiziune, o femeie-model, Iuliana Tudor – “nu sunt feminista, Doamne-fereste!”. Te intrebam si mai demult acelasi lucru si, uite, lucrurile nu s-au schimbat, asa ca te intreb din nou. Cum combatem acest “Doamne-fereste”?
Mihaela Miroiu: Nu este neaparat de combatut. Daca o femeie nu reactioneaza ca la o nedreptate in fata misoginismului (dispretului fata de femei), sexismului (discriminarii femeilor in munca, pozitii de decizie, viata publica, media, cultura) si patriarhatului (tipului de societate care se oranduieste astfel incat ceea ce sunt si fac barbatii este considerat superior, e mai pretuit si mai bine platit decat ceea ce sunt si fac femeile), este alegerea ei. Trebuie insa sa intelegem cateva lucruri: daca alte femei (si alti barbati cu adevarat democrati) nu ar fi reactionat public, cu pretul reputatiei, libertatii, uneori chiar si al vietii lor, femeile actuale erau oameni de rangul doi, cu educatie joasa, nu aveau acces la profesii intelectuale, la proprietate si nu erau cetatene.
In definitiv cei care isi urmaresc doar propriile interese sunt liberi sa o faca. Unii, destul de putini, mai ales in tarile importatoare de democratie, sunt „cauzasi”. Ei nu isi afla linistea in fata nedreptatilor, inclusiv a celor care nu ii afecteaza direct. Eu consider ca este profund imoral ca femeile sa fie tratate nedrept pentru simplul fapt sunt femei. In plus, este la fel de nedemocratic si de ilegal. Nu ma voi impaca cu acest tratament niciodata, la fel cum nu ma pot impaca nici cu rasismul, sovinismul, antisemitismul, xenophobia, homophobia si intoleranta. Este insa un loc comun faptul ca democratia noastra este neconsolidata, e pur electoralista, ca practicam un “crestinism ritualist nemilos”, ca nu ne dam in vant dupa valorile morale umaniste specifice socitatilor moderne ca avem o cultura politica repetenta, de nota 4,40 (asa cum reiese din Democracy Index, 2012). Tot atat de adevarat este si ca, in cultura generala invatata in scoala nu incape nimic despre istoria drepturilor femeilor. In consecinta, suferim de o ignoranta bine intretinuta si explicabila.
Marea Dragoste-RevistaTango.ro: Feminitatea exclude intelepciunea, logica, forta? Masculinitatea exclude blandetea, tandretea, gingasia- sau sunt doar idei preconcepute?
MIHAELA MIROIU: Femeile nu exclud nimic, la fel si barbatii. Intelepciunea (Sofia, Atena, Minerva) este de genul feminin. Traditia sacralitatii feminine consacra acest lucru. Cred ca este cazul sa distingem intre natura si cultura. Intr-o cultura andromorfic-misogina ratiunea, intelepciunea, logica, forta sunt monopol masculin. Intr-o cultura ginomorfic misandra blandetea, tandretea, gingasia, grija sunt monopol feminin. Ce rezulta de aici? O lume plina de femei neghioabe, debusolate, dependente si tembele, dar in schimb pisicoase, morlaite, timide, blegute si de barbati brutali, badarani, vulgari, dar in schimb isteti ca un computer, puternici ca o macara, mentat-rationali, fara pic de empatie? Eu cred ca barbatii intregi si femeile intregi au tot atata inteligenta cat si caracter, ca sunt dezvoltati deplin si rational si sensibil, ca sunt capabili de competitie si de cooperare. Cred ca sunt si tandrii, nu sunt doar masinarii sexuale. Cred ca sunt aspri cand este nevoie si blanzi atunci cad ceilalti sufera. Oamenii intregi tanjesc dupa starea androgina si dezvolta din ea tot ce pot si li se potriveste mai bine.
Marea Dragoste-RevistaTango.ro: Va inceta vreodata razboiul sexelor, batalia in care spunem mereu ca barbatii si femeile sunt de pe planete diferite?
MIHAELA MIROIU: Eu nu cred in razboiul sexelor. Cu cine sa ne razboim? Cu cei pe cei pe care ii aducem pe lume, ii crestem, ii ajutam sa devina autonomi si uneori misogini? Nu e prea obisnuit termenul “filicid”. Paricid si matricid, mai treaca-merga. Daca vrem sa ne fie respectate: demnitatea, libertatea, siguranta, competentele, opiniile, diferentele, inseamna oare ca suntem in razboi cu cineva? Vrem sa lezam acelasi drepturi celor care ni le lezeaza pe ale noastre? Inseamna ca ne-am contrazice si am fi incoerente. Nu numai ca nu suntem de pe planete diferite, dar ne tragem si crestem unii din altii. Visez la o lume in care oamenii sa se traga si natural si cultural deopotriva din mame si din tati. La o lume in care acasa sa fim parteneri, iar in sfera publica parteneri si competitori egali. Probabil ca lumea noastra nu este inca asa, fiindca si femeile ii tin pe barbati foarte dependenti de ele in sfera privata, cum barbatii le tin pe femei dependente in sfera publica. Si dependentii se revolta. Femeile sunt si ele misandre (in reactiile lor mai ales private), nu doar barbatii misogini (in reactiile lor, mai ales publice). Consider ambele reactii infantile, imature, complexate.
Marea Dragoste-RevistaTango.ro: Te-ai luptat si tu, candva, cu aceleasi mori de vant, ai avut si tu abordari gresite, ai pornit, totusi, la vreun razboi?
MIHAELA MIROIU: Exclud termenul razboi, dar o sa spun cateva din experientele care mi-au facut deosebit de rau si pe care le-am depasit foarte greu. La 5 ani am urcat in clopotnita cu baietii clopotari. Bunicii au fost certati ca am spurcat locul, fetita fiind. A trebuit sa ma scutesc de sport in liceu si facultatate fiindca doi dintre profesori ne pipaiau mereu la ore. Am suferit tentative de viol: una ca studenta, din partea unui profesor in anul I de facultate si alta ca profesoara intr-o comisie de admitere. Am fost toata tineretea oripilata si speriata de exhibitionisti, de insi care te pipaiau in mijloace de transport, de obscenitatile pe care le auzeam la tot pasul. Imi placeau muntele si marea, dar nu puteam sa merg singura sau cu o prietena. Nu prea e posibila boema la feminin. Voiam sa devin filosoafa, dar unul dintre profesorii mei mi-a spus ca o femeie trebuie cel mult sa spere sa dactilografieze manuscrisele sotului filosof sau, in caz exceptional, sa conspecteze in locul lui lucrari secundare. Mai rau decat aceste cateva povesti reale este insa altceva: chiar am crezut ca e pacatos ca sunt fetita, chiar m-am intrebat ce am facut eu gresit de ma pipaiau, fluierau, porcaiau sau chiar asaltau fizic barbatii, inclusiv profesori si, mai grav decat grav, daca are dreptate profesorul care spune ca femeile nu pot produce cunoastere filosofica, ce caut eu la filosofie?
Pe la 35 de ani am inceput sa inteleg, via carti feministe, ca nu am de ce sa ma tem, jenez, complexez pentru ca sunt femeie, ca nu eu ca persoana sunt vinovata de toate mizeriile de mai sus si ca, pana la urma, fatalismul conditiei de femeie este complet gresit si foarte pagubos pentru femei si pentru barbati deopotriva. Mai tarziu (doar dupa 2-3 ani, de fapt), am renuntat la cochilia mea individualist-intelectualista si am inceput sa ies in arena publica impotriva acestui fatalism.
A existat totusi un spatiu care nu m-a suportat in realitate, desi m-a curtat uneori fatis: cel politic. Eram deja prea mult pentru lumea noastra, la fel ca si celelalte 40% femei lipsa din totalul scenei politice la nivel national.
Marea Dragoste-RevistaTango.ro: Cum sa facem sa gasim linia inteleapta intre noi si barbatii nostri – in iubire, in munca, in stiinta, in arta? Si daca o gasim, cum o pastram?
MIHAELA MIROIU: In ce ma priveste, eu chiar cred ca am gasit-o. Ca prietena, intodeauna. Ca sotie, mai tarziu, dupa ce ne-am luat fiecare asa cum suntem. In stiinta, noroc cu colegialitatea internationala si cu deschiderea lui Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom.
Dar o sa o carmesc spre sfaturi. Avantajul celor de 58 de ani care nu au trait la fara frecventa…
Linia inteleapta incepe prin a te respecta si pretui lucid pe tine insati. Daca reusim, atunci stim sa-i pretuim si respectam pe barbati asa cum sunt, nu cum am vrea noi sa fie, caci femei nu vor deveni. Le cerem mai multa empatie decat au si le explicam prea putin ce vrem. Trebuie sa mai stim ca numai pe noi ne putem iubi ca pe noi insine, pe ceilalti trebuie sa ii iubim ca pe ei insisi, nu ca pe o proiectie a fictiunii noastre. Partenerii nu sunt mame sau tati, trebuie sa fie parteneri activi in toate eforturile din casa. Si, in plus, sa stie sa te veseleasca atunci cand esti mohorat/a, sa te sprijine cand cazi, sa te aline cand suferi, sa se imblanzeasca reciproc, dar sa nu se domesticeasca niciodata, caci se vor plictisi. Si sa nu uite stropul de farmec de care avem nevoie ca de aer. Este de la sine inteles ca niciunul nu trebuie sa accepte un tratament nedemn care ii ucide personalitatea, ii ingradeste libertatea si ii face viata amara. Mai bine singur/a si liber/a decat singur/a si terorizat/a.
In munca. Stim ca femeile au mai ales munci de executante si sunt sistematic mai prost platite. Atata vreme cat nu protestam, lucrurile raman asa. O nedreptate neexprimata pare ca nu exista. Inca nu am invatat lectia apararii propriilor drepturi. Cum este greu sa faci asta de una singura, e nevoie de solidaritati: colege, colegi, persoane si organizatii care te pot ajuta. Altfel muncim mult, primim putin, iar painea si cutitul stau doar in maini barbatesti in loc sa fie impartite omeneste. Include aici si raspunsul in privinta artei si stiintei ca profesii. Dar mai adaug: am putea veghea mai atent la excluderile benigne sau maligne din rasplatile, fie ele si simbolice, in privinta realizarilor femeilor in stiinta si arta. Se potrivesc oare laurii stiintei doar pe capete barbatesti carunte? Vezi compozitia de gen a Academiei Romane si a premiatilor acesteia, de exemplu, sau Uniunea Artistilor Plastici, Uniunea Scriitorilor care, desi mai deschise, nu se lasa mai prejos. Sau poate, vorba primei pomenite in acest interviu, problema nici nu exista, iar Romania noastra mioritica este paradisul relatiillor de gen, insa feministele si feministii, in orbirea lor ideologica, nici nu au bagat de seama?
