Ne întrebăm foarte des de ce divorţează oamenii. O astfel de întrebare pulverizează răspunsuri cu duiumul: ea e geloasă, el infidel, ea nu suportă copiii lui din căsnicia anterioară, el nu se înţelege cu ai ei, fosta nevasta îl vrea înapoi, fostul soţ nu-i mulţumit de educaţia copilului, în noul context matrimonial, ea nu intră în bucătărie cu anii, el îşi face veacul prin cârciumi, ea cheltuieşte cât o întreprindere, el e zgârcit până la crampe, ea îşi aduce părinţii în casă, el se consultă prea mult cu mămica lui, ea are preocupări culturale, el doar sportive, el stă prea mult la serviciu, ea nu se simte fericită decât la coafor, el are prea multe delegaţii, ea nu crede ce spune el, el nu se ocupă de copii, ea se plictiseşte, el n-o mai iubeşte pe ea, nici ea nu-l mai iubeşte pe el…
Fotografie de Paul Buciuta
Oricum, cel mai nostim motiv de divorţ mi-a fost livrat de o mătuşa de-a mea, care locuia încă pe stradă copilăriei mele. De câte ori mă duceam pe la ea, îmi povestea câte ceva despre vecini: cine a făcut nuntă, cine a murit, cine a vândut casa, cine s-a certat cu cine. Într-o zi, numai ce-o aud: “Cică a divorţat George al birjăriței!” – pe femeie o chema Marcela, dar tatăl ei avusese trăsură şi lumea nu putea numi fiica unui birjar, altfel decât “birjăriță”. Da? De ce? “Nu ştiu, cică s-ar fi luat de la un mileu!…”. Ei bine, motivul colportat de vecini mi s-a părut demenţial! Sunt sigură că nimeni nu s-a mirat, important pentru ei era să cunoască motivul, restul nici nu mai conta.
M-am luat cu vorba şi, dacă nu mă opresc la timp, va trebui să schimb titlul! Aşa, unde rămăsesem? La întrebări… Păi, da! Că nimeni nu se întreabă de ce NU divorţează oamenii! Că sunt prieteni, cunoştinţe, colegi de serviciu, vecini, ei trăiesc în preajma ta, ştii multe lucruri despre viaţa lor de familie şi te cruceşti cum astfel de relaţii durează până la matusalemice vârste. Afli cu stupoare că ura poate fi un liant. Cunosc o familie care a sărbătorit de curând 50 de ani de căsnicie, prilej cu care şi-au făcut şi o poză împreună. Poza a avansat la rangul de tablou, care şade semeţ pe un perete, în cel mai vizibil loc, de oriunde te-ai uita. Cine intră în casă n-are scăpare, e musai să comenteze frumuseţea cuplului şi să tămâie cu felicitări şi urări de viaţă lungă. Asta, în situaţia în care toţi ştiu că “fericiţii” soţi doar nu s-au spintecat cu topoarele, de bine ce se înţeleg!
Cunosc cupluri care se ceartă non-stop. De la problemele financiare, până la ordinea farfuriilor în suportul de vase, de la alegerea destinaţiei de vacanţă, până la cuierul de pe hol, care trebuie schimbat, ba nu, ba da, ba nu… Niciodată aceşti oameni nu s-au gândit să se despartă. El spune c-o iubeşte, ea că nu poate trăi fără el. Ai zice că opiniile lor, aflate mereu în contradictoriu, le fac viaţa mai alertă, mai suportabilă, mai adevărată…
Alţii rabdă adulterul, cu pioşenia cu care te rogi la icoane. S-ar părea că aberaţia aceea care turuie prosteşte “tot acasă vine” încă funcţionează! Cu cât e minţit mai des, înşelatul (partea vătămată, cum ar veni) e mai hotărât să ţină cu dinţii de relaţie.
Există cupluri taciturne, formate din parteneri care nu-şi vorbesc decât monosilabic. Pe niciunul nu-l interesează viaţa celuilalt. Fiecare dospeşte în tăcerea gândurilor lui. Ha-ha! Mi-am amintit de un astfel de cuplu… Ea spunea mereu că el este extrem de serios şi că n-are cum să nu-i respecte tăcerile. Numai că, după ce el a plecat să tacă în cer, ea găseşte un dulap plin cu scrisori de dragoste adresate altor femei. Citindu-le, văduva îndurerată îşi dă seama că partenerul ei de-o viaţă a iubit cu patimă, a suferit din dragoste, a fost fericit lângă alte femei… Dar nu a renunţat la ea – la această conluzie a ajuns, recunoscătoare în veci pentru statornicia lui casnică!
Şi, totuşi, ce-i leagă pe oamenii care nu au nimic în comun? Comoditatea? Încăpăţânarea? Teama de singurătate? Rutina? Nepăsarea? Lehamitea?
Sau, poate, dezamăgirea unei alegeri greşite? Frică de bătrâneţe, neîmpărţită cu nimeni? Vocaţia stereotipiilor? Gândul amăgitor al unor schimbări târzii?
Sunt tentată să cred că mulţi dintre noi nu avem curajul să ne rupem la timp dintr-o relaţie toxică sau amânăm ruperea, până obosim să ne facem planuri de evadare. Când te obişnuieşti cu o viaţă de compromisuri, nu-ţi mai dai seama că viaţa trece val-vârtej pe lângă tine. Şi, te gândeşti, uneori, străin în tine însuţi: “Poate că am murit de mult şi nu mi-am dat seama…”.
