Nichita Stanescu – Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:
iau in serios iarba,
iau in serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana intamplatoare la mana
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de intamplare
mi s-a tras marea intelegere
pe care-o am pentru Ulise – si
admiratia ce i-o port
barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina
un pamant pustiu, rotindu-se
in jurul soarelui…
(Poate fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Imi place sa rad, desi
rad rar, avand mereu cate o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de a descoperi
harta universului in expansiune,
in timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau, vechi,
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

|mi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipsita de satisfactii,
e un poem inchinat pacii.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii,
magnetic, timpul, clipita cu clipita,
gandurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung, iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
intre doua batai ale inimii mele,
ca intre Tigru
si Eufrat.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964