S-a remarcat pentru profesionalism pretutindeni pe unde a trecut – ca jurnalista, ca ofiter de presa, ca purtator de cuvant al Guvernului. In prezent, Oana Marinescu conduce vizionar propria agentie de comunicare, OMA Vision, si schimba fata lumii prin proiectele pe care le demareaza curajos. Dincolo de izbanzile incontestabile ale carierei sale, Oana este un om cumpatat si intelept, o mamica exemplara, o prietena pe care te poti baza.
Alice Nastase Buciuta: Oana, ce spuneai ca vrei sa te faci cand vei fi mare si cat din visul de atunci s-a implinit?
Oana Marinescu: Spuneam ca vreau sa ma fac multe. Am avut intotdeauna foarte multe idei, de fapt. Dar visul meu cel mai mare a fost sa scriu. Si scriu. Probabil ca acesta este firul rosu al evolutiei mele, ca om si ca profesionist: am scris intotdeauna foarte bine si cu o placere enorma. Cred in puterea cuvantului. Mi se pare ca are o forta magica, in sine. Cred in puterea povestilor, a simbolurilor, a interpretarilor. Asa ca, orice am facut in viata profesionala, esenta a fost ca am scris. Apoi, cand am crescut, am vrut sa ma fac actrita. Imi place teatrul foarte mult. Modul in care povestile prind viata pe scena, in mod unic si irepetabil de fiecare data, mi se pare fascinant. Dar voiam si sa schimb lumea si sa incep cu Romania. Era inceputul anilor 90 cand aveam aceste vise, asa ca era normal. Voiam sa pun umarul, sa contruiesc, sa indrept, iar solutia pe care o vedeam atunci era sa devin ziarista. Asa ca am dat la stiinte politice – mi-a placut foarte mult filosofia si cu precadere filosofia politica – si in anul I am intrat in presa, la un cotidian central. Aveam 19 ani, energie si nu prea stiam cum e viata. Am inceput sa o descopar in transee, concomitent cu intelegerea teoretica a ce inseamna organizarea politica a unei ”cetati”.
La teatru merg in continuare cu placere, dar locul meu ramane pe scaun, printre spectatori. Si scriu in continuare: articole, proiecte, materiale, analize si am inceput sa-mi incerc mana si cu proza. Ce va iesi de aici, vom vedea.
Marea Dragoste / Tango: Care a fost primul tau job si care a fost traseul pana la prezentul in care te gasim ca suflet, minte si trup al OMA Vision?
Oana Marinescu: Primul loc de munca cu norma intreaga a fost la cotidianul ZIUA, la 19 ani. Am intrat pe usa intr-o dimineata, am mers la seful Departamentului de Politica Interna, Catalin Pena, si i-am spus ca vreau sa ma fac reporterita. Tin minte si acum uluirea din ochii lui, dar ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a dat o sansa. Eu nu am irosit-o, e drept. Au urmat patru ani de presa scrisa, din 1996 pana in 2000. In 1998 am schimbat echipa si am mers la Ziarul Financiar. In toamna anului 2000 a fost un adevarat punct de cotitura pentru cariera mea: m-am angajat temporar la Ambasada Marii Britanii la Bucuresti. Pot spune ca aceasta experienta profesionala m-a marcat profund. Contactul cu o cultura diferita, performanta intr-un context institutional riguros, trecerea de pe o parte a baricadei (presa) pe cealalta (institutia, mai precis Guvernul Britanic), descoperirea comunicarii institutionale, a diplomatiei publice, a afacerilor publice – toate acestea m-au fascinat efectiv si mi-au marcat evolutia profesionala ulterioara. Mi-a luat sase luni sa fac trecerea de la abordarea jurnalistica la cea institutionala, dar si aceasta experienta mi-a dat cateva lectii de viata importante. Cred ca o mare capcana pentru un jurnalist si pentru orice adult, in general, este sa ramana prizonierul propriei sale perspective si sa nu poata intelege alte unghiuri de abordare a unei situatii. Eu mi-am dezvoltat aceasta abilitate in mod intens in acea perioada. Si tot atunci m-a izbit ce inseamna responsabilitatea publica a unei institutii si responsabilitatea mea de angajat al unei institutii publice, chiar daca la un nivel ierarhic mic. A urmat o scurta perioada de free lancing, atunci cand am ajuns la concluzia ca nu mai am nimic nou de invatat la Ambasada, in 2004. In aceasta perioada am lucrat si in echipa de campanie electorala a Aliantei DA. De aici a urmat o alta schimbare radicala si pe care nu am avut-o in plan: in urma unui interviu, premierul Tariceanu, proaspat numit in functie la acel moment, m-a numit purtator de cuvant al Guvernului. Am acceptat aceasta functie pentru ca voiam in continuare sa schimb lucrurile in bine in Romania si pentru ca eu cred ca avem cu totii datoria unui serviciu public, in interesul comunitatii. Am dezvoltat proiecte ca sa transparentizez Executivul si munca institutiilor, am contribuit la consolidarea libertatii de expresie din Romania, desi eu eram ”omul Guvernului”, atat prin modul in care am dezvoltat relatia cu presa in activitatea de zi cu zi, cat si prin reglementarea publicitatii de stat intr-un mod transparent, in colaborare cu societatea civila, am pus accent pe responsabilitatea institutiilor de a da informatii publice cetatenilor, ONG-urilor, presei. Eu cred ca institutiile au datoria de a comunica, de a informa, de a raspunde pentru ceea ce fac. Am aplicat aceeasi politica de deschidere, de comunicare si de reformare a unor practici anchilozate si ineficiente si cand am intrat in Ministerul Afacerilor Externe, in martie 2008, ca director general pentru diplomatie publica. In fine, din iulie 2010 am pornit pe drum pe cont propriu, cu firma mea, OMA VISION. Am inceput singura, cu un laptop si cu un birou si dorindu-mi sa fac doar proiecte care imi plac si care ma reprezinta. Dau ceva din mine – uneori foarte mult – in fiecare proiect in care ma implic si atunci este important pentru mine, pentru echilibrul meu interior, sa fac lucruri pe gustul si dupa valorile mele. Si fac in continuare proiecte care aduc schimbare in societate, care au o contributie la spatiul public, respectand setul meu de valori.
Marea Dragoste / Tango: Ce s-a schimbat in tine ca profesionist, trecand prin aceste etape? Ce ai invatat sa faci si sa nu faci?
Oana Marinescu: Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat este cat de importante sunt valorile in activitatea profesionala. Inteligenta nu este suficienta, teoria nici atat. Fara valori, inteligenta poate fi o arma letala. In comunicare, acest lucru este si mai adevarat. Daca vrei sa ai monopol asupra spatiului public, iti organizezi comunicarea intr-un anumit mod, care pentru tine poate fi favorabil – cel putin pe termen scurt -, dar face rau unei societati si democratiei. Am invatat asadar sa spun ”NU”. Sunt lucruri pe care eu nu le fac din principiu in meseria mea. Inainte sa dau raspunsul premierului Tariceanu, la propunerea de a fi purtatorul de cuvand al Guvernului, am negociat cu el principiile etice ale colaborarii noastre, care au inclus corectitudinea comunicarii si refuzul de a ”cumpara” presa. Am toata aprecierea pentru ca de-a lungul colaborarii noastre, ne-am putut respecta amandoi aceste principii.
Apoi am invatat ca este important sa lupti pentru idealurile tale. Oamenii care fac diferenta intr-o societate nu sunt cei care tin copertile revistelor si ale ziarelor, ci oamenii care construiesc proiecte si schimba realitatea, contextul de viata. Ceea ce nu inteleg multi este ca fiecare dintre noi are un impact asupra societatii si de noi depinde daca el este mai mic, sau mai mare. Noi alegem daca ramanem niste rotite intr-o masinarie sociala, sau preluam initiativa si actionam. Si nu trebuie sa fii mare sef ca sa schimbi. Daca in comunitatea ta mica reusesti sa faci ceva bun, din care sa se bucure si ceilalti, atunci este bine, ai facut bine. Asa se schimba lucrurile, de la mic la mare.
Am invatat ca atunci cand vad o problema sa caut solutii pentru a o rezolva si sa cred ca o pot rezolva. Am invatat sa cred in mine, in forta mea profesionala.
Am invatat sa nu cer inainte de a da. Si la ZIUA si la Ambasada Britanica am lucrat mai intai pe pozitii nesigure: ca intern la ziar, ca angajat temporar in cadrul misiunii diplomatice. In trei saptamani, confirmandu-mi valoarea, am fost angajata la ziar, iar la Ambasada nu numai ca mi-au permanentizat postul, dar am ajuns sa coordonez biroul de presa. Si in functiile publice am procedat la fel: am muncit si nu am cerut privilegii. Adica am dat si nu am cerut. Si asa mi se pare normal sa fie: intr-o functie publica ai o datorie publica de indeplinit.
Am invatat apoi sa lucrez cu oameni diferiti, care au interese diferite, perspective diferite. Am reusit sa angrenez astfel de oameni in proiecte care pentru multi pareau imposibil de realizat. Am invatat asadar sa fac posibil ceea ce ceilalti cred ca e imposibil. Asa am ajuns la sloganul firmei mele: noi facem ”proiecte cu viziune” si asta ne face diferiti pe piata.
Am invatat ca doar invatand pot sa cresc. Si nu ma pot opri din invatare. La propriu, chiar daca nu sunt si nu am fost o tocilara. Din contra. Ma duc spre domenii noi si descopar cu curiozitate, fac conexiuni, dezvolt idei si abordari. Mi se pare fascinanta aceasta resursa regenerabila a inteligentei, creativitatii si deschiderii catre nou.
Altfel, tehnic vorbind, am invatat sa fac totul: de la lucrurile mici, la cele mari. Nu-mi cade rangul daca aranjez scaunele pentru un eveniment, chiar daca eu stiu ca munca de finete – analiza, strategia, mesajul, conceptele – le-am realizat eu si ele sunt cele care fac diferite proiectele mele.
Am invatat ca proiectele mele ma definesc si spun despre mine lucruri pe care eu poate nu as reusi sa le exprim in mod direct. Si de altfel nici nu prea am timp sa vorbesc despre mine.
Marea Dragoste / Tango: Cum alegi proiectele in care te implici?
Oana Marinescu: Asa cum am spus, trebuie sa-mi placa, sa ma provoace, sa aiba un impact pozitiv in societate si sa fie in consonanta cu valorile mele. De asemenea, trebuie sa pot sa le implementez respectand valorile mele. Sunt lucruri pe care efectiv nu le fac si imi anunt clientii dinainte sa semnez contractul. Este important sa am o colaborare buna cu clientii mei – de fapt ajungem sa fim parteneri, colegi si trecem impreuna prin toate etapele proiectului.
Apoi m-am implicat in fiecare an in proiecte pentru imaginea Romaniei, pentru ca am si experienta si specializare in diplomatia publica, precum si pentru ca eu chiar cred ca trebuie sa investim cu totii in acest domeniu, ca sa ne fie mai bine ca societate. Cred ca avem o nevoie reala sa invatam sa fim mai putin egoisti. Cu totii avem interese personale si este normal sa fie asa, dar e important sa invatam sa ne punem limite si sa dam voie si celorlalti sa fie, sa existe, sa se simta bine, precum si sa ne dam voie sa fim impreuna cu ceilalti, intr-o comunitate. Doar asa putem creste ca societate. Altfel, fugim ca niste lupi singuratici si ne este frica sa colaboram, sa facem echipa, sa impartasim, sa recunoastem meritele celorlalti. Lupii acestia sunt cei care se bucura cand mor caprele vecinilor.
Marea Dragoste / Tango: Mai concret, cum ai ales participarea ta la Copiii fara etichete? Ce ti-a placut la acest proiect?
Oana Marinescu: Acest proiect exista in forma aceasta pentru ca asa l-am creat eu, pe baza unui brief primit de la Salvati Copiii si datorita unei cooperari excelente cu echipa acestei organizatii extraordinare. Am creat strategia, mesajul public, conceptele si coordonez acum implementarea strategiei. Este un proiect foarte mare si sunt bucuroasa ca am aceasta experienta. Cred ca violenta impotriva copiilor este o tema extraordinar de importanta pentru societatea noastra. Suntem o societate agresiva, in care oamenii mai degraba se cearta decat sa comunice si sa colaboreze, sau culpabilizeaza mai degraba decat sa inteleaga, sau spun ”nu pot” mai degraba decat ”hai sa incerc”. Suntem o societate atomizata, in care oamenilor le este frica sa actioneze si sa reziste unor situatii abuzive. Suntem o societate in care respectul pentru semeni este strivit intr-un val de furie, iar demnitatea persoanei este un principiu cvasi-inexistent. Cred sincer ca aceasta situatie se datoreaza nu doar comunismului si istoriei noastre violente, ci si violentei educationale. Daca un copil este batut, umilit, neinteles, atunci cand el este ca un burete care absoarbe experiente ca sa invete, atunci el asta va face ca adult, sau va functiona cu imperfectiuni generate de suferintele psiho-emotionale cauzate de traumele din copilarie. Copiii nostri simt enorm. Cred ca invatarea emotionala premerge invatarea cognitiva, iar daca noi le jucam in picioare trairile, este ca si cum am omori ceva din ei: le omoram dezvoltarea normala, le taiem aripile. Desigur, unii au capacitatea sa-si revina, dar cu ce pret? Cu cata suferinta? Oare n-ar fi putut sa faca altceva cu viata lor? Setam destine in copilarie, iar pentru mine acest lucru inseamna enorm.
Marea Dragoste / Tango: Dar despre Festivalul George Enescu ce poti sa imi spui? Cum va creste, anul acesta, avandu-te pe tine alaturi?
Oana Marinescu: Cred ca mai bine vorbim dupa Festival despre cum va creste el in acest an, pentru ca ritmul schimbarilor este uluitor. Am venit cu o strategie de comunicare noua, care deschide Festivalul catre publicul larg si care sa-i dea consistenta ca brand cultural de tara. Am valorificat tot ce s-a facut bun in trecut – nu-mi place sa sterg cu buretele, ci sa asigur continuitate unor idei bune – si in acest sens vreau sa recunosc talentul echipei de creatie a Festivalului, formata din Ioana Gheorghiu si Robert Blaj, precum si talentul si experienta manageriala a directorului executiv al Festivalului, Mihai Constantinescu. Sunt oameni care nu se vad, dar fara de care nimic nu ar fi la fel ca acum. Vrem ca pe perioada Festivalului sa transformam Bucurestiul. Si ii invitam pe toti cei care s-au saturat de gri si de rutina sa intre in aceasta magie a Festivalului Enescu. Spatii din centrul capitalei vor fi reinventate cu ajutorul unor instalatii de arta urbana, iar ritmurile orasului vor fi schimbate, nu doar prin concerte, ci si prin activitati noi in aceste zone. Vom pune la dispozitia celor care vor sa intre in magie diverse vizualuri prin care sa arate ca Festivalul este si al lor. Pentru ca Festivalul Enescu este o valoare publica, apartine tuturor. De asemenea, vom promova valori care contribuie la consolidarea unei comunitati. ”Bucurestiul creativ” pe care il vom crea cu ajutorul partenerilor nostri va fi o declaratie publica pe care romanii o vor afirma despre cum sunt ei – spirite vii si creative, care au valori – ca raspuns la lucrurile rele care se spun despre ei si uneori le spun ei insisi despre ei. Pentru mine Festivalul Enescu din acest an echivaleaza cu un adevarat experiment social. Nu avem resursele financiare de care am avea cu adevarat nevoie pentru a implementa acest proiect, dar compensam prin creativitate si prin angrenarea unor energii din societate. Exact ceea ce cinicii incearca sa ingroape.
Marea Dragoste / Tango: Te-am intrebat despre primul job, sa indraznesc sa te intreb si despre prima dragoste?
Oana Marinescu: Sunt un om ca toti oamenii, dar trairile mele intime prefer sa mi le traiesc in spatiul meu privat.
Marea Dragoste / Tango: Atunci te intreb despre primul – deocamdata – copil al tau. Cum ai luat decizia sa devii mamica, desi erai intr-un punct important al carierei?
Oana Marinescu: Am devenit mama atunci cand am fost pregatita sa fiu mama. Nu cred ca maternitatea este o piedica in evolutia profesionala, chiar daca aduce cu sine unele restrictii, atunci cand chiar aloci timp copilului si asumi responsabilitatea de a-l creste si de a-l educa. Am simtit ca sunt insarcinata inainte de a primi vestea si m-am bucurat. L-am iubit pe copilul meu de cand am avut aceasta traire in mine si nimic nu s-a schimbat de atunci. Altfel, m-am informat, am citit foarte mult, stiam exact ce se intampla in fiecare saptamana de sarcina. Din fericire, am avut o sarcina usoara si am lucrat intens pana in luna a 7-a. Insa da, recunosc, oricat ai citi, experienta in sine a nasterii si a maternitatii nu poate fi redata in teorie. De aceea, cred ca ar fi importante adevarate campanii de educare a tinerilor parinti in legatura cu ce transformari se produc dupa nastere, pentru a-i pregati sa faca fata neasteptatului. La fel cum cred ca este nevoie de dezvoltarea unui sistem de sprijin pentru tinerele mame in spitale si in comunitate. Frica de a nu face ceva rau in relatia cu copilul, trairile foarte puternice, schimbarile hormonale pot duce la situatii dramatice, daca sunt tratate cu indiferenta de cei din jur, atat in sistemul medical, cat si in familii si societate.
Marea Dragoste / Tango: Cum a fost nasterea, cum au fost primele luni de acomodare cu puiul tau?
Oana Marinescu: Nasterea a fost pentru mine o experienta initiatica, neegalata pana acum. Am inteles atunci sensul vietii. Acolo, pe masa chirurgicala. Asa ca darul a fost dublu, miracolul a fost dublu: am dat viata si am inteles si ce trebuie sa-i dau copilului meu si mie mai presus de orice – iubire pura, neconditionata. Apoi a trebuit sa invat cum sa fac asta. Dar acesta este un drum pe care inca il parcurg, invat zi de zi, impreuna cu el, cum sa fac ca lucrurile sa fie bine.
Marea Dragoste / Tango: Esti o mamica singura? Cum imparti bucatile de viata profesionala cu cele de mamica?
Oana Marinescu: Da, sunt o mama singura si cred ca poti creste echilibrat un copil in acest mod. Dar managementul timpului, al energiei si al situatiilor dificile este cu adevarat o provocare. Solutiile imi vin adesea de la fiul meu, tocmai pentru ca avem o comunicare foarte buna si am invatat sa-l ascult.
Marea Dragoste / Tango: Ce inveti, ce ai invatat pana acum de la copilul tau?
Oana Marinescu: Primul lucru pe care l-am invatat a fost sa privesc viata cu ochii unui copil. Ma uit la experiente, situatii, locuri prin prisma lui, ca sa pot intelege si anticipa ce i-ar putea crea dificultati sau bucurii. Am invatat sa explic foarte bine si cu cuvinte simple, sau sa creez povesti care il fac sa inteleaga lumea. Am invatat sa recunosc cand sunt obosita si sa-mi dau voie sa iau o pauza, ca sa-mi revin. Am invatat sa ma cunosc pe mine, sa ma descopar si sa ma inteleg intr-un mod cum n-am mai facut-o pana acum. Am invatat sa transmit mai departe valori. Daca ma intreba cineva inainte ”Cum poti sa-l inveti pe un copil ce e binele si ce e raul?”, nu as fi stiut sa raspund. Acum constat ca asta fac. Si ma bucur. Am o senzatie de putere uluitoare. Aceasta reconfirmare a importantei valorilor in viata noastra mi se pare o experienta fundamentala pentru destinul meu, pentru ca ea s-a produs intr-un moment cheie. Nu am invatat sa fiu o gospodina in sensul clasic. Dar fiul meu e mai fericit cand iesim pe munte, decat cand incerc eu sa gatesc ceva in bucatarie.
Marea Dragoste / Tango: Dar tu ce il inveti in speranta ca va avea o viata fericita?
Oana Marinescu: Il invat sa se iubeasca pe el insusi, pentru valoarea care este el in sine – o valoare pura – si sa faca bine indiferent de situatie, sa faca alegeri si sa fie constient de consecinte si responsabilitati. Il invat sa fie liber, sa se ridice atunci cand cade, sa aiba incredere in el si sa nu se dea batut. Cred ca fericirea nu este o destinatie finala, ci o stare de spirit.
Marea Dragoste / Tango: Unde crezi ca gresim sau ca putem gresi, ca adulti, atunci cand ne proiectam viata prin si pentru copiii nostri?
Oana Marinescu: Cred ca este gresit sa ne proiectam viata prin si pentru copiii nostri, pentru ca i-am incarca prea mult pe ei. Sa-ti pui tu viata ta toata pe umerii copiilor inseamna sa ceri de la ei ceea ce nu ti-ai dat tu. Este o forma de egoism si de slabiciune, mascata cu dragostea parinteasca. De aceea, chiar daca eu dau enorm copilului meu si el este mai presus de orice in viata mea, am creat un spatiu de libertate personala a mea, in care incerc sa ma implinesc pe mine, prin propria mea forta. In oglinda, asta inseamna ca i-am dat lui un spatiu de libertate personala , in care poate sa creasca, sa se dezvolte, sa-si urmeze visele. Nu astept sa ma implinesc din el si prin el. Pentru el, eu vreau sa fiu prietena lui cea mai buna si un ghid pe drum, un instructor de zbor. Iubirea mea pentru el este neconditionata. Stiu ca la un moment dat el o va lua pe drumul lui si il pregatesc ca, atunci cand va fi decolarea, sa fie un pilot bun. Cred ca e important sa-i invatam pe copiii nostri sa zboare si sa-i lasam sa zboare. Maternitatea m-a facut sa descopar viata din alta perspectiva, una noua, profunda, uluitoare, zdruncinatoare chiar. Dar nu m-a transformat in stapana vietii copilului meu.
Marea Dragoste / Tango: Esti, inca, vreodata, copil?
Oana Marinescu: Da, copilul din mine este in mine. Am o conceptie non-lineara a timpului. Cred ca toata viata noastra este in noi si in functie de situatie iese la suprafata un timp, sau altul. Iar cand ma joc cu fiul meu, uneori suntem cam pe-acolo, la aceeasi varsta, amandoi. Am ajuns in timp la convingerea ca orice s-ar intampla si oricate riduri as avea la batranete, in inima mea eu nu voi imbatrani. Am trecut prin acele experiente de viata care m-au facut sa aleg si sa resping ranchiuna, ura, incrancenarea si care mi-au dovedit ca valorile mele fac parte din mine, nu sunt o eticheta exterioara, o fatada. Si chiar daca mai am de rezolvat lucruri, le vad ca parte din viata si din procesul meu de transformare ca om. Asadar sunt un om linistit ca-si va pastra umanitatea pana la adanci batraneti si nu se va acri. E important ca atunci cand ti se zbarceste pielea sa stii ca ai sufletul tanar si bogat.
