Într-o viață în care cea mai de preț dorință a oricărui părinte este aceea de a-și ajuta copiii să zboare către o viață fericită – sau măcar să-i lase să-și exerseze singuri plutirea către mâine – cu toții căutăm răspunsuri, mentori, pedagogi care să ne ajute să înțelegem cum funcționează miraculoasa relație dintre copii și părinți, dintre copii și școală, dintre profesori și cei care își pun destinele în mâinile lor. Creatoarea unei extraordinare școli particulare în Călărași, a site-ului Vocea Părinților și susținătoarea celor mai căutate workshopuri și conferințe pe teme de educație, Oana Moraru, a fost speaker și la evenimentul „Liber la educație sau educație la liber” care a avut loc pe 11 iunie 2017, dar a fost și interlocutoarea noastră pentru un dialog a cărui valoare trece mult dincolo de întâlnirea de față. Căutați-o pe Oana Moraru, mergeți s-o vedeți, citiți-o, ascultați-o, urmați-o, pentru că, după întâlnirea cu ea, vor urma nenumărate revelații ale binelui în viețile voastre și ale copiilor voștri!
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce fel de elevă ai fost, Oana? Cum îți amintești de experiența primilor ani de școală?
Oana Moraru: Țin bine minte totul din școală: și cum miroseau clasele, și cum atârnau panourile de pe pereți, și cum îi stătea părul învățătoarei mele, și cât de reci se simțeau mesele din laboratorul de chimie, cât de lungi îmi păreau deschiderile festive și cât de intense pauzele în care ne înghesuiam la țâșnitoarea de apă de la intrare.
Am învățat mereu, mi-am făcut temele la linie, am câștigat 5 premii I naționale la olimpiadă. Am trecut prin școală cu stomacul strâns, cu sentimentul că valoarea mea de om depinde de cât reușesc să confirm de la o zi la alta. Am crescut cu aversiune și rușine față de greșeală; ani la rând mi-a fost teamă, și în viața mea de după școală, să nu mi se reproșeze ceva, să nu fiu judecată strâmb, să nu dezamăgesc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cât din lucrurile pe care le-ai trăit atunci și-au pus amprenta iremediabil asupra ta- în sensul bun, în sensul rău…
OANA MORARU: Îmi amintesc prima corectură cu roșu a învățătoarei mele într-o dictare de clasa I, când am uitat o virgulă după vocativ. Mi-a desenat-o în caiet supredimensionată, apăsată nervos și cu reproș. Virgula aia m-a urmărit până târziu, în viață.
Din fericire, într-altă zi, mult mai târziu, profesoara noastră de desen din gimnaziu ne-a pus să desenăm un peisaj de iarnă numai în culoarea verde. Din momentul acela am înțeles că un lucru poate fi simultan și opusul lui, că am libertatea să ies din dogme, că simt bucurie când traversez dincolo de evidență.
Cred că anii de școală sunt un proces de arhivare alternativă a unor emoții luminoase și a unor trăiri nefericite, sub impactul profesorilor de tot felul, din care ieși, tencuit pe dinăuntru, fie cu încredere în tine și optimism, fie cu lehamite și neputință. La mine, adunarea asta a dat pasiune – una care cred că vine, în primul rând, din faptul că doi sau trei profesori au văzut ceva în mine și mi-au spus-o. De aici a venit salvarea mea personală, pentru că, altfel, am trecut prin școală tare încordată.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai știut dintotdeauna că vei face o carieră în educație?
OANA MORARU: Subconștient, alegerea mea a pornit de la mama, dintr-un instinct de răzbunare. Educatoare fiind, mama era plină de idei neîmplinite în clasă, pentru că directoarea grădiniței de atunci era un om rigid, arogant și dominator. Am petrecut ani de zile asimilându-i frustrările, minunându-mă la câte lucruri ar putea face ea dacă ar avea puțină libertate.
Cu toții suntem condiționați la nivel subconștient de părinții noștri. Eu am preluat energia asta a mamei și am știut mereu că voi lucra în școli și nu oricum, ci cu intenții transformatoare. Am simțit asta realmente și în Liceul Pedagogic, când făceam asistențe la clasele învățătoarelor cu experiență, de la care se presupunea că învățăm meserie. Mă revoltau de atunci tehnicile de control și manipulare a copiilor, prețiozitatea și aerul superior al celor de la catedră.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar o asemenea carieră în educație ai știut că vei face, prin asta vrând să subliniez acest nivel de excelență la care ai ajuns, într-un fel care te-a preschimbat aproape într-un guru, la conferințele căruia părinții se înghesuie în căutarea răspunsurilor?
OANA MORARU: Nu. Până acum doi ani nu m-am gândit decât la bucuria de a avea o școală în care pot pune idei și suflet, în sfârșit, așa cum am tot visat. Am făcut din întâmplare școala asta în Călărași, unde încă învățământul public este tare jos, cu multe metehne exact ca pe vremea anilor mei în bancă. M-am apucat într-o zi să scriu cu furie despre cum arată holurile unei școli din orașul meu: brâul bej, mirosul acru, lucrările copiilor expuse sus de tot, aliniate inginerește la panou, dictoane despre valoarea muncii, biroul mare al directorului care nu comunică decât conform programului de audiență. După asta mi-a sărit multă lume în cap, cu acuze că aș încerca să vând școala mea privată aruncând cu noroi, comparativ, în școala publică. De aici s-a pornit tăvălugul – am început să spun lucrurilor pe nume, convinsă fiind că țara asta e ridicol de orbită și incapabilă să își iubească altfel copiii. De aici au început și întâlnirile mele cu oamenii care gândesc la fel sau au nevoie de îndrumare. Știu bine, din liceu, metodica predării – lucru care mă ajută enorm să formez dascăli, să intuiesc nevoile unui copil și să le comunic părinților. Am adăugat la asta multe luni de lucru și de vizită în afară, la școli de tot felul și multe ore pe zi de predat la clasă, cu copii de la 2 la 17 ani. Lucru pe care îl fac inclusiv astăzi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care sunt pașii cei mai importanți care te-au ajutat să ajungi până aici?
OANA MORARU: S-a combinat ceva talent la scris și Facultatea de Litere cu formarea metodică foarte bună din liceu și pasiunea moștenită de la mama. S-au adăugat la ele schimburi de experiență cu școli din afara țării și șansa de a fi lucrat, încă din 1997, într-o școală privată care ne-a dat mână liberă, staff-ului de atunci să creăm, să inovăm. Ce mă fascinează nu e educația în sine, ci capacitatea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a interveni asupra creierului și a conștiinței umane în mii de moduri, participând practic, la un permanent act de creație. Nu văd ceva mai satisfăcător și pasionant pe lumea asta.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar lucrurile cel mai importante pe care le-ai învățat?
OANA MORARU: Cel mai important lucru l-am învățat târziu, după 40 de ani, când am început să-mi dau libertatea să trăiesc fără să-i mai pun pe alții ca prioritate, ci pe mine. Am învățat că noi, oamenii, putem realmente controla ce gândim, putem alege ce simțim, cum alegem hainele de dimineață. Am realizat într-o zi cum mintea ne trăiește pe noi, cum alergăm ca șoriceii pe rotița gândurilor, cum nu știm să conștientizăm ce simțim și cum ne lăsăm pradă biologiei și culmea, ne simțim și victime pentru asta.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ți-a venit ideea să faci o școală, cât de greu a fost și ce este diferit la școala ta față de toate celelalte școli din țara noastră?
OANA MORARU: Am trecut odată prin Dobrogea, în goana mașinii, pe lângă o clădire de școală părăsită, într-un sat sărac. Mi-a venit atunci filmul ăsta în minte: că o să intru într-o clădire ca aceea, o s-o umplu cu copii și o s-o fac să vibreze ca nouă. După 10 ani, un prieten din Călărași, asociatul meu de astăzi, m-a sunat să îmi arate în oraș o construcție identică, tare căzută. M-am hotărât să mă mut înapoi, acasă, deși locuiam deja de 20 de ani în București. Doar pentru că am trăit acest deja-vu, lucru care, de altfel, mi s-a mai întâmplat de câteva ori între timp, cu alte decizii sau alegeri.
Diferit este că îmbinăm starea de bine și recunoaștere a nevoilor fiecărui copil cu o presiune benefică, de scoatere a fiecăruia din zona lui de confort. Am reușit să formăm profesori tare dedicați, creativi și interactivi – oameni care n-au viață împreună numai la serviciu, ci și după. Suntem o familie, ne înțelegem din priviri, nu judecăm niciun copil, dar nici nu lăsăm pe nimeni în urmă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Copilul tău a avut noroc să te aibă mamă- din perspectiva felului în care ai ajutat-o pe fiica ta să se raporteze la educație și la cerințele școlii?
OANA MORARU: Singurul noroc adevărat al copilului meu este că am pe dinăuntru un mușchi interior tare antrenat cu alți copii – acela de a nu reacționa la furie, de a nu face proiecțiile fricii mele asupra ei, de a nu folosi autoritatea fără conectare adevărată și coparticipare în decizii. Cu alte cuvinte, sunt cu ea mai calmă, mai liberă, mai fără judecăți, mă bucur pur și simplu de prezența ei, fără agende personale.
Un om care se pregătește atât de mult ca tine în plan profesional trebuie să facă sacrificii în plan personal? – sau nu accepți ideea de sacrificiu? Cât de împlinită/mulțumită ești ca mamă, ca soție, ca fiică, ca soră etc…
OANA MORARU: Am tot jonglat și cu planul personal, și cu cel profesional, până am simțit că scap bilele din mână. Atunci mi-am dat seama că nu se pune deloc problema așa – cum să faci slalom printre momentele și datoriile zilei, ci cum să îl trăiești pe fiecare, doar în prezent, ca și cum ar fi cel din urmă. Mi-ar fi jenă de mine să spun că m-am sacrificat pentru ceva sau cineva; e ca și cum aș spune că m-am fracturat cu bună știință de la starea mea de a fi cu mine. Tot ce trăim este exact gara prin care trebuie să trecem la un moment dat ca să fim ceea ce suntem mereu: cea mai bună variantă a noastră cu putință, la momentul de acum. Mă simt tare împlinită numai cu realizarea asta.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dacă ar fi să ai la dispoziție doar trei minute pentru o prezentare și o sală cu un milion de părinți care așteaptă să afle ceva esențial care să le schimbe în bine relația cu copiii lor, ce le-ai spune în doar câteva minute?
OANA MORARU: Că noi, oamenii, suntem ființe emoționale care gândesc. Nu ființe gânditoare care și simt. Că din emoție, din contactul cu noi înșine, cresc gândurile bune, acelea care ne călăuzesc să ne creștem copiii, fără să avem nevoie de tehnici, soluții, practici sau proceduri.
Ne pregătim pentru intrarea în vacanță… Ce să le spunem copiilor noștri că trebuie să facă în vacanță, dincolo de ceea ce aleg ei singuri să facă? Insistăm cu temele, cu lecturile obligatorii, cu exercițiile suplimentare?
OANA MORARU: Eu aș insista să creăm zile care conțin toate nișele de nevoi umane: de conectare, de predictibilitate, de importanță, de relevanță, de siguranță, de apartenență, de noutate. Din fiecare nevoie putem face designul unor acțiuni. Printre ele trebuie să fie și o feliuță de teme, și de lectură obligatorie, pentru că viața bună se trăiește integrând, nu decupând. Elementul acesta de obligativitate – facem caz de el un pic prea mult – trebuie să intre firesc în viața copiilor noștri, alături de celelalte libertăți de selecție.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De unde înveți în continuare și cum te pregătești mai departe?
OANA MORARU: Învăț mult din domeniul neuroștiințelor și mă pregătesc să scriu o carte care să ajungă la toți oamenii care nu își permit participări la cursuri sau seminarii. Deschid, din toamnă, în București, un centru pentru copii, unde, momentan, voi selecta două grupe – una de preșcolari, alta de școlari – alături de care doresc să pun în aplicare și să documentez un stil de predare-învățare/dezvoltare care să poată fi preluat de orice profesor la clasă sau părinte în casă. Voi face asta cu filmulețe scurte, accesibile tuturor.
Voi continua și cu atelierele mele de evaluare și feed-back unu-la-unu cu părinții, și cu seminariile mele prin țară, pentru cine mă cheamă și are nevoie de mine.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar noi, unde te citim în continuare, unde te vedem, unde te auzim, cum facem să învățăm mai mult de la tine?
OANA MORARU: Eu sunt pe voceaparintilor.ro, pe pagina mea de facebook și la Călărași, dacă doriți să ne vizitați la școală!
